Uneori, dimineața devreme, pe balconul din spate al casei lui Otto puteau fi văzuți doi oameni goi, un bărbat și o femeie, spate în spate, cu pielea strânsă de frig și cu un pahar de vin roșu în mână,
stăteau și tăceau, din când în când beau câte o gură de vin și în spatele ochilor începea să li se deseneze viața, creaturi mărunte le ieșeau pe la tâmple și prin creștet, li se încolăceau în jurul firelor de păr, le mângâiau gâtul și fruntea, după care încet, ca într-un vis, se desprindeau de mințile care le aduseseră pe lume, rămâneau o vreme atârnate în aerul care-i înconjura pe cei doi, după care pluteau în afara balconului, se legănau deasupra grădinii, treceau peste magazie, se îndreptau spre dealuri, urcau și tot urcau până când se pierdeau în noaptea care nu se terminase încă,
iar întunericul se lumina de la pâlpâirea lor – erau pitici îmbrăcați în pantaloni dungați, cu papuci enormi și zâmbete vopsite în roșu, erau femei cu barbă și bărbați cu picioare de cal, erau jongleri și contorsioniste, acrobate și magicieni, un uriaș ferecat în lanțuri, o păpușă de lemn cu burtă de sticlă, în care ținea o păpușă de lemn cu burtă de sticlă, în care ținea o altă păpușă de lemn cu burtă de sticlă, în care ținea toate păpușile de lemn cu burtă de sticlă din lumea asta și din toate lumile cu burtă de sticlă pe care le ținea în ea,
se spunea că cei doi oameni goi, bărbat și femeie, sprijiniți spate în spate pe balcon în așteptarea dimineții erau copii de circari, se născuseră pe drum între două spectacole, crescuseră în plesnituri de bici și duhoare de animal sălbatic, dormiseră în hamace de sfoară, în arenă, pe scândurile scenei și în culise, și se visaseră acrobați și arlechini – păpuși de lemn cu burtă de sticlă ieșite din burta de sticlă a altor păpuși de lemn – dar visul se oprise la jumate și cei doi se treziseră singuri în întuneric,
cum tot singuri erau și în diminețile în care stăteau goi pe balcon, spate în spate, cu un pahar de vin în mână iar în întunericul din jur li se nășteau din spatele ochilor – flăcări, niște flăcări mari care umpleau balconul, casa și lumea întreagă, așa cum cuprinseseră cândva menajeria, rulotele și cortul cu dungi, făcând scrum păpușile, lăsându-i singuri
și învățându-i ce era moartea înainte să fi apucat să afle ce era viața, dar oare ce era viața? ce fusese pentru ei? cum avea să fie de atunci încolo? nu știau nici ei așa cum niciunul dintre noi nu știe,
flăcările se stingeau în lumina rece a răsăritului, bărbatul și femeia care stăteau goi, spate în spate pe balconul din spate al casei lui Otto mai luau o gură de vin, beau și tăceau iar casa își pierdea dintr-o dată contururile, cărămizile se amestecau cu peisajul din jur iar ei păreau că stau în aer, nu mai aveau pereți lângă ei și nici podea sub picioare, lumina cădea crudă peste omenire și undeva, sus, începea să se deseneze o femeie uriașă, cu guler de arlechin și capul acoperit cu un turban albastru, din cer izbucneau aplauze înnebunitoare în timp ce femeia râdea și ridica mâna,
pe fiecare deget avea legată o sfoară, sforile coborau spre pământ și se întindeau, făcându-i pe cei din balcon să tresară, să se ridice dintr-o dată în picioare, să mai bea o gură de vin, să spargă paharele și să înceapă să danseze, aveau sfori la mâni și la picioare, la inimă și la colțurile gurii întinse într-un zâmbet cald, pielea li se încălzise și li se acoperise pe ascuns cu haine, erau haine de seară, rochie de catifea și frac negru, cercei cu perlă și pălărie, bărbatul și femeia dansau în răsăritul aprins dintr-o dată iar muncitorii care porniseră deja spre fabrică îi priveau cu gura căscată, ia uite-i pe ăștia, abia acum se întorc acasă, ce să le faci? dacă sunt bogați n-au nevoie să muncească, spuneau și scuipau cu necaz pe marginile trotuarelor grăbindu-se să nu piardă autobuzul de șase jumate,
mă uitam după muncitori, după viețile lor grele care se ștergeau încet în ceața orașului și știam că trecerea lor rupsese vraja, dansul se terminase, bărbatul și femeia se strânseseră în balcon, goi, unul în altul, cu pielea zgribulită de dimineața care se lăsa albastră peste ei și cu sforile atârnându-le moi.