Cea mai mare parte a timpului mi-o petrec întinsă pe-o parte, cu spatele la stradă și cu fața spre zid. Acolo unde piatra cenușie a clădirii se întâlnește cu trotuarul, umezeala mușcă din perete dând naștere unei lumi întunecate, invadate de mușchi și străbătute de niște viermi lungi, cu zeci de picioare. Nu-mi plac viermii. Închid ochii.
Mă uit la lume așa, cu ochii închiși. O recunosc după sunete. După sunete aflu ora, anotimpul, sărbătorile. Aflu tot. Știu cum sună ploaia de toamnă pe spițele bicicletelor. Labele câinilor la prima plimbare de dimineață. Pașii împiedicați ai celor ieșiți de la concert. Sau de la cârciumă. Știu când e Crăciunul și știu când e Paștele. Când începe școala. Și când se termină.
Știu dragostea de vară din parcuri. Sticlele sparte. Beția. Iluzia libertății. A fericirii. A tinereții.
În nopțile de august, după ce se sting luminile de prin case și orașul adoarme, în parcul de lângă mine apar șahiștii. Nu scot o vorbă. Pășesc încet, cu grijă, de parcă ar vrea să nu se trezească dintr-un vis frumos. Se revarsă din toate părțile. Unii vin singuri, dar alții merg câte doi. Pașii lor sunt stranii, poticniți. Ezitanți. După pocnetele înfundate și după clinchetele sticlelor, dar mai ales după înjurăturile care le urmează, mi-am dat seama că cei care vin pe perechi cară câte o ladă. De bere, probabil. Se bea mult în nopțile cu șah.
Șahurile sunt două. Din piatră, cu cadrane generoase și piese mari cât un copil. Piesele sunt legate cu lanțuri, să nu se fure. În ultima vreme s-au cam înmulțit hoții. Și totuși, poate că n-ar fi mulți interesați de niște figurine de șah uriașe, făcute din plastic.
Târziu, după miezul nopții se deschide prima sticlă. Odată cu ea se deschide și cheful de vorbă al oamenilor, numai că unii dintre ei nu vin acolo pentru băutură, ci pentru șah, se aduc clasamentele din nopțile trecute, se stabilesc categoriile, se trag la soți jucătorii. Totul se scrie pe hârtie, iar cel care ține socotelile pare să fie un orb, așa i se și spune, Orbul. Odată au vrut să-l păcălească, Orbule, vezi că ai greșit, azi-noapte n-a câștigat Wolfi, a câștigat Rudiger, dar pe Orb nu poate nimeni să-l înșele, ochii l-au trădat dar urechile nu, vede cu ele și vede bine, știe locul exact al fiecărei piese și documentează partidele ca la concursurile profesioniste, cal-la-B2, tură-la-E6, Orbul știe până și culorile, într-o noapte le-a explicat că prin piesele albe trece lumina făcându-le mai ușoare, așa că scot alte sunete când sunt mutate pe tabla de șah, iar lanțurile, lanțurile se aud altfel pe plasticul alb decât pe plasticul negru, la fel era și cu sclavii, oare au uitat șahiștii de sclavi?
Nu, șahiștii nu uită, ei țin minte mutări celebre făcute de maeștri cu zeci de ani în urmă, așa cum își știu și propriile mutări celebre, prin urmare nu ar avea vreodată cum să uite de sclavi, cine uită istoria e condamnat să o repete, înseamnă că strămoșii lor au uitat-o, de aia au făcut ce-au făcut, șahiștii au lăsat de mult șahul, avem rege la C1 iar Wolfi nu trebuie decât să mute tura la B5 ca să-i dea șah și să nu se mai pomenească vreodată nici măcar în glumă că ar fi câștigat Rudiger, însă acum pe niciunul dintre jucători nu-l mai interesează șahul, oricât flutură Orbul foaia cu scorul și oricât îi roagă să nu mai urle că el nu vede nimic în gălăgia aia, șahiștii nu dau doi bani pe vederea Orbului așa cum nu dau doi bani pe nimic acum, importantă e istoria, dar care istorie contează? asta de acum sau aia de atunci? definește acum și definește atunci strigă unul, ce însemnă timpul la scara omenirii? se întreabă altul, se deschid alte și alte sticle și se coboară adânc în istorie, s-a ajuns la istoria dinozaurilor și de acolo s-a trecut direct la Dumnezeu, despre Dumnezeu, bani și sex nu se vorbește, se aude o voce încleiată de băutură, șahiștii râd, dar vocea continuă, îi informează pe toți că astea sunt subiecte tabu în Germania, se râde dar se tace, Orbul profită de clipa de liniște să-i amintească lui Wolfi că e la mutare, iar Wolfi mută, mută tura la B5 și-i dă mat lui Rudiger, Orbul consemnează victoria și flutură foaia în timp ce Rudiger dărâmă piesele rămase pe tablă și pleacă bombănind, așa se întâmplă de fiecare dată, cel care pierde își amintește că s-a făcut târziu și într-o noapte din asta tot o să-i prindă poliția, numai că poliția n-are cum să-i prindă, poliția le știe partidele nocturne și știe că nu deranjează pe nimeni cu șahul lor, nu strică piesele și-și strâng de fiecare dată sticlele goale, o vreme polițiștii i-au urmărit din spatele tufelor, după care i-au lăsat în treaba lor, să bea, să joace și să plece
și pleacă șahiștii, pleacă unul câte unul, acum nu mai e nevoie de doi oameni să care o ladă, sticlele goale sunt ușoare, clinchetul lor se aude multă vreme în noapte, îndepărtându-se odată cu pașii strâmbi ai celui care le cară,
e liniște, Wolfi l-a învins din nou pe Rudiger și în parc n-a mai rămas decât un singur om, probabil Orbul, în tăcerea asta sigur vede bine toate piesele, se aude un fâșâit ușor, lanțul unei piese se mișcă pe tablă, oare ce piesă? ce mutare? ascult și nu înțeleg, lanțul pare că se târăște haotic pe jos, fără ca piesa să se oprească pe vreunul dintre pătrate,
mă ridic și mă duc în parc, picioarele îmi tremură, azi nu m-am mișcat de la locul meu și cred că nici n-am mâncat, mă țin de peretele clădirii, mă sprijin de semafor, după care trec strada, intru pe alee, fac stânga la soc, mă strecor pe lângă taraba de înghețată și ajung la șahuri,
piesele zac aruncate pe iarbă iar Orbul dansează cu regina albă pe tabla goală, lanțul i se târăște de pe un pătrat pe altul și nu e nimeni care să noteze că regina mută la F7, la E6 și pe urmă la G5, din ochii morți ai orbului curg lacrimi, iar printre trunchiurile copacilor din parc, a răsărit luna.