În castron erau de toate – cartofi, carne, tulpini de țelină, mazăre, morcovi, varză – o amestecătură care nu conta, mâncam și tăceam, și oricum, ce și cui aș fi putut spune? Femeia de lângă mine primise încă o porție. Și ea mânca și tăcea. Mâncarea era fierbinte, iar femeia se încălzise. Îi curgea transpirația pe tâmple și odată cu ea îi alunecau spre gât sângele din rană și resturile de la mâncarea pe care și-o turnase mai devreme în cap.
Femeia și-a șters fața cu mâna. Degetele nu i se întindeau; le ținea încovoiate, ca pe niște gheare de pasăre de pradă. Ghearele n-au reușit decât să împrăștie și mai tare murdăria. Arăta ca un tablou pe care un pictor enervat mâzgălise culorile. Știam cum se făcea asta. O văzusem de mai multe ori. La el.
Odată lucrase două săptămâni la o pânză cu o femeie în cimitir. Cimitirul era plin de zăpadă și de cruci de piatră. Crucile se întindeau până departe, în zare, unde se amestecau cu cerul mânjit de niște copaci înalți, probabil plopi. Plopii arătau ca niște lumânări negre. Femeia stătea pe o băncuță în fața singurului mormânt cu cruce de lemn. Picioarele nu-i ajungeau până jos. Le ținea încrucișate, la o palmă de pământ. Pe mormânt era o lumânare aprinsă. Zăpada se luminase auriu de jur-împrejurul ei. În depărtare, dincolo de plopi, se zăreau niște blocuri înalte. Toate ferestrele erau luminate.
Tabloul mă fascinase de la primele tușe. Stăteam pe pervazul ferestrei și mă uitam la el cum picta. De cele mai multe ori tabloul îl acoperea, nemailăsând să i se vadă decât picioarele. Niște picioare care se mișcau sub pânza fixată pe un cadru de lemn. Uneori îi vedeam ochii deasupra pânzei. Alteori îi vedeam brațele. Vedeam pânza mișcându-se sub apăsarea pensulei și încercam să-mi închipui ce se năștea pe partea cealaltă. După două săptămâni tabloul a fost gata. Tăcerea din cimitir, modestia crucii de lemn, plopii fără frunze, singurătatea femeii și întunericul care se lăsa peste toate m-au copleșit. Dar numai pe pânză se lăsa întunericul. La noi era soare. O rază de lumină strecurată pe fereastră desenase o idee de speranță pe fața bătrânei. Am tresărit. Tabloul căpătase o frumusețe nepământeană. A tresărit și el. A înjurat. A luat cea mai groasă pensulă, a turnat pe ea vopsea din primul tub care i-a picat în mână, a pus pensula pe fața femeii și a început s-o învârtă apăsat, cu răutate. Vopseaua era roșie. În câteva clipe, din tablou nu mai rămăsese decât un vârtej roșu amestecat cu alb și negru. Și plopii din depărtare. Nu văzusem niciodată ceva mai trist. Am izbucnit în plâns. El a înfipt coada pensulei în mijlocul vârtejului roșu, după care și-a băgat degetele în gaură și a sfâșiat pânza.
Oare câți ani trecuseră de atunci? Câți kilometri erau între fereastra atelierului și fereastra sălii de mese în care-mi mâncam supa? Nu conta. Tot ce conta era lumina palidă care cădea pe fața murdară a femeii de lângă mine. O amestecătură de roșu cu alb și negru, căreia lumina nu putea să-i dea nicio strălucire. M-am uitat la ea și m-am văzut pe mine, aceeași amestecătură murdară în care se zărea amestecătura murdară a celui din dreapta mea, în care se vedea jegul celui care urma după el și tot așa, până la capătul mesei, până la masa următoare și din masă în masă, mizeria noastră umplea sala, șchiopi, orbi, ciungi, oameni cu degetele căzute de frig, cu ochii vineți, cu corpurile roase de boli, drogați, beți sau cu mințile rătăcite, fiecare cu crucea pusă deja deasupra capului, lipit de vecinul lui de masă și pierdut în cea mai adâncă singurătate.
Dacă aș mai fi putut să urăsc, aș fi urât-o pe femeia de lângă mine. Dar nu puteam, după cum nu puteam nici s-o distrug, deși așa ar fi trebuit. Ar fi trebuit să-i înfig lingura în țeastă, să-i îndes degetele în ochi, să-i crăp castronul de frunte. S-o lovesc, s-o strivesc, s-o arunc pe jos ca pe-o pânză ruptă. Dar asta făceau pictorii, iar eu nu eram pictoriță.
Eram doar o pânză sfâșiată de un pictor pentru că, timp de o clipă, soarele îmi dăduse frumusețea nepământeană pe care pensula lui n-o putuse închipui.
