Numele meu este Zoyenka

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Numele meu este Zoyenka. Asta înseamnă viață. Mă număr printre supraviețuitorii incendiului care a cuprins, la începutul anului, teatrul și atelierul nostru de la marginea orașului Tomsk. În urma incendiului mi-am pierdut o gheată pictată în ulei cu roșu și o pălărie din fetru, pe care obișnuiam oricum să o uit în sala de spectacole după fiecare reprezentație. Degetele mele au avut și ele de suferit, pe alocuri vopseaua este acum scorojită, dar asta mai mult din neglijența celor care s-au ocupat, mai apoi, să ajung cu bine în noua mea casă.  Da, numele meu este Zoyenka și sunt o păpușă de lemn.

La teatrul nostru puteai să ajungi numai dacă erai suficient de răbdător încât să mergi vreme de jumătate de ceas printr-o pădure de brazi, care ținea totuși de cald și te făcea să uiți că te afli în mijlocul Siberiei.  Altel nu înțeleg de ce intrau, cu toții, roșii la față, ca uleiul colorat de pe ghetele mele. Cei mai răbdători erau, bineînțeles, copiii, deși nu de puține ori le auzeam pe mame spunându-le să nu mai bată din picioare sau să nu mai poruncească începerea spectacolului. Eu cred că pentru ei spectacolul începea de îndată ce porneau de acasă și se termina abia seara, când se băgau la somn și, îmbrățișați de pernele grase ca bunicile lor, mă visau pe mine sărind de pe o planetă pe alta în căutarea iubirii. Cel puțin, așa zicea Vladimir.

Nu știu de ce Vladimir alesese locul acesta uitat de lume pentru a-și construi un teatru. Dacă mă gândesc mai bine, putea fi oriunde. Noi trăiam în lumea noastră și lumea noastră se numea Teatrul păpușilor vii.  Odată, într-una din zilele noastre singuratice, când scena se chinuia să păstreze ceva din zâmbetele de duminică ale copiilor, mi-a povestit că fusese inginer, că în studenție voia să construiască roboți și chiar a construit mai târziu unul și-atunci mi-o arătă, cu degetele lui mânjite de rumeguș, pe Babușka, aceea care ne păzea dintotdeauna așezată  pe cutia de scrisori, suspendată ca luna pe un perete de lemn și croșetând de una singură, fără ca nimeni să îi spună ce să facă, fără ca nimeni să o ajute sau să îi dăruiască o fărâmă de viață, dacă nu printr-un fir, măcar printr-o mișcare leneșă a gâtului ei pe arcuri. Babușka se născuse și croșetase cu mult înainte să apar eu în teatru și cred că fusese motivul pentru care Vladimir hotărâse că vrea să trăiască înconjurat de păpuși, mai ales că semăna teribil cu o femeie în vârstă care stătea nemișcată pe masa lui de lucru, într-o imagine lipsită de culoare și prinsă la capete cu rame de lemn. Doamna aceasta avea un batic care se înnoda sub bărbie, așa cum purta și Babușka, iar strânsura aceasta îi forma sub buzele subțiri o gropiță ca un buric de copil și de multe ori mi-am imaginat că de aceea Vladimir îi spunea femeii mamă și o săruta mereu înainte de culcare, chiar înainte de a mă săruta pe mine. Mai purta un ilic prin ferestrele căruia se zăreau, dacă priveai atent, flori din acelea mici, asemănătoare celor pe care Vladimir le aducea în atelier atunci când se topea ultima zăpadă și le punea într-un pahar lângă trupul femeii care nu se mișca niciodată. Așa un ilic avea și el, dacă nu era chiar același, iar Babușka avea unul mai mic și părea că mai croșetează unul, dar de când se născuse și până acum, nu reușise să îl termine. Țin minte că mi-era teamă ca nu cumva să îmbătrânesc  și să ajung ca Babușka, să repet aceeași mișcare la nesfârșit, fără căldura mâinilor lui Vladimir, a căror piele începea deja să semene cu hârtiile galbene, măzgălite și aruncate la coș. Dar acum știu că sunt o păpușă de lemn și voi rămâne mereu așa, condamnată la eternitate, dacă nu cumva, un alt suflet se va îndura de mine și m-ar arunca în foc. Deocamdată stau liniștită pentru că ea, cel puțin, nu pare genul acela de suflet. 

Vladimir dormea cu ilicul pe el, chiar la noi în atelier, pe o saltea de culoarea bradului și deasupra lui se plimbau, agățate de tavan cu fire de nailon unite printr-o cruce, îngeri de lemn, mari cât un con de brad. Cel mai mult îmi plăcea la noi în atelier, chiar mai mult decât la teatru, deși erau, cumva, foarte asemănătoare. Vladimir le construise pe amândouă din lemn de brad. Teatrul avea forma unei mori de vânt și era suficient de mare încât să stea pe băncile, de altfel, înguste, cam douăzeci de copii însoțiți de mamele sau de bunicile lor. Pe tații lor nu i-am cunoscut niciodată și dacă nu îmi povestea Vladimir că orice copil e făcut dintr-o mamă și dintr-un tată, aș fi crezut că ei apar din buricul bărbiei, așa cum îmi închipuisem că venise pe lume Vladimir. Dar eu credeam întotdeauna în tot ce spunea el și l-am crezut și atunci. Scena era la același nivel cu băncile și în mijlocul ei era așezată o masă rotundă care, la fiecare spectacol, lua forma universului meu. Acolo, în fiecare duminică, uneori și în cursul săptămânii, zburam împreună cu Vladimir de pe o planetă pe alta și în drumul nostru ne împrieteneam cu o lampă și cu un trandafir. În spectacol, îmi doream să fiu o păpușă vie, iar pentru asta trebuia să învăț ce înseamnă iubirea. Se numea Povestea unei păpuși și a fost ultimul lui spectacol.

Cred că îmi plăcea mai mult în atelier pentru că acolo m-am născut. La început, mi-a pictat ochii în ulei, dar pesemne și-a dat seama că așa n-am să-l văd niciodată, căci mi i-a șters imediat cu o pânză îmbibată în diluant și așa amețit cum era, mi-a pus în loc două mărgele negre de lemn, lustruite cu ceară de albine. Atunci l-am văzut pentru prima dată și deși mi-a fost dat să văd multe chipuri de oameni, al lui mi s-a părut și mi se pare și acum, cel mai frumos chip din lume. Avea ochii mici și umezi ca mierea, acoperiți de timp, așa cum spunea chiar el, dar apărați deasupra de niște sprâncene tinere și bogate ca ramurile de brad ce se vedeau de la fereastra atelierului nostru. Când zâmbea, obrajii lui se ridicau și deveneau rotunzi și luminoși ca globurile de Crăciun și spre bucuria mea, zâmbea aproape întotdeauna. După ce mi-a făcut ochii, și-a trecut podul palmei pe creștetul meu și atunci s-a convins că am nevoie de păr. Și-a desprins dintr-un pulover vechi, de lână, un număr suficient de fire cât să-mi acopere capul cu un ghem pufos, pe care avea să-l mângâie, cu blândețe, chiar și în ultima zi, spunându-mi pe nume: Zoyenka, Zoyenka. Apoi mi-a făcut rochia dintr-o batistă pe care o păstrase prea mult timp în sertar, pentru că imediat ce m-a îmbrăcat au început să îi lăcrimeze ochii și să își miște nasul dintr-o parte în alta, așa cum fac copiii când intră în teatru și scapă de ger. 

La final și-a pus ghetele mele roșii pe două dintre degetele lui și cu cealaltă mână a prins tijele ce îmi țineau umerii și brațele laolaltă. Capul reușisem să mi-l țin pe umeri încă de când m-am născut, în primul rând pentru că eram mică și ușoară ca un pui de pisică – așa zicea Vladimir – și în al doilea rând, pentru că Vladimir era, la bază, inginer și mâinile lui dibace o construiseră și pe Babușka și pe alți prieteni de-ai mei, printre care se numărau lampa și trandafirul. Din clipa aceea, am început să merg, să descopăr micul meu univers, format din teatru și atelier și, mai ales, să mă plimb de mână cu Vladimir prin alte lumi. Am călătorit și am jucat Povestea unei păpuși în festivaluri de teatru găzduite de alte țări și am văzut acolo copii care veneau la teatru fără geci pe ei, împreună cu tații lor care îi lăsau să bată din picioare cât voiau și peste tot pe unde am fost, oamenii se minunau de Vladimir și de păpușile lui vii, uimiți de meșteșugul lui, de cum ne mișca el pe noi, de cât de frumoase eram noi. Am avut o viață frumoasă împreună.

Cu puțin timp înainte de incendiu, a apărut ea. După cum am mai spus, mi-a fost dat să văd multe chipuri de oameni: fețe de copii pătate la gură de ciocolată, bătrâni care îmi arătau gingiile și chiar studenți a căror furie le-o simțeam bolborosind prin vene atunci când auzeam loviturile acelea înspăimântătoare. Când o păpușă de lemn e aruncată pe masă în loc să fie așezată acolo cu blândețe,  sunetul pe care aceasta îl scoate e asemănător unui tunet de vară și ai impresia că ți se rupe inima în tine așa cum se rup norii pe cer. Asta dacă ai inimă. Eu nu am, dar Vladimir la auzul acestui sunet închidea ochii și puteai să juri că inima lui se spărgea atunci ca o ceașcă de porțelan. În fine, am crezut că e și ea unul dintre acele suflete răsfirate prin băncile școlii, care vor să facă teatru de păpuși. Era, însă, ceva mai mult. 

Studenții care veneau din întreaga țară și, mai rar, de prin alte țări, își petreceau toată ziua la noi în atelier și asta dura cam o săptămână, cred, pentru fiecare grupă. Apoi treaba se repeta, cam de nu știu câte ori pe an, n-aș putea să spun cu siguranță pentru că timpul meu n-a depins niciodată de rotația planetei, ci de Vladimir. Ideea e că ei veneau și plecau, fără să schimbe neapărat ceva în viața mea. Până a venit ea.

Mi-am dat seama că ceva nu e bine în clipa în care toți ceilalți au plecat spre cămin iar ea a rămas singură în atelier cu Vladimir. Atunci ea l-a întrebat dacă poate și eu m-am speriat pentru că nu știam la ce se referă, până în momentul în care n-am mai avut nicio îndoială. O forță venită din nu știu ce tulburare omenească m-a înșfăcat de mijloc și mi-a strâns rochia de batistă, făcându-mă să zbor la bordul unei palme durdulii, mânjită cu verde pe unghii. M-a oprit în fața turnului de control, ce părea mai degrabă o pârtie de săniuș, cu două găuri ascuțite la bază și atunci am fost recunoscătoare pentru toate lucrurile pe care mi le povestise Vladimir și pentru toate călătoriile noastre. Altfel, m-aș fi speriat de asemenea nas. Oricum era o situație ciudată, având în vedere că nimeni nu avea voie să se joace cu mine în afară de Vladimir – spunea că sunt prea fragilă. Și dacă până atunci figura ei îmi apărea în fața ochilor și dispărea în secunda următoare în forfota atelierului, acum privirile noastre se oglindeau și eu începeam să înțeleg. Avea în privire, asemenea lui Vladimir, dulceața aceea ca de miere, făcută dintr-o pânză străvezie din mijlocul căreia vedea lucrurile din jur mai frumoase decât erau în realitate și care, în același timp, o apăra de săgețile otrăvite ce se năpustesc din când în când asupra lumii. Dacă nu l-aș fi cunoscut pe Vladimir și n-aș fi întâlnit aceeași privire la copiii mici, cu mers necopt, mi-aș fi închipuit că o astfel de pânză ca o dioptrie este rodul imaginației mele, supusă fiind să trăiesc, în mare parte, pe o scenă de teatru. Dar pânza era acolo și viața ei la fel, mai mult decât înrudită cu cea a lui Vladimir, legată de ea cu un fir invizibil, un mister mai firav și de aceea mai puternic decât misterul din spatele Babușkăi, cea care își ducea zilele croșetând neîncetat, fără să știe nici cum, nici de ce o face.

Ochii aceia, cu pânza lor cu tot, s-au hotărât deodată să-și alunge colțurile spre tâmple și să-mi prezinte, din nou, vocea de cocor siberian la auzul căreia Vladimir se întorcea brusc pe călcâie în direcția ei, gata să îi cadă la picioare, oriunde s-ar fi aflat în acele zile. Bună, iubirică mică, eu sunt Olga. Bineînțeles că nu am răspuns, eu nu vorbeam decât prin vocea lui Vladimir. Dar el, în loc să îmi dea glas, a cuprins-o pe Olga cu brațele lui pline de rumeguș, lăsându-și barba să curgă pe umerii ei. Fruntea i se vărsa liniștită spre podea, așa cum se întâmpla de obicei la sfârșitul spectacolului, când ne aplaudau copiii. Dacă aș fi putut, i-aș fi aplaudat. Era frumos Vladimir, îndeosebi atunci, când încetasem să mai exist și devenisem un obiect oarecare în mâinile ei. Țin minte că gâtul îmi alunecase spre ghete și de acolo le vedeam picioarele. Olga era, mai mult ca sigur, un cocor siberian, cu picioarele ei lungi și subțiri care se terminau în niște pantofi pictați în roșu, cum erau și ghetele mele. Tălpile lui Vladimir sărutau pantofii roșii pe colțul buzelor și au rămas așa, suspendați în acea sărutare, până când Olga l-a întrebat: mi-o dai mie pe Zoyenka? Atunci tălpile s-au retras, mâinile lui Vladimir m-au cuprins și eu am fost mai fericită ca niciodată pentru că reveneam în brațele celui ce m-a creat. M-a așezat, cu blândețe, pe masa de lucru, dar mi-a întors privirea spre fereastră și de acolo am urmărit, ca într-o oglindă în care nu vrei să te vezi, imaginea lor palidă de îndrăgostiți. Curând, fereastra se aburise și conturul lor a dispărut odată cu luna. 

La un moment dat, s-a auzit ușa și atunci i-am văzut afară, îmbrățișați. Apoi, Olga s-a îndepărtat cu mersul ei de cocor. Bănuiesc că se ducea la cămin, deși era ceva de mers pe jos până acolo. Vladimir a rămas în urma ei, dar pentru că era o noapte luminoasă de iarnă, umbra lui se lungea atât de mult încât părea că vrea să o prindă pe Olga de picior și să o aducă înapoi.

Nu știu cât timp am stat așa, privindu-l. După cum am zis, pentru mine el era timpul. Dar știu – și asta nu am cum să uit – că în noaptea aceea s-a întâmplat nenorocirea. Din fereastră s-au ivit artificii de lumină. În spatele meu, pături uriașe de foc se înălțau ca fantomele din cele mai urâte vise ale copiilor și amenințau să înghită atelierul cu totul iar pe mine și pe Babușka să ne facă lemne de pus în sobă. Nu-l mai zăream pe Vladimir. Apoi i-am simțit mâinile apucându-mă strâns și în fuga noastră din calea focului, am luat-o și pe Babușka, pentru că nu terminase de croșetat. 

M-a azvârlit în zăpadă, alături de Babușka. Căzusem pe spate, dar nu mă durea deloc. Rămăsesem cu ochii pironiți în cer și atunci mi-am dat seama că era pentru prima dată când vedeam atât de limpede luna. În jurul ei, însă, cercuri de fum se strângeau laolaltă și până la urmă o acoperiseră de tot. Jos, lângă noi, au apărut, așa cum aveam să descopăr mai târziu, când ne aflam cu toții în cutie, îngerii de lemn care se învârteau agățați de fire de nailon deasupra patului lui Vladimir și femeia cu batic, surprinsă în patru rame de lemn, ce purta numele de mamă. Apoi, l-am auzit pe el. Știam unde e, știam ce vrea să facă, știam de ce țipă. Țipa așa de tare încât simțeam că prin fibrele mele stau să curgă fire de sânge. Dar nu curgeau. Eu, Zoyenka, sunt o păpușă de lemn. Numele meu înseamnă viață, iar acolo, în atelierul în care eu m-am născut, creatorul meu moare.

Când țipetele au încetat, mi s-a părut că văd pe cer stele căzătoare. 

La scurt timp după aceea, au venit pompierii. Tot ce a rămas din atelierul nostru au pus într-o cutie de carton. Au spus că focul izbucnise din cauza supraîncărcării rețelelor electrice pe fondul unui ger extrem. Eu știu că fereastra se aburise deja când Olga încă mai era la noi. Dar nu mai contează.

Cutia de carton se deschide și ea mă scoate de acolo și mă strânge la piept. Îi simt ciocul de cocor siberian căutând ceva – nu știu ce, poate mirosul lui – în părul meu de lână. Bună, iubirică mică, sunt eu, Olga. Bună, Olga. Numele meu este Zoyenka, sunt o păpușă de lemn.

Cristina Țane

Cristina e păpușar. Cel mai mult îi place să viseze și să se joace. A absolvit cursul despre scris al Academiei Minore.

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: