Stăteau unul în fața celuilalt în liniștea camerei, două umbre despărțite de o floare desenată stângaci în spatele geamului murdar, n-aș fi putut spune ce floare era – poate o lalea, o crizantemă sau un trandafir mai firav – oricum, tot ce știu sigur e că era o floare roșie,

umbrele stăteau nemișcate și nu știu de ce, mă așteptam să le văd măcar o dată propriile lor umbre întinse pe peretele din spate, însă niciodată, nici măcar o singură dată nu am văzut asta, cu toate că cel puțin o dată pe săptămână îmi lipeam fruntea de sticla ferestrei și mă uitam la ele, mă uitasem la ele și dimineața și la prânz și seara, mă gândisem că din cauza soarelui nu li se vedeau umbrele, însă nu mă gândisem bine, nici măcar seara – când ziua murea într-o lumină înnebunitoare, când casa părea că arde și lumea că se sfârșește – umbrelor nu le apăreau umbre,

poate că așa erau umbrele, ele existau prin ele însele și nu mai aveau nevoie de o existență dublată, vopsită în gri și întinsă pe toți pereții, trotuarele, străzile, grădinile și gardurile orașelor, oricum, cine avea nevoie de umbre? absolut nimeni, nu auzisem încă să fi obținut cineva ceva de la însoțitoarele astea tăcute pe care, ba le călcam în picioare, ba le trăgeam după noi, zi după zi, an după an,

mă gândeam și tăceam, tăceam ca umbrele care stăteau una în fața celeilalte despărțite de o floare roșie – lalea, crizantemă sau trandafir – și mi se părea ciudat că nici floarea nu avea umbră, dar mai ales că nu se ofilea niciodată, mă uitam prin geamul murdar de ani de zile iar floarea rămânea la fel, la început crezusem că era de plastic, plasticul invadase lumea și dădea formă tuturor lucrurilor, apăruseră fructe de plastic, haine de plastic, fețe de plastic și inimi de plastic, așa că o floare de plastic n-ar fi fost mare lucru, și chiar nu era, numai că floarea aia nu era de plastic, dimineața avea petalele strânse într-un boboc grăsuț, la prânz era deschisă toată, iar seara începea să se închidă odată cu soarele și cu toate astea nu îi căzuse niciodată nici măcar o petală, aș fi văzut-o cu siguranță, încă o pată de culoare în lumina cenușie a camerei stând acolo pe masă,

numai că – iar de asta mi-am dat seama abia la ani buni de la prima mea vizită acolo – floarea nu stătea pe masă, căci cele două umbre nu stăteau de o parte și de alta a unei mese așa cum îmi imaginasem încă din prima zi, ci de o parte și de alta a unui buștean, un buștean gros, de fag sau de stejar bătrân, un buștean pe care se tăiau păsările la țară, însă bușteanul ăsta nu era crestat de lovituri și nici nu păstra urmele de sânge ale zburătoarelor sacrificate, bușteanul era neatins, arăta de parcă atunci l-ar fi tăiat cineva din pădure, l-ar fi adus pe brațe până în casă și l-ar fi pus frumos în mijlocul camerei,

căci chiar acolo în mijloc stătea bușteanul cu un topor uriaș înfipt în el, cu floarea roșie crescută din coada lui și cu cele două umbre de o parte și de alta, se spunea că în locul ăla, cu ani în urmă se întâmplase o mare tragedie  – dragoste și ură, viață și moarte – însă, deși nimeni nu știa nimic despre asta, lumea ocolea casa, niciun moștenitor nu se prezentase vreodată să întrebe de acte, niciun om al străzii nu se gândise vreodată să se adăpostească în ea, după cum niciun constructor nu încercase să o dărâme,

iar casa nu numai că nu se dărâma de la sine, dar purta în ea o viață ascunsă, o inimă care pulsa în lumina cenușie, în cele două umbre și în floarea crescută din coada de topor, o inimă care poate avea să dea naștere unei alte dragoste și unei noi nenorociri cândva, numai că mai era multă vreme până atunci, floarea cea roșie mai avea multe seri în care să-și strângă petalele și multe dimineți în care să și le deschidă în tăcerea celor două umbre fără umbră, în lumina mereu schimbătoare, sub privirile mele mute.