… Într-o vară, eram într-o tabără cu niște copii, în zonă de munte. Rolul meu era să îi păstoresc, să practicăm frumoase și educative activități. Împreună cu mine, mai era un coleg, mult mai tânăr, Milu. Milu Toduță. Meseriile noastre nu importă!

Fiind mai bătrână și-n muncă și-n vârstă, făceam pe coordonatoarea programului. Asta însemna să-i deleg sarcini și responsabilități colegului Milu.

Ceea ce și făceam. De exemplu, îi spuneam:

“Milule, ia , te rog, copiii și du-i jos, în sala de jocuri”

„Muuuuaaaa, acu’?”

„Nu, drăgutză, mâine la aceeași oră! Normal că acum, nu știi timpul prezent?”

„Bineee, Nas, hai că-i duc…”.

„Nas” era ID ul pe care băiatu’ meu îl atribuia fiecăruia, chiar și părinților săi, ca să nu facă mare efort să rețină nume. Inițial, mie îmi spunea ” Doamna Anca sau Doamna Directoare” (soțul meu avea funcția asta atunci), dar am decăzut din proprie voință la „Nas”. Pentru că mă simțeam mai floricică și recunosc, era ceva sămânță de umor alintător în pronunție!

Copiii ajunseseră în camera pentru distracție și se uitau unul la altul.

„Miluță, ai dat drumu’ la muzică? Unde sunt jocurile cu bile, planșele și culorile?”

„Păi, nuș’ io, Nas, trebuia să le aduc și p-alea? Eu am crezut că doar bobocii!”…

Cam așa era dinamica noastră. Nu-i vorbă, că reglam treaba, într-un final…

Într-o seară, neașteptat, mi-a venit ciclul și m-a prins nepregătită. Niște amețeli și un context în care nu aveam pe cine să rog să-mi cumpere tampoane m-au transformat din nepregătită în neajutorată.

Sfioasă, am apelat la singura soluție de urgență. L-am chemat, tainic, pe Toduță în camera mea de hotel.

„Milule, am o misiune pentru tine”

„Orice, doamna Anca, știți că nu vă  rezist!”

I-am dat bani cash, i-am pus poze pe whatapp și l-am rugat să se ducă la alimentara.

„Dacă nu găsești d-astea, iei din celelalte, dar 2 pachete și ai grijă să aibă dunga asta albastră și 4 lacrimi”.

„Haideți, doamnă, da’ ce credeți că nu eu nu am mai avut de-a face cu femei? Vă sun de acolo, dacă e…”

„Stai, îi zic, ia punga asta neagră și vezi cum vii mai pe ascunselea, să nu vază toată lumea”. „Îți daaaaai seama, Nas! Stai pe cameră până vin eu. Auzi, de rest, pot să-mi iau pufuleți?…”

I-am dat liber la șpagă, misiunea era prea importantă.

Să fi trecut vreo juma’ de oră. Eram în capul scărilor care dădeau în holul de la parter. Ochii mei au văzut asta: copii și părinți, personalul și alți turiști stăteau fie în picioare, fie pe fotolii, vorbeau, râdeau, beau cico și cafele, citeau. Pe ușa hotelului, se aruncă triumfător Milu al meu, cu mâna dreaptă ridicată în semn de victorie, cu pachetele mele de tampoane și mâna stângă ocupată cu sacoșa neagră de contrabandă, umplută vârf cu pufuleți. Urechile mele au auzit asta:

„V-am adus pamperşii, prințesa mea!”

Mi-a trecut prin cap că poate amețisem eu foarte rău, dar nu, eram înfiptă bine în picioare și mă țineam de balustradă.

Liniștea de un moment și râsetele de după, m-au muiat și m-am așezat pe scări. Am deschis gura să scot pe ea niște nasoale, dar hormonii sau ridicolul situației mi-au stârnit un râs atât de autentic și detensionant, încât l-am lăsat să iasă în toată splendoarea lui, împletindu-se cu rimelul și rujul..

Şi Dumnezeu ştie ce mare nevoie aveam de relaxarea asta!

De aceea, spun că n-ai cum să te superi pe Miluță. Nici nu l-am mai criticat de atunci. Până la urmă, el are mult viitor înainte și eu am mult trecut în spate. Fiecare cu maturizarea lui…

Îmi amintesc că în seara aia am ronțăit mulți pufuleți, am și dansat. Delia lansase Despablito!