Nu mai știa nimeni de când sau de unde avea Agapie pasărea aia ciudată, tot ce-și aminteau era că se făcuse vară de-a binelea când copiii de prin vecini începuseră să povestească despre o creatură care putea fi zărită uneori la ferestrele apartamentului de deasupra cofetăriei,

unii credeau că era șarpe, alții – balaur, dar cei mai mulți de jurau că n-avea ce să fie decât însuși necuratul, arătarea își plimba pe la geamuri gâtul lung cu smocuri rare de păr negru și ochii roșii despărțiți de un fel de clonț, se oprea, își înclina căpățâna când într-o parte, când în cealaltă, după care dispărea dintr-o dată și nici n-apucai bine să clipești că apărea din nou, numai că la o altă fereastră,

apartamentele nu erau mari pe atunci, dar totuși, era o performanță să ajungi într-o clipă din bucătărie în sufragerie și din sufragerie în dormitor, plus că între camerele astea nu era chiar spațiu gol, doar mai toată lumea avea, ba un prag, ba o ușă, ca să nu mai vorbim de covoare, vitrine, scaune și scăunele, mese și măsuțe,

copiii urmăreau cursele jivinei cu sufletul la gură, cu un cronometru – șterpelit de pe cine știe unde – în mână și cu speranța victoriei, căci între timp începuseră să alerge și ei, se organizau adevărate concursuri, cu distanțe trasate cu creta, cu clasamente, dar mai ales cu certuri, nimeni nu putea să fugă la fel de repede ca blestemata aia de creatură care îi înnebunise, atât pe copii cât și pe adulți,

se făceau planuri și pariuri, însă lucrurile nu se opreau aici, un vecin își montase un sistem de oglinzi ca să poată vedea dedesubt la Agapie în apartament, iar cofetăresele  făcuseră reclamație după reclamație, creatura alerga cât era ziua de lungă, speriindu-le și pe ele, dar mai ales alungându-le clienții, numai că cine să le creadă? de când cu arătarea neagră cofetăria își triplase încasările, fuseseră angajate încă două cofetărese și o femeie de serviciu, oamenii veneau grămadă să comande amandine și suc și să asculte ghearele dihaniei zgâriind parchetul lui Agapie din bucătărie până în sufragerie și din sufragerie în dormitor, o dată, încă o dată și încă o dată, neobosită și neadormită,

diavol curat! strigau femeile mai în vârstă bătând cruce după cruce și ocolind locul, însă după o vreme, oricât s-au străduit n-au mai putut face asta, că într-o dimineață ușa blocului s-a deschis și în cadrul ei a apărut Agapie, puțin adus de spate, dar încă în putere, cu basca de pictor lăsată pe-o ureche și cu fiara după el, satana! a strigat o gospodină scăpând savarinele pe jos în fața cofetăriei, satana! a țipat și femeia de serviciu care ștergea mesele, satana! a urlat și poștașul și a dat să fugă,

dar Agapie a trecut liniștit pe lângă ei mângâind lighioana – o pasăre uriașă, cu picioare zdravene și corpul acoperit cu fulgi maronii, cu gâtul lung plin de smocuri de păr și ochii roșii despărțiți de un fel de clonț – haide, emu, lasă-i că sunt proști, așa au fost și-așa o să rămână,

nu s-a vorbit despre nimic altceva în oraș în ziua aia, așa cum nu s-a schimbat subiectul nici a doua, nici a treia și nici a patra zi, l-ai văzut pe nebunul ăla de Agapie? umblă cu monstrul ăla după el; cică e pasăre, cică îi zice emu; d-apăi cine să le știe pe toate? nu vezi că a înnebunit lumea asta de tot? asta-i trebuie la moș? umblă moartea după el p-acasă și el bate străzile; e nebun; eu nu-l mai salut, ce? să-l salut? eu întorc capul în partea ailaltă când dau cu ochii de el,

însă nu la fel de înțelepți erau și copiii, ei nu numai că nu întorceau capul în partea cealaltă când îl vedeau, ba dimpotrivă, alergau după el încercând să tragă pasărea de pene sau s-o lovească cu te miri ce, până când s-au plictisit și ei, peste oraș s-a lăsat liniștea și nimeni nu și-a mai adus aminte nici de Agapie și nici de povestea creaturii,

parcă găsise puiul de pasăre pierdut pe câmp, acolo unde fusese circul, parcă îl primise de la un prieten care călătorise în Australia sau parcă el însuși cumpărase un ou de emu de la un târg de curiozități din București și îl clocise singur la el în dormitor, nimeni nu mai știa și pe nimeni nu mai interesa, asta dacă interesase pe careva cu adevărat vreodată,

trecuseră ani întregi de la vara în care niște copii văzuseră pentru prima dată gâtul cel lung la ferestrele apartamentului de deasupra cofetăriei, așa cum trecuseră ani întregi în care Agapie -din ce în ce mai adus de spate și mai puțin în putere – se plimbase prin tot orașul cu pasărea legată cu sfoară de picior,

și poate trecuseră deja ani întregi și de când, pe terasa cofetăriei, umbra unei mâini – un copil? un bătrân? – tăiase lesa păsării lăsându-l pe Agapie să se plimbe până la moarte cu basca de pictor lăsată pe-o ureche, trăgând o sfoară lungă, goală după el.