Astăzi vreau să vă vorbesc despre F, cel mai bun prieten al meu. Cel puțin așa era pe atunci. Am fost nedespărțiți începând din copilărie și până pe la nouăsprezece ani. Am copilărit în case vecine și am petrecut aproape fiecare zi împreună. La școală, pe străzi, în curte, la fotbal, în casă, pe calculator. Ne înțelegeam desăvârșit unul pe altul și mulți spuneau chiar că începem să semănăm, deși știam amândoi că atât firile, cât și înfățișările noastre erau cât se poate de diferite.

Mergeam adesea cu familiile la iarbă verde. Tații noștri făceau grătare, noi băteam mingea, ne fugăream, ne luam la trântă, tot ce este de așteptat de la niște băieți de vârsta noastră. Asta până am găsit ceva special, ceva ce ne-a unit în adevăratul sens al cuvântului. Ne plăcea să căutăm papăndecăli prin pădure.

Rătăceam cu orele, călcând cu grijă, nu cumva să facem vreun zgomot, poate aveam să vedem vreodată unul cu ochii noștri. Prima oară aflasem despre papăndecăli la școală, unde ne-au fascinat din prima clipă. Nu după mult timp știam tot ce se poate ști despre ei. Talia, coloritul, hrana, ciclurile de migrație și de reproducere, prădătorii naturali, temperamentul, organizarea în comunități, speranța de viață, și așa mai departe. Știam că, mai presus de orice, papăndecălul este scump la vedere. Este peste măsură de fricos, deci își arată fața deosebit de greu, tocmai de aceea ne mișcam cu atâta precauție și nu spuneam nici pâs când eram la vânătoare.

Am renunțat treptat la orice altă preocupare. Ne rugam de părinții noștri să ne ducă la pădure în fiecare weekend. Uneori mergeam cu toții, uneori mergeau doar ei și alteori noi. Asta nu ne oprea, nici pe mine și nici pe F, să căutăm papăndecălul pe cont propriu. O făceam chiar și iarna, când știam că era aproape imposibil să se arate vreun exemplar. O făceam pentru că știam că dacă ne dorim cu adevărat să-l vedem, nu puteam să ratăm niciun moment, niciun prilej, nicio șansă, oricât de mică.

Singura temere pe care o aveam era ca celălalt să vadă papăndecălul de unul singur. Când taică-meu refuza să mergem la pădure, nu mă puteam gândi decât la F, înconjurat de zeci de papăndecăli pitiți prin scorburi, văgăune și frunziș, veghiindu-l, pândind momentul potrivit să iasă la iveală și să-i ofere prietenului meu cea mai importantă imagine care i se proiecta vreodată pe retină și i se va stoca definitiv și irevocabil în memorie. Consideram că toate acestea se pot întâmpla, bineînțeles, doar în absența mea.

Școala, prietenii, fetele au fost toate uitate și aruncate în plan secund, în niște sertare prăfuite din fundul creierelor noastre concentrate numai și numai într-o singură direcție. Observarea, chiar și vreme de o secundă, a legendarului papăndecăl.

Pe la cincisprezece ani, ai noștri au început să ne lase să mergem fără ei. Amândoi am avut noroc de părinți permisivi, aproape dezinteresați. Ne urcam în tren vineri și mergeam de fiecare dată spre alte și alte locuri. Ne săturasem de acele trei păduri prăpădite din care știam ca-n palmă fiecare cracă din fiecare copac. Montam cortul în locul care părea cel mai prielnic apariției papăndecălilor și două zile nu făceam nimic altceva decât să fim cu ochii în patru după ei. Dormeam în ture, mâncam pe fugă, făceam focul mic, doar cât să nu murim de frig și vorbeam numai în șoaptă, numai despre papăndecăli. Aveam deja echipament corespunzător, cumpărat din toți banii de buzunar strânși cu sârguință atâția ani de zile. Duminica ne întorceam acasă, frânți de oboseală, nespălați, înfometați și, bineînțeles, fără să fi pus ochii pe vreun papăndecăl.

Am ținut cu sfințenie acest ritual până pe la nouăsprezece ani. Într-o tură prin inima munților care părea a fi ca oricare alta, totul s-a schimbat. În prima noapte, F a menționat în treacăt, într-o discuție obișnuită, că papăndecălul ar fi fost verde. Eu am fost instantaneu contrariat și în egală măsură șocat, căci știam la fel de bine ca F că niciun papăndecăl de pe planeta asta nu a avut vreodată pe el vreo nuanță de verde. Toți papăndecălii sunt albaștri, iar masculii ajunși la maturitate au dungi subțiri indigo. Am crezut inițial că F încearcă să facă o glumă nesărată, dar avea ochii cât se poate de serioși. Credea cu tărie că papăndecălii sunt verzi, iar masculii adulți au dungi subțiri galbene.

Am petrecut toată noaptea contrazicându-ne. El susținea că papăndecălii au fost verzi de la bun început, eu că au fost albaștri. Fiecare îl numea pe celălalt nebun. Nu a fost posibil să ajungem la vreun consens. Spre dimineață, când spiritele erau mai încinse ca oricând, s-a întâmplat minunea. În fața ochilor noștri, scăldat în lumina dimineții pătrunzând prin desișul pădurii, era un papăndecăl.

Ne privea drept, fără frică și fără ocolișuri. Știa că nu voiam să-i facem nimic, nici măcar să-l pozăm. Ajungea să-l privim chiar și o clipă din viețile noastre banale. O singură clipă a trecut până magicul papăndecăl s-a retras în scorbura lui, însă clipa aceea a valorat mai mult decât o veșnicie. Ne-a marcat existența amândurora, dar în moduri fundamental diferite, căci papăndecălul, o femelă în floarea vârstei și în cea mai bună stare, era verde ca gazonul bine îngrijit în mijlocul primăverii.

***

Câteva zile nu ne-am mai spus niciun cuvânt. Din momentul minunii, am amuțit amândoi. Pe la prânz ne-am strâns robotic bagajale și am plecat acasă. Următoarele câteva nopți nu am putut să adorm. Abia peste o săptămână, F a fost cel care a spart gheața. Și-a anunțat pur și simplu dorința de a fi în continuare prieteni, cu condiția ca eu să recunosc că m-am înșelat. Nu concepeam să fac așa ceva. Preferam să nu mai am niciodată un prieten decât să recunosc în fața cuiva că m-am înșelat în privința papăndecălilor, așa că am catalogat incidentul ca iluzie optică și l-am pus în contul oboselii și al psihicului fragil pe care îl aveam în acel moment. Papăndecălul pe care l-am văzut, ca toți ceilalți din lume, era albastru.

Am refuzat să mai deschid vreo carte care să conțină orice fel de informații despre papăndecăli, poate de frică, poate din mândrie. În orice caz, în perioada care a urmat, pasiunea mea s-a stins treptat, până am uitat de toate, și de vechiul meu prieten, și de papăndecăli. Am terminat liceul, am terminat și o facultate și m-am mutat din casa părinților. Am început o carieră obișnuită, despre care mi-am dat seama din prima că îmi va oferi bani mulți cu efort puțin, ceea ce mi-a convenit întotdeauna. Am fost mereu singur și nu am avut cine știe ce cheltuieli. La douăzeci și patru de ani, părinții mei au murit. Am vândut casa și cu ce mai strânsesem muncind mi-am luat o casă cu etaj, mult mai mare și mai frumoasă decât cea în care am crescut. La scurt timp după aceea a venit primul pachet.

Casa mea avea o cutie poștală obișnuită, dreptunghiulară, de fier, lipită de gard. Până atunci, foarte rar îmi fusese dat să primesc acolo ceva relevant. Într-o zi, însă, m-am trezit cu o cutiuță verde din carton cam de zece centimetri lățime, fix cât să încapă pe fanta cutiei poștale. Nu avea nimic scris pe ea. Mi-a trezit curiozitatea instantaneu, așa că am desfăcut-o imediat și înăuntru am găsit un papăndecăl din origami, făcut cu hârtie verde.

Îmi era clar cine îl trimisese, dar nu aveam habar nici de unde știe unde locuiesc, nici de ce ar fi îndeajuns de pueril încât să facă așa ceva. L-am aruncat imediat la gunoi și mi-am văzut de treburi. A doua zi, însă, a mai venit un pachet cu alt papăndecăl, care a ajuns tot în coșul de gunoi. Gluma devenea deja deranjantă. A treia, a patra și a cincea zi, a aruncat cutiile direct în gunoi fără să le deschid. Mă apuca furia de fiecare dată când îl vedeam pe poștaș cum se îndepărtează, deci în ziua a șasea l-am abordat. L-am rugat să nu-mi mai aducă nicio cutie, iar el mi-a răspuns cu totală indiferență că doar își face meseria. L-am întrebat de unde vin cutiile, a pretins că nu știe. Nimic nu a funcționat. Simțeam că visul urât abia începuse.

Papăndecălii au continuat să vină, zi de zi, fără excepție. La început îi aruncam la gunoi în fiecare dimineață. Îi lăsam să mă consume și nu puteam nici măcar să-mi fac munca sau treburile casnice fără să mă gândesc la ei. Cam după o lună, interesul meu pentru sadicele cutiuțe a început să scadă. Am realizat că nu puteam să las un om meschin și plin de ură să-mi pună viața pe pauză. Papăndecălii aveau să vină oricum. Eu trebuia să merg mai departe, deci am trăit normal câteva săptămâni, până s-a umplu cutia de papăndecăli, iar poștașul a fost nevoit să mi-i arunce peste gard. Eram conștient și atunci că nu ar fi trebuit să mă deranjeze cu nimic, dar ceva inexplicabil din prezența acelei cutiuțe pe aleea mea mă înnebunea. Îmi venea să-i dau foc, împreună cu toți ceilalți papăndecăli din hârtie care mă așteptau în cutia poștală, dar ca să-mi demonstrez că sunt mai matur de atât, am ignorat-o. Am făcut la fel și a doua zi, și a treia, și în următoarea jumătate de an.

Găsisem un echilibru. Era extraordinar de fragil, dar îmi permitea să nu mă scufund. Cel puțin așa mă mințeam pe atunci. Curtea mea se umplea treptat de cutiuțe. Călcam pe ele ca să îmi demonstrez că nu-mi pasă sau călcam pe lângă ele ca să-mi demonstrez același lucru. Din mândrie, îmi dădeam silința să nu le privesc. Tot din mândrie, le priveam îndelung. Mantra pe care mi-o repetam în fiecare zi era că trebuia să merg înainte. Papăndecălii dispăruseră de mult din viața mea și trebuiau să rămână dispăruți, indiferent cât de tare încerca F să mi-i bage cu forța pe ușă.

Toată încărcătura asta avea, totuși, un preț. Mă concentram din ce în ce mai greu la serviciu, nu îmi mai făceam curățenie, nu mă mai spălam și îmi venea greu să mănânc. A venit, așadar, dimineața când m-am dat jos din pat hotărât să-mi pun viața în ordine. Am publicat un anunț imobiliar și în câteva săptămâni am reușit să vând casa. Nu mai aveam atât de mulți bani strânși și prețurile explodaseră, așa că mi-am luat o casă mai mică. Pe aceasta am lăsat-o, evident, curată ca lacrima, fără niciun papăndecăl pândind pe la colțuri. Îmi era milă de viitorii proprietari și mă simțeam destul de prost că nu le-am spus de blestemul aruncat de F asupra casei, dar nu aveam ce să fac. Dacă ar fi știut adevărul, n-ar fi cumpărat-o în veci.

Vă puteți imagina, așadar, reacția pe care am avut-o când m-am trezit cu un papăndecăl în noua cutie poștală, chiar în ziua în care m-am mutat. Câteva săptămâni am alternat între furie oarbă, stări depresive, plâns în hohote, apatie, râs isteric, dar într-un final m-am resemnat. Era mai rău decât în prima mea locuință. Nici măcar nu puteam să spun că sunt acasă. Locul acela fusese contaminat de F din prima clipă. Nu aveam ce să fac.

Așa că m-am scufundat în cutiuțe. Au devenit, încet, încet parte din mine. Au trecut anii, iar eu doar am subzistat împreună cu papăndecălii mei verzi. Mi-au umplut cutia poștală și curtea, apoi mi-au umplut holul. Au urmat bucătăria și baia. Apoi sufrageria și, la urmă, dormitorul și toate celelalte încăperi. Îmi făceam nevoile alături de ei, mâncam cu ei la masă, dormeam lângă ei în pat. Trăiam papăndecăl. Respiram papăndecăl.

Ciuma verde se extindea mai repede decât puteam să percep. Făcea un singur pas pe zi, dar pentru mine o zi nu însemna mai mult de o clipă. La vârsta maturității de această dată și fără magia de odinioară, papăndecălul mi-a acaparat din nou viața.

***

Nu știu câți ani au trecut. Nu am mai ieșit din casă decât ca să fac rost de mâncare. Știu doar că am barba albă și picioarele mele abia se mai urnesc. Nu-mi amintesc ce muncă făceam înainte sau cu ce-mi ocupam timpul. Nu-mi amintesc foarte bine nici cum arătau părinții mei. Trăiesc în casa asta urâtă, scufundat într-un teanc enorm de papăndecăli, unii scoși din cutie, alții nu. Toată masa asta verde are o viață a ei. Are intenții, dorințe și personalitate. Își schimbă forma și se mișcă după cum vrea ea. Seamănă din ce în ce mai bine cu un papăndecăl monstruos care mă ține în viață doar ca să se hrănească.

Toate zilele sunt la fel. Mă trezesc, mănânc puțin, vorbesc cu papăndecălul și mă culc la loc. Azi, totuși, mi s-a întâmplat ceva ciudat. Înotând fără țintă prin burta creaturii, am găsit o enciclopedie într-un raft vechi. Am fost surprins să văd că papăndecălul mi-a permis s-o explorez în voie. Citind pagină după pagină, toate amintirile despre lumea asta s-au întors ca un șuvoi nestăvilit ieșit dintr-un baraj fisurat. Plante, locuri, animale, istorie, oameni. Pești, flori, popoare, păsări, copaci. Tradiții, epoci străvechi, tehnologie, lacuri, insecte, protozoare, ciuperci, sisteme politice, faguri de miere, bovine, boli rare, spațiul cosmic, și câte și mai câte. Totuși, nimic despre papăndecăl.

După ce am terminat-o, am înotat până la poartă și am găsit pe spinarea verde a papăndecălului ultima cutiuță, cea venită chiar în dimineața asta. Era albastră. Atunci mi-am dat seama că papăndecălul nici măcar nu există.