Pagini de jurnal (1)

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

17 iulie
În mai puțin de o săptămână, dacă mai trăiesc, împlinesc patruzeci de ani. Ce oroare! Se spune că viața începe la patruzeci de ani, dar cine spune asta nu sunt sigur că știe prea bine ce este viața. A mea s-a încheiat și s-a încheiat de ceva vreme. Nu mai știu de la cine am aflat că murim pe la treizeci de ani și așteptăm până la șaptezeci să fim îngropați. E adevărat.

Iar eu pur și simplu nu am niciuna dintre iluziile care îi țin pe oameni aparent vii. Nu am putut nici să mi le procur, nici să mi le construiesc. De fapt, n-am putut nici să mint, nici să ucid, iar cine nu minte și nu ucide, măcar procreând, nu are ce căuta pe pământ.

Mă consolează însă ideea sfârșitului lumii. O găsesc liniștitoare și necesară. Mă gândesc la Apocalipsă ca la o simfonie, nu ca la o monstruozitate.

Îmi e tot mai greu să citesc literatură, multă bătaie de cap pentru povești care nici măcar nu te adorm. Și aroganța scriitorilor, acești oameni mai degrabă profund defecți și adeseori imbecili. Și aroganța scriitoarelor. Am observat că scriitoarele urâte scriu despre relații fragile, iar scriitorii proști despre înțelepciune. Toți au vrut să fie ținuți minte, eu vreau să fim toți, urâte și urâți, proaste și proști, inteligente și inteligenți, frumoase și frumoși, uitați.

Și poate că existența, în absența suferinței, ar putea avea sens. Dar îmbătrânesc și de acum existența va însemna suferință, trebuie să ai iluzii foarte puternice pentru a îndura așa ceva, iar eu, cum spuneam, n-am niciuna. Am vrut să cred în Dumnezeu și n-am reușit nici măcar să cred în oameni, iar acum deodată e prea târziu.

 

23 iulie
Patruzeci de ani, la Genova. Măcar atât. Sfârșitul e atât de aproape.

2 august
Înapoi la București (din păcate). Detest România. Nu-mi place nimic aici, nu-mi plac oamenii, nu-mi plac politicienii, nu-mi place “muzica”, nu-mi place “arta”. Sunt atât de străin de acest loc: n-am mâncat niciodată o șaorma, n-am dat niciodată o șpagă, n-am luat niciodată o șpagă, n-am lucrat nicio secundă în viața mea (dacă asta e totuși o viață) la stat.

 

Îmi e scârbă până și de “câinele de pază al democrației”. Jurnalismul tiribombelor de presă care caută să stoarcă, să stoarcă, să stoarcă de la cititor/privitor, cu promisiunea cea mai puțin onorată din istorii: că se schimbă vlahii. Se schimbă o pulă. Câinele de pază e fie corupt, fie șarlatan.

3 august
E șapte și jumătate, dimineața. Noapte proastă, desigur. De luni de zile dorm puțin și foarte prost și mă consolează doar gândul că de-acum chiar nu mai poate fi mult până la sfârșitul acestei povești inutile. Îmi visez, desigur, morții cei noi. E o suferință, dar e și o alinare.

Am mers la un easy box de la Universitate să ridic o carte. Poezii de Ezra Pound. Mai mulți meșteri lucrau ceva la statuia lui Spiru Haret.

Timpul devine deodată prezent. Trec pe lângă ei, cartea de Ezra Pound e imensă, muncitorii mă privesc în scârbă. Știu să citesc o privire trimisă în scârbă: ce, bă, ești deștept cu cărțoiul ăla în cârcă?

Bineînțeles că nu le răspund. Aștept să se facă opt, să se deschidă cârciuma unde beau cafea (proastă cafea!). O să beau cafeaua proastă și să o citesc poezii de Ezra Pound și o să mă gândesc la cine aș fi putut fi dacă nu aș fi trăit într-o casă în care a existat o bibliotecă. E adevărat, plină mai mult cu culegeri de exerciții și probleme de matematică, dar totuși bibliotecă. Încă există, iată, viitor. Iar Ezra Pound va fi bun, vagabondul.

 

4 august
Prea rar li se arată extratereștrii copiilor. Copiii nu sunt răpiți, copiii nu sunt înghițiți de misterioasele farfurii zburătoare. De ce se întâmplă una ca asta? Ce au de ascuns extratereștrii? Ce secret tulburător știu copiii pământenilor, ce îi apără? Povestea aceasta e doar pentru oamenii crescuți, cum se spune, mari?

 

5 august
Citesc pe zidul unei bănci din centrul (deși e mult spus) capitalei țării românești: „Pizda distruge anturajul”. Autorul: necunoscut.

 

10 august
În Luxemburg. Mi se îmblânzește, fără să dispară, dezgustul față de oameni. Poate că, dacă aș trăi tot restul vieții mele departe de vlahi, aș putea îndura existența. Poate. Poate. Poate. Dar nu se va întâmpla, căci de unde bani? Dacă nu ești șarlatan, mori pe gratis, ca-n Filantropica.

Andrei Crăciun

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: