Partidul Marilor Afaceri, Capitalismul, Dreptatea, Profitul și sfârșitul

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Lăcomia a alimentat globalizarea, care apoi a accelerat criza climatică; criza climatică a generat niște politici de peticire a stratului de ozon, însă aceste politici au avut și au un efect minim supra schimbărilor climatice și au născut nemulțumiri în rândul societăților (în special în zona de politici agricole și de mediu); toate acestea se mulează și pe o formă de lăcomie specifică capitalismului actual și se rostogolesc creând o forță de presiune care acționează în mod direct asupra societăților, care oricum erau bulversate de diverse alte crize (economice, pandemie, virusul mintal woke, războaie, reașezări ale marilor puteri – trăim într-o eră mai puțin stabilă), și-n care răul circulă cu o viteză mare prin lume (din cauza internetului), instabilitatea pe termen lung cauzată de schimbarea modelor, ideilor și a sistemelor de valori, creșterea în popularitate a ideilor radicale (care nu au cum aducă ceva bun). Societățile nu vor înțelege în totalitate aceste schimbări și nici originea lor exactă și astfel o mare parte a populației va ajunge sufere de diverse boli psihice deoarece, pur și simplu, oamenii nu vor mai înțelege lumea în care ajung să trăiască. Toți acești factori de presiune asupra societăților vin din multe direcții. Pe lângă toate acestea, fiecare societate în parte are specificul ei și problemele ei interne.

Acest articol reprezintă o încercare de a înțelege ceea ce se întâmplă în lumea largă, dar trebuie menționat că acest efort de înțelegere este în mod inevitabil incomplet, deoarece e foarte greu să intuiești cu exactitate ceva ce ține de mii de factori. În plus nici nu avem acces la un număr suficient de mare de date (adevărate, relevante) care să ne permită să afirmăm că putem determina cu precizie tot ceea ce se petrece în lume în acest moment.

În lumea largă se întâmplă atât de multe lucruri în fiecare clipă și există o dinamică atât de fluidă încât e foarte greu să pretinzi că știi totul sau că poți determina cu precizie originea fiecărui dezechilibru pe care societatea din zilele noastre îl traversează. 

Acest tablou general pe care îl voi descrie în acest articol reprezintă opinia mea, corespunde credințelor și sensibilităților mele pre-existente, urmează o grilă de interpretare și de prezentare a realității văzută dintr-un unghi personal, care poate fi utilă și poate ofere o bară de stabilitate, dar care nu are pretenția de a fi un adevăr absolut sau prezentarea exactă aceea ce se întâmplă pe lume.

începem:

Înainte de 1990, cei care trăiau în spatele Cortinei de Fier își închipuiau că există un imperiu al răului (îl cunoșteau îndeaproape), dar și un imperiu al binelui, dincolo de Cortină. Și mai credeau că acesta din urmă – exprimat prin capitalism – este despre dreptate. I se spunea “lumea liberă”. După 1990 aveau să afle că nu, capitalismul nu era despre dreptate. Era despre profit. A fost o descoperire istorică bulversantă. Unii, printre care mă numar și eu, nu și-au revenit nici până în ziua de azi. (pe această temă puteti citi un interviu realizat de poetul Andrei Craciun cu scriitoarea croată Slavenka Drakulic)

Capitalismul și-a pierdut de multă vreme dimensiunea etică. Dacă nu este de-a dreptul imoral, atunci este cel puțin amoral, nu cuprinde o dimensiunea morală în interiorul său (cum visau părinții-fondatori, precum Adam Smith).

După 1990, pentru că își demonstrase falimentul (atât economic, cât și moral), comunismul s-a prăbușit, iar capitalismul a părut deodată singura soluție viabilă. Un cercetator, pe nume Francis Fukuyama, chiar a anunțat sfârșitul istoriei și dominația ultimului om, cel de după sfârșitul istoriei, om care va fi pretutindeni același, ghidat de aceleași idei de capitalism liberal. Un anunț fals. S-a pripit domnul Fukuyama. Istoria nu se va încheia decât cu dispariția oamenilor și nu prin prăbușirea unor sisteme politice.

Între timp capitalismul nu mai are o reputație la fel de bună. Însă cei care văd în democrație și în piața liberă doar excesele uită o mare problemă de fond, care derivă tot din natura umană și anume din lemnul strâmb al omenirii: că în absența libertății triumfă întunericul și lagărele. Știm asta din istorie. Și mai știm că e mai bine în libertate, dar cu excese și bâlci, decât fară. Revedeți ultimele decenii de comunism. Vizitați pușcăriile politice din orice regim totalitar. Căutați videourile în care torționarii se lăudau că „oamenii curați la suflet nu scăpau; i-am terminat pe toți.” – puteți vedea un video de acest tip chiar aici.

Să revenim în zilele noastre. Capitalismul, neavând frână și fiind numai despre profit, a dus inevitabil la apariția miliardarilor și a companiilor cu active de miliarde de dolari. În ziua de azi milionul de dolari nu mai contează la fel de mult ca în urmă cu câteva decenii. Nu mai are o mare valoare în piață. Toate tranzacțiile importante din zilele noastre se fac pe miliarde sau zeci de miliarde de dolari.

Această situație duce la rândul ei la o problemă: ce vor face miliardarii, marile instituții și marile companii cu banii pe care îi au ca să evide inflația? Dar statele cu fondurile suverane de investiții sau fondul de pensii? Investitorii privați, instituțiile și statele nu o să depună banii la bancă precum omul obișnuit, deoarece chiar dacă ar primi o dobândă anuală de 2% le-ar lua 36 de ani pentru a dubla banii ceea ce, desigur, înseamnă pur și simplu prea mult timp.

Și nici marile companii nu vor face asta deoarece acest gest i-ar îmbogăţi pe alții, care apoi i-ar putea cumpăra – stând pe miliarde de dolari ar putea face profituri foarte mari, care apoi le-ar permite să cumpere pachete mari de acțiuni prin care să devină acționari sau chiar să preia controlul firmelor care au depus banii la respectiva bancă – clar depozitele bancare nu reprezintă o soluție.

Și atunci ce fac investitorii privați, marile companii și statele ca să evite inflația? Investesc banii fie cumpărând bonds (obligațiuni emise de state) cu un anumit yields (dobândă), fie investesc la bursă cumpărând pachete de acțiuni și diverse produse financiare (mutual funds, hedge funds, private equity funds, venture capital funds, index funds, real estate investment trusts, ETFs – exchange traded funds, development plans), fie direct, fie plătind firme care să se ocupe de asta (fonduri de investiții — unele dintre ele sunt adevărați giganți – de exemplu: BlackRock și Vanguard) care ajung managerieze active de triliarde de dolari și astfel, prin deciziile lor poată influența piața), aşteptându-se ca la finalul unui ciclu financiar să facă profit. Nicidecum nu se așteaptă să stagneze sau să piardă acei bani. De aici și presiunea imensă pe care sistemul financiar o exercită asupra politicienilor. Cum ar fi să se afle că s-au pierdut banii, spre exemplu, dintr-un fond de pensii și că, asta e, oamenii nu vor mai primi pensiile?! Iese răscoală în secunda doi.

Investitorii și fondurile de investiții se ghidează atunci când investesc banii îndeosebi de datele oferite de indici bursieri precum S&P 500 (care urmărește performantele primelor 500 mari companii listate la bursă), Dow Jones (cele mai importante 30 de companii – un index destul de învechit, care în prezent subperformeaza față de S&P 500, dar care este și va rămâne un etalon pentru investitori) sau NASDAQ Composite, FTSE Global (acoperă 48 de țări), FTSE 100, Nikkei, CAC, DAX etc – probabil ați auzit de ele.

Companiile listate sunt obligate să depună declarații trimestriale de profit, iar aceste declarații conduc ulterior la aprecierea sau deprecierea acțiunilor companiilor (dar mai sunt și alți factori care influențează prețurile acțiunilor). Profitul se face de la populația generală care consumă produsele acestor companii sau, în cazul bonds, din dobânda achitată de statele care le vânduseră inițial.

Situația asta, care nu este o speculație sau o conspirație, ci o stare de fapt demonstrabilă, naște următoarea uriașă problemă: țările care fac parte din acest sistem capitalist sunt dependente de creștere economică. Dar nu numai ele, deoarece și alte state au investiții uriașe în bonds sau pe aceste piețe bursiere și prin urmare creșterea economică a acestor țări reprezintă până la un punct un interes global. Prin urmare foarte multe țări puternice, foarte mulți investitori și firme de investiții au interes direct ca acest sistem să nu se prăbușească. De aceea auzim peste tot vorbindu-se despre nevoia de creștere economică și toți depun eforturi pentru ca aceasta să se înfăptuiască.

Dacă în anumite perioade nu există creștere economică se va intra în cicluri de stagnare sau regres, iar asta va duce la crize economice (care sunt periodice și inevitabile în sistemul capitalist). Dar dacă nu există creștere economică pe termen lung, profiturile companiilor vor scădea, ceea ce va conduce la rapoarte trimestriale cu profituri mai mici, fapt care va duce la diminuarea sau stoparea investițiilor în research & developement (R&D), care duce la scăderea valorii acțiunilor companiilor (investitorii investesc la bursă sperând ca prețul acțiunilor pe care le cumpără va crește, iar atunci când micșorezi/anulezi R&D acest lucru nu mai pare probabil), care va duce la scăderea valorii portofoliilor de investiții, care va duce la o nouă rundă de stagnare sau regres economic și tot așa – se creează un efect de domino negativ și un cerc vicios.

Pentru lumea capitalistă e important ca acest cerc vicios să nu apară. Se formează astfel un interes comun – un Partid al Marilor Afaceri, să-l numim – care are ca scop menținerea creșterii economice pe termen îndelungat, care produce miliarde și care astfel permite noi investiții în research & developement, adică dezvoltarea de noi sisteme tehnologice, de noi servicii medicale, de noi sisteme de apărare pentru armată etc., investiții care la rândul lor au ca ultim scop asigurarea păcii în zona capitalistă a lumii (după două războaie mondiale catastrofale oamenii au gândit un sistem care să asigure pacea pe termen lung) și a unui trai decent pentru fiecare om. Frumos, nu? Ținem cu Partidul Marilor Afaceri (pe care îl vom prescurta PMA), deoarece vrea pacea și măcar un pic de prosperitate pentru oricine. Hai, PMA!

Numai că povestea este un pic mai complexă de atât și iarăși factorul decisiv distrugător de idealuri este natura umană. Cum se spune pe românește: traiul bun prostește. Cetățeanul care trăiește în țările bogate a devenit cu timpul un mofturos, un fel de pisică de casă, care caută confort, care se așteaptă să fie întreținut, care e hipersensibil, care se plânge din orice (de exemplu: nu mi-a dat șefulBună ziua!” în parcare azi dimineață și am depresie, sufăr și am nevoie de timp ca reconstruiesc, deci nu mai vreau lucrez aici, domnule doctor, declarați inapt! Sau: trebuie intervină statul ca îmi cumpere un nou scaun de birou, un nou mouse ergonomic și nu știu mai ce deoarece de trei zile doare un pic degetul mic de la mâna dreaptă, deci faceți un dosar în acest sens). Nu sunt exemple scoase din burtă. Sunt din practica mea de medic în Franța.

„Omul are două fețe; el vrea să crească spre maturitate și libertate, și totuși copilul din inconștientul lui tânjește după protecție și iresponsabilitate deplină.”scrie Joost Meerloo în „Rape of the mind’’.

Pentru cetățeanul întreținut în mod direct de către stat problema supraviețuirii a dispărut, așa că acesta a aruncat la coș atât abordarea curajoasă a vieții, cât și inițiativa. El nu mai vrea să pună mâna pe munca ”de jos”. Dar treburile trebuie făcute în fabrici, în uzine, în restaurante, e nevoie constantă de servicii de salubrizare etc, pentru că altfel se intră în dominoul de mai sus din lipsă de productivitate. Se blochează economia la propriu. Și atunci cine va face aceste munci? Imigranții din țările unde statul nu te mângâie sub barbă și îți dă bani doar pentru că exiști, oameni care au învățat sau care s-au specializat în diverse domenii și care în schimbul unui trai mai bun își oferă forța de muncă, seriozitatea și compentența.

Europa și SUA se zbat să reziste importând valuri și valuri de imigranți care să lucreze pe posturile de care cetățenii lor nu mai vor să audă (fie pentru că sunt considerate ”de jos”, fie pentru că sunt considerate meserii prea grele/complicate – spre exemplu meseria de medic). Asta duce la clash-uri culturale și la diverse alte probleme sesizate în special de generațiile de seniori care se plâng că ”nu mai e cum era odată” sau ”nu îmi mai recunosc propriul oraș”. Astfel sistemul trebuie să se extindă geopolitic pentru a susține întregul mecanism. România este în Uniunea Europeană, în primul rând, din această nevoie a statelor mari din Vest de recrutare de forță de muncă brută, dar mai ales calificată (medici), nu pentru că îndeplinea criteriile (nu le îndeplinește nici azi; în plus în România creșterea economică se bazează în principal pe consum (de multe ori pe credit) și nu pe productivitate (și exporturi), ceea ce face ca situația fie și mai dramatică față de celelalte țări implicate în acest uriaș mecanism financiar – dar România e o durere de cap necesară).

Iată deci contextul geopolitic actual: un sistem dependent de creștere economică care solicită non stop noi piețe de muncă și de desfacere se lovește de încăpățânarea Rusiei de a nu lăsa Ucraina să intre în acest sistem, deoarece se tem că după Ucraina sistemul va căuta să se extindă spre ei (repet: sistemul trebuie crească, altfel se prăbușește) și prin urmare Rusia vede această ”operațiune militară specială” ca o măsură de înlăturare a unui pericol existențial (au spus asta de nenumărate ori). Iar Rusia nu e un stat mic pe care să îl momești ușor (prin mită sau amenințare) ca să devină parte din sistem. Pentru a integra Rusia în mașinațiunea capitalistă trebuie mai întâi să o rupi în bucăți, iar acest lucru nu se poate realiza prin discuții și tratate economice, ci doar în urma unei ”revoluții” sustinută de o presiune militară de amploare. Iată de ce NATO, care e o unealtă a PMA, caută de ani buni să se apropie ușor-ușor de granițele Rusiei. În ”Operațiunea militară specială” din Ucraina rușii urmăresc schimbarea regimului actual (regim care s-a instalat în Ucraina la sfârșitul lui 2013 în urma unei ”revoluții” (în realitate o lovitură de stat) – destituirea regimului Viktor Ianoukouvytch – celebra ”Euromaidan”, numită oficial ”Revoluția Demnității”) și nu distrugerea Ucrainei sau a civililor. Nu au murit în cei peste doi ani de conflict armat nici pe sfertul sfertului din numărul de civili care au murit în primele cinci luni ale acestui an în Gaza – peste 36.000 de civili conform ultimelor rapoarte ONU.

Aceeasta este doar o față a situației din conflictul Rusia-Ucraina. Cealaltă față ține de expansionismul tradițional rus, de istoria ei militară, de istoricul imaginarului din Rusia. În ultima mie de ani, numărați pe degete deceniile în care rușii nu au fost într-o formă sau alta angrenați într-un război. Rusia este o țară incapabilă să exporte tehnologie de vârf si se bazează doar pe exploatarea resurselor naturale imense, care vin şi din extinderea teritorială. În plus, conducerea Rusiei consideră că regulile occidentale ale jocului economic sunt măsluite în favoareaAmericii. Ca atare, regimul Putin trebuie să livreze ceea ce a promis: apărarea civilizației rusești, iar civilizația rusească este în opoziție (cel puțin în imaginar) cu civilizația occidentală.

Constatând că Rusia nu urmărește să distrugă Ucraina (cum ar fi prin operațiuni de șoc și groază, unde se bombardează tot fară se uite cine e dedesubt; Întrebare: câți șefi de stat au vizitat Bagdadul după intervenția militară a SUA? Dar Gaza zilelor noastre? Niciunul! Câți șefi de stat și oameni politici au vizitat Kievul? Aproape toți. Și au putut face asta pentru la Kiev nu erau în pericol de moarte, pentru la Kiev există străzi, hoteluri, toată gama de servicii etc), ci doar răsturnarea regimului Zelenski, Occidentul a prins curaj și a început să livreze din ce în ce mai mult armament Ucrainei, în speranța că aceasta va învinge Rusia și că în cele din urmă Ucraina se va alătura blocului occidental UE și NATO, împlinind astfel necesitatea de expansiune de care are nevoie PMA – în același sistem se dorește a fi atrasă și Republica Moldova. La sfârșitul lunii mai 2024 SUA și aliații din Europa au dat undă verde Ucrainei de a utiliza armamentul trimis pentru a lovi ținte din Rusia. Disperare și ruletă rusească cu viețile a sute de milioane de oameni de pe bătrânul continent…

Pachete de sute de miliarde de dolari constând în armament au fost livrate Ucrainei (178 de miliarde de $ doar din partea SUA) întreținând acest conflict în care au murit pe front sute de mii de tineri ucraineni și rusi. În mass-media Occidentală această crimă teribilă e mascată prin cuvinte frumoase, fiindu-ne prezentată drept ajutoare. Occidentul se joacă cu Ucraina ca și când aceasta nu ar fi o țară locuită de oameni, ci o jucărie, deoarece îi vrea resursele — cea umană si cele materiale (teren agricol fertil, minereuri de miliarde, o populație numeroasă, numai bună de servit de băncile și marile companii din Occident). Tineri ca mine, ca tine, ca vecinii sau copiii voștri au fost împinși să lupte pentru a proteja interesele PMA, adică expansiunea atât de vitală pentru funcționarea sistemului capitalist. Desigur că o bună parte a ucrainenilor vor o schimbare, că vor și ei ca în sfârșit să beneficieze de un sistem mai bun de trai, iar prin această lentilă inițiativa separării definitive de Rusia este de înțeles. Însă ceea ce nu știu ucrainenii (și nici moldovenii) este că integrarea lor în mecanismul occidental vine prea târziu – too late in the game. E ca și când te-ai duce la o petrecere în care muzica s-a oprit și toată lumea se pregătește să plece acasă – bine ai venit să strângi mesele și să faci curat! Ca atare, Ucraina a căzut la mijloc.

PMA se hrănește prin creștere economică constantă, pentru care are nevoie de expansiune globală, iar pentru a o obține este în stare de orice, inclusiv să meargă la război. Iată de ce un conflict regional, din estul Ucrainei, este împins de PMA spre un război mondial. De asta luptă Occidentul pentru Ucraina de zici că acolo era leagănul democrației mondiale. Sunt presiuni enorme asupra statelor europene și membre NATO că să trimită armament, să pregătească militari ucraineni și să contribuie financiar la acest conflict. În ultima vreme Franța chiar a pus pe masă varianta trimiterii de trupe în Ucraina, iar Marea Britanie, și mai nou șeful NATO, încurajează Ucraina să folosească armele primite pentru a lovi Rusia. Sunt semne mari că se va merge și mai departe cu acest conflict, deoarece în joc nu e democrația din Ucraina (numai un naiv poate crede cineva merge la război cu o putere nucleară doar pentru a apăra principiile democratice dintr-o țară care are o scurtă tradiție democratică), ci creșterea sau prăbușirea Occidentului. „În toate aceste trei privinţe (ajutor, militari si bani), asupra noastră se exercită o presiune uriaşă, de-a dreptul uimitoare.”, „Expresul războiului a plecat din penultima staţie.” spune ministrul de externe al Ungariei, Péter Szijjártó. Iar Joseph Borel, vicepresedintele Comisiei Europene, avertizează că „un razboi amplu în Europa nu mai este o fantezie”.

În Europa zilelor noastre avem astăzi pe de o parte regimul despotic din lumea rusă (nu a fugit nimeni în brațele Rusiei la căderea URSS, toți au fugit de Rusia unde au văzut cu ochii – oare de ce?), iar pe de altă parte avem sistemul capitalist bolnav și aflat probabil într-o situație de final de epocă, într-o eră pre-apocaliptică. În lumea largă avem însă mai mult de atât.

În iunie 2009, la un an și două luni de la Summitul NATO de la București unde Ucraina și Georgia fuseseră invitate să intre în alianță nord-atlantică (propunere respinsă prin veto de Franța și Germania), o altă alianță economică globală ia naștere: BRIC. Doi ani mai târziu, după alăturarea Africii de Sud (South Africa) această alianță devine BRICS. În prezent, după aderarea Egiptului, Emiratelor Arabe Unite, a Etiopiei și a Iranului alianța poartă numele de BRICS+.

La Summitul de la Fortaleza (Brazilia) din iulie 2014 țările BRICS decid crearea unei bănci de dezvoltare cu sediul central în Shanghai (New Developement Bank) și a unui fond de rezervă de 100 de miliarde de dolari. De atunci BRICS pledează pentru reformarea organizațiilor internaționale precum Consiliul de Securitate al ONU și a acordurilor ”Bretton Woods” (FMI sau Banca Mondială, acorduri economice care domină sistemul financiar internațional şi care aveau ca scop susținerea dezvoltării țărilor afectate de cel de-al doilea război mondial). BRICS dorește să câștige influență în cadrul Grupului celor 20, FMI și OMC (Organizația Mondială de Comerț) și insistă asupra reformării Sistemului Monetar International și revizuirea Drepturilor Speciale de Tragere (SDR fiind active de rezervă valutară suplimentară care e definită și menținută de FMI) având ca scop diminuarea dependenței față de dolarul american (care este printat de Rezervele Federale SUA la cererea Guvernului SUA, ceea ce face ca SUA fie un jucător cu resurse nelimitate și prin urmare marele câștigător; e ca și când ai juca poker împotriva cuiva care are fonduri nelimitate; oricât de bun ai fi tot nu îl poți învinge). Pe scurt: alianța BRICS+ dorește diminuarea influenței Statelor Unite ale Americii în economia globală. De ce dorește BRICS+ asta? Pentru că în SUA sunt aceste mari companii și fonduri de investiții de care vorbeam mai sus și pentru că SUA este jucătorul cel mai important din cadrul NATO.

Expansiunea pe care PMA o dorește se face în dauna suveranității altor state. Statele mici acceptă, în primul rând pentru că nu prea au ce să facă, dar mai ales pentru că intrarea în sfera de influență rusească, chinezească sau arăbească (unde dispar majoritatea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului) nu reprezintă o opțiune pentru ele. Însă statele mari precum Rusia și China au decis să pună piciorul în prag în fața expansiunii accelerate a PMA.

Democrațiile liberale (lumea bazată pe piață liberă) sunt in acest moment sub o presiune multiplă. Mai multe regimuri iliberale arată că există/poate exista și un standard de viață ridicat fără ca sistemul să fie unul de natură occidentală (cum se întâmplă, de pildă, în Arabia Saudită, unde drepturile omului au fost si rămân doar o ficțiune). Dar libertatea si sistemele economice pot fi contestate doar din interiorul unor societăți libere (de la Phenian nu poti face asta), iar omul trebuie sa lupte înainte de toate pentru libertate.

Un alt război, mai puțin comentat, care se desfășoară în acest moment este războiul economic dintre SUA și China. Din nou interesele sunt diametral opuse. Acest război este pe față, nici măcar nu se mai încearcă mascarea lui prin metafore despre democrație și drepturi umane (se încerca și ceva manipulare despre comunitatea uigurilor, o minoritate care chipurile ar fi maltratată în Chinaîn realitate aceștia au multe drepturi, au moscheile lor și sunt tratați corect – căutați videouri pe această temă pe TikTok, o aplicație care (deocamdată) nu e controlată de SUA). Zilnic, citim știri despre sancțiuni și creșteri de tarife pentru importurile din China; s-a votat blocarea aplicației TikTok; gigantul chinezesc Huawei a fost sabotat prin retragerea licentei de Android, SUA a interzis exportul de semiconductori, cipuri și microprocesoare de înaltă performanţă. America este determinată să rămână numărul 1 și oricine îndrăznește să le amenințe hegemonia economică devine automat inamic (o colosală ipocrizie a celor care susțin piețele libere și un concurs onest intre produse din care să câștige cel mai bun). Un alt exemplu concret este acțiunea SUA-UE de a bloca intrarea pe piața americană și europeană a automobilelor produse în China, care sunt cel puțin la fel de bune/frumoase/performante precum mașinile produse în Europa și în SUA, dar mai ieftine, deoarece statul chinez a acordat subvenții masive companiilor producătoare de automobile. Practic Bruxelles-ul și Washingtonul acționează împotrivă intereselor proprilor cetățeni (cine nu și-ar dori o mașină bună și ieftină?) pentru a proteja interesele economice ale marilor constructori de automobile europeni şi americani, ce fac parte din PMA.

Cu SUA ești partener doar dacă ești mai slab ca ei. Dacă ești la același nivel ești automat portretizat ca dușman al democrației, pericol iminent pentru întreaga planetă etc. În ultimele două decade China a fost înconjurată militar de statele satelit ale PMA precum Australia, Japonia, Coreea de Sud, Indonesia, Filipine sau Taiwan, care sunt înarmate de SUA cu arme de înaltă precizie și care desfășoară constant în Pacific operațiuni militare și exerciții navale comune cu armata SUA – RIMPAC – Rim of the Pacific Exercise (în 2014 și 2016 China a fost invitată participe la acest exercițiu de război maritim, dar din 2016 nu a mai fost niciodată invitată). Existența Chinei, cu mixul ei de comunism și capitalism și mai ales cu succesul ei economic, care este tocmai consecința globalizării, e privită, pe bună dreptate, ca o amenințare de către SUA.

Dar toate aceste mișcări vor duce la escaladări și la conflict mondial care va însemna, cel mai probabil, sfârșitul lumii. Dacă piesele de pe tabla de joc ar fi inversate, și China sau Rusia ar fi în poziția de a ocupa locul 1, ar proceda cel mai probabil la fel încercând să blocheze ascensiunea Statelor Unite ale Americii. Este un joc de putere. Ideologiile sunt secundare. Ele vin din tradițiile fiecărei națiuni în parte. Rusia și China au tradiții despotice. Statele Unite au o tradiție democratică. Este și marea lor putere de seducție (cea de care s-au îndrăgostit și cei de dincoace de Cortina de Fier). Între timp însă democrația americană a deraiat și, la rigoare, este profund diferită de democrația de acum optzeci de ani.

Statele Unite ale Americii au salvat de două ori Europa, în primul și al doilea război mondial. Acum însă nu se mai pot salva nici pe sine. E un imperiu care se prăbușește. Ca orice imperiu gigantic în prăbușirea aceasta târăște și restul lumii. Nimeni n-a avut în epoca modernă puterea SUA. Această putere a fost slăbită în primul rând din interior, iar acum de amenințările (mai mult sau mai puțin directe) principalilor competitori economici, în primul rând China – Rusia e departe în acest joc economic, ea trăiește în imaginarul unei tradiții militare de secolul XIX, iar Ucraina poate fi chiar ultima stație a imperialismului militar tradițional rusesc. Firește, această miză economică este mascată, de propaganda din toate direcțiile, într-o luptă pentru idealuri. Americanii luptă pentru democrație și libertate (cine îi mai crede?). Rușii luptă pentru păstrarea civilizației lor tradiționale. Iar chinezii își fac planuri pe termen lung și foarte lung.

Pentru a-și asigura susținerea din partea publicului larg, PMA e obligat să controleze narativul pe care oamenii îl aud și îl văd în mass-media. Trăim într-o eră post-media. Trusturile de presă sunt private și servesc interesele celor care le plătesc salariile, jurnaliștii din ziua de azi funcționând precum chelnerii care ascultă comanda și servesc fix ceea ce se cere. Mass-media occidentală au ajuns o sursă de neadevăruri și inexactități. Există o selecție atentă a ce e prezentat și ceea ce nu trebuie prezentat. Se tot repetă în mass-media ideea că Europa trebuie să se asigure că Ucraina câștigă războiul cu Rusia, deoarece ar fi în joc siguranța tuturor cetățenilor. Ni se repetă că Rusia are în plan să atace toată Europa.

Se recurge la manipulare inclusiv prin imagini și prin prezentarea liderilor rusi în ipostaze care nu îi avantajează, pentru a semăna frică în rândul cititorilor. Manipulare și ipocrizie. Occidentul spune că în Rusia e doar propagandă, dar în Europa și în SUA propaganda e la același nivel, doar că de semn contrar. ( mai gândesc la ceva: nu e curios cum naționala de fotbal a SUA nu a ratat nicio calificare la Cupa Mondială de fotbal în ultimii 30 de ani, mai puțin la cea din 2018 desfășurată în Rusia? O persoană mai circumspectă ar putea spune că cineva nu a vrut telespectatorii din SUA să vadă cum arată de fapt Rusia și că aceasta nu e o țară primitivă, subdezvoltată, condusă de un nebun, așa cum li s-a tot spus).

Un alt exemplu elocvent este acest titlu de presă: ”Rusia amenintă Occidentul după ce Marea Britanie a dat undă verde Ucrainei să atace teritoriul rus. E o escaladare directă”. Însă declarația purtătorului de cuvânt al Kremlinului sună așa: ”Aceasta (făcând referire la declarațiile privind trimiterea unor trupe franceze pe câmpul de luptă din Ucraina) este o declarație foarte importantă și foarte periculoasă.” Dmitri Peskov a calificat declarația ministrului de externe britanic David Cameron drept o ”escaladare directă” a conflictului ”care pune în pericol întregul sistem de arhitectură de securitate europeana”. Cine spune un adevăr evident și cine ameninţă? Rușii amenință Occidentul sau invers?

„Bitz-urile de propagandă sunt atacuri rapide menite să provoace frică maximă într-un timp minim… Bitz-urile de propagandă au ca temă de bază: acest eveniment schimbă totul! Ele sunt: 1. bazate pe acuzații si noi dovezi dramatice; 2. comunicate cu emoție, intensitate și indignare morală; 3. aparent susținute de un consens informat al mass-media/universitar/expertilor; 4. întărit de condamnarea oricui îndrăznește chiar să pună la îndoială narativul pe care ei îl prezintă…” , scria David Cromwell și David Edwards în ‘’Propaganda Blitz: How the Corporate Media Distort Reality’’.

Mai mult: în ultimii ani au apărut întregi ferme de troli online (conturi false pe rețelele sociale și diferite siteuri web) care sunt plătite să posteze și să atace ideile celor care susțin orice altceva decât narativul Occidentului. Se recurge deseori la ștergerea comentariilor care nu le convin (am testat acest lucru – vorbesc în cunoștință de cauză). Există și ferme de troli din spațiul rusesc. Războiul informatic este și el o realitate. Și lumea toată pare o agitație-propagandă a unor sisteme politice care au invadat orice spațiu (regăsești propagandă în filme, în melodii). Nu mai există imperiul binelui și imperiul răului. Există mai multe nuanțe de gri.

Ca să găsești adevărul îți trebuie educație și rațiune, iar asta este exact ceea ce s-a pierdut în ultimii ani deoarece, așa cum am mai spus, prostul e principalul client al capitalismului imoral. Omul needucat e terorizat psihologic prin frică și e manipulat că Putin e agresorul planetei, că Xi și China reprezintă o amenințare vie la siguranța națiunilor Occidentale, când de fapt și Statele Unite ale Americii au un istoric beligerant cel puțin la fel de impresionant. Nimic nu distruge mai eficient capacitatea de a raționa și de a acționa în conformitate cu rațiunea decât frica. Frica incapacitează victima și astfel o împinge să îmbrățișeze soluțiile propuse de media sau de stat.

Și vedem cum frica anulează rațiunea atunci când în aceeași frază ni se spune că armata rusă e slabă și că abia-abia reușește să cucerească un sat, dar totuși cumva se pregăteşte să atace NATO și întreaga Europă. Mass-media a devenit principala unealtă cu care PMA lucrează pentru organizarea ideilor și sentimentelor colective după bunul plac. Dar PMA are și alți ași mari în mânecă precum agențiile de spionaj, care au o putere enormă (deși nimeni nu le-a acordat-o prin vot), influență politică și de aici și putere militară (NATO). PMA stăpânește economia Occidentală, politica și cea mai mare alianță militară din istoria omenirii.

Pe plan economic toate deciziile privind creșterea, menținerea sau scăderea interest rate (dobânzilor cu care băncile centrale împrumută băncile comerciale) sunt luate pentru a garanta creșterea economică de care PMA are constant nevoie și nu interesele cetățeanului de rând. Iar FMI duce o politică dublu-standard sfătuind unele guverne să nu intervină atunci când băncile și marile companii au probleme, dar sugerează o intervenție atunci când corporațiile americane au probleme, motivând că fară această intervenție, se intră într-o reacție în lanț cu efecte negative pe plan mondial.

Un exemplu elocvent este criza financiară niponă din anii ’90, care survine după o decadă în care Japonia ajunsese să fie cea de-a doua economie mondială, și care are ca punct de plecare decizii aberante luate de Bank of Japan (BoJ) care insista la acea dată ca Japonia să renunțe la actualul sistem economic pentru a trece la sistemul capitalist de tip american. BoJ crează intenționat o bulă economică (nimeni nu contestă la început bulele economice), printând bani pe care apoi îi împrumută băncilor comerciale cu obligativitatea de a împrumuta cât mai mulți oameni cu bani, inclusiv pe cei care în mod normal nu și-ar fi permis din punct de vedere economic acele împrumuturi. Între 1985 și 1989 acțiunile companiilor japoneze cresc cu 240% și prețurile din piața imobiliară cu 245%. Deși Japonia este de 26 de ori mai mică ca întindere decât SUA, pământul său ajunsese să valoreze de patru ori mai mult decât cel din SUA. În mod ciudat piețele internaționale nu au devalorizat yenul japonez, deși exista un exces evident. Aceiași oameni care creaseră bula în 1985 o opresc în 1989 când BoJ decide că împrumuturile pentru investiții imobiliare trebuie restricționate. Noul guvernator al BoJ, Yasushi Mieno (care în 1985 era viceguvernator) este lăudat de presă pentru această decizie. Ca urmare a acestei decizii piața bursieră japoneză se prăbușește cu 32% în 1990. De teama unor noi scăderi pe piața bursieră băncile comerciale încep să acorde credite din ce în ce mai greu populației. Multe firme dau faliment. Peste 5 milioane de japonezi își pierd locurile de muncă. Sinuciderile devin cauza principală a deceselor în rândul persoanelor cu vârste între 20-44 de ani. Piața bursieră continuă să se prăbușească. La fel și prețurile terenurilor. Domnul Mieno declară că o transformare economică este necesară ca urmare a acestei recesiuni. BoJ ia o nouă serie de decizii aberante, ca de exemplu să retragă banii pe care îi avea investiți în piață, în loc să printeze yeni, cu care să cumpere apoi USD, devalorizând ușor yenul (pentru a stimula exporturile). Mai mult, BoJ refuză să cumpere datoriile neperformante ale băncilor comerciale cu bani pe care i-ar fi putut printa, măsură care ar fi ajutat aceste bănci să scape de presiune și de umbra falimentelor. BoJ acționează pentru a prelungi recesiunea cu scopul declarat de a obține schimbări structurale în economie.

De ce ai schimba o economie care funcționase perfect și care adusese prosperitate în anii de după cel de-al doilea război mondial și până în 1985? BoJ sfidează în mod constant cererile guvernului și ale Ministerului de Finanțe de a printa bani care să stimuleze economia. La scurt timp BoJ solicită independența față de Ministerul de Finanțe, iar presa niponă învinuiește Ministerul de Finanțe pentru prelungirea crizei (rolul complice al presei e evident). Ca un făcut în acea perioadă SUA începe să amenințe Japonia că va impune sancțiuni de export dacă nu vor fi luate măsuri de restructurare economică. Același domn Mieno dă diverse interviuri în care învinuiește politicile Ministerului de Finanțe sugerând că Ministerul e vinovat de întreaga criză economică, solicitând din nou independența totală a BoJ. În 1998 întreaga politică monetară a fost încredințată noii bănci independente BoJ. În urma criticilor din presa japoneză structura politică a Japoniei se schimbă rapid. În 2001 Junichiro Koizumi devine prim ministru. Mesajul său era acesta:”nicio redresare fără reforme structurale”. La Summitul de la Geneva din 2001 acesta declara că ”dacă o economie se redresează prea repede, dorința de reformă structurală va dispărea”. Grupul G7 (Canada, SUA, UE, Germania, Franța, Italia), din care Japonia face parte, insistă pentru aplicarea reformelor structurale. Japonia începe să își schimbe sistemul economic într-un sistem economic în stil american – mutând centrul economiei dinspre bănci spre bursele de valori. Noul guvern al Japoniei retrage garanțiile de stat pentru depozitele bancare pentru a stimula oamenii să își retragă banii din bănci și să îi mute în riscanta piață bursieră. În 2002 BoJ obligă băncile să solicite rambursarea împrumuturilor de la firmele care împrumutaseră bani, ceea ce declanșează o avalanșă de falimente. Cu multe falimente declarate băncile japoneze pierd banii pe care îi împrumutaseră firmelor și astfel ajung în prag de faliment la rândul lor. Se discută despre naționalizarea băncilor. De această situație profită vulturii financiari din SUA care vânează active aflate în dificultate financiară.

Japonia ajunsese prea sus în anii ’80 și avea potențialul de a rivaliza cu SUA. I-au trebuit 25 de ani Japoniei ca să iasă din această mișcare deflaționistă creată intenționat de BoJ. Rămân întrebările: De ce a făcut BoJ asta? Cine i-a încurajat în luarea unor decizii atât catastrofale pentru economia japoneză?

Sisteme de planificare a creditelor ghidate de băncile centrale s-au produs și în Indonezia, Tailanda și Coreea de Sud – băncile comerciale primind ordin să crească creditarea. În același timp băncile centrale au creat stimulente irezistibile pentru ca firmele domestice să se împrumute din străinătate, făcând ca împrumuturile în moneda națională să fie mai costisitoare decât împrumuturile în dolari. Astfel sectoarele cele mai productive ale economiilor Tailandei, Indoneziei și ale Coreei de Sud se împrumută din străinătate și nu de la băncile locale, care sunt împinse astfel să acorde împrumuturile pe care erau obligate să le acorde clientilor care prezentau un risc mai ridicat. Se creează astfel turbulențe pe piețele de schimb valutar, băncile centrale sunt nevoite să vândă rezervele de valută pentru a cumpăra moneda locală cu scopul de a evita deprecierea monedelor locale (rupia, bahtul și wonul). O soluție pentru evitarea situației dramatice în care băncile centrale ar fi rămas fără valută era ca acestea să apeleze la împrumuturi de la Fondul Monetar International (FMI), o instituție cu sediul la Washington. Pentru a evita această situație primul ministru al Tailandei zboară la Tokyo pentru a solicita un ajutor financiar din partea Japoniei, care avea în acel moment rezerve valutare de 213 miliarde de dolari. Politicienii japonezi se arată deschiși să ajute Tailanda, dar Washingtonul intervine și solicită Japoniei să nu ajute Tailanda. SUA insistă că soluția cea mai bună este FMI, instituție care se oferă apoi să acorde împrumuturi în valoare de 120 de miliarde de dolari Tailandei, Indoneziei și Coreei de Sud. Dar FMI propune niște condiții speciale pentru acordarea acestui împrumut: creșterea dobânzilor de referință cu care băncile comerciale se puteau împrumuta de la băncile centrale. Aflate deja în situația de a avea banii împrumutați la creditori cu risc ridicat (care în condițiile unei economii șubrede nu își puteau achita împrumuturile) și cu dobânzi mai mari pentru noi împrumuturi, sectoarele bancare din aceste trei țări erau la marginea falimentului. Acest peisaj financiar afecta chiar și firmele și corporațiile care nu avuseseră probleme financiare până acel moment. Șomajul explodează. Doar o mică parte din presă acuză FMI că a adâncit criza economică din cele trei țări. FMI rămâne impasibilă și solicită țărilor să dea legi care să permită investitorilor din străinătate să facă achiziții și nu permite băncilor centrale să printeze banii necesari pentru salvarea acestora – niciun ajutor pentru instituțiile financiare nu era permis. Astfel băncile și firmele aflate în stres financiar sunt cumpărate ieftin de către investitori străini, marea majoritate fiind băncile de investiții din SUA. Robert Rubin, secretarul Trezoreriei SUA declara la acea dată:”Permiteți-mi să subliniez în acest sens că aceste programe de reformă reprezintă cheia, cheia absolută pentru restabilirea stabilității financiare.”

Când crize similare au lovit sistemul bancar american recomandarea oficială a FMI-ului a fost diferită față de recomandările pe care le făcea în Asia: FMI cerea ca firmele și băncile americane să fie salvate. Nu doar o dată băncile din SUA (instituții private) au fost salvate cu bani publici. Cred că tabloul e destul de clar. Și cred că avem și o explicație de ce Japonia, Tailanda, Coreea de Sud sau Indonesia au ajuns un fel de majordomi loiali, care ascultă toate ordinele SUA, și care acceptă bazele militare americane, ajutand astfel SUA să se apropie de China.

Evenimente similare au avut loc și au loc și în prezent în Zona Euro…

Cunoașteți și povestea Libiei, frumoasă și prosperă înainte de intervenția de ”eliberare” de sub un Mouammar Gadafi care făcuse ”greșeala” de a spune că va vinde petrolul Libiei în euro și nu în USD și chiar ”delira” despre o puternică uniune Africană care să aibă și o monedă comună – riadul de aur. ”We came, we saw, he died” au fost cuvintele lui Hillary Clinton, urmate de hohote de râs atunci când a fost întrebată despre chestiunea Gadafi. Este deci evident că PMA nu iubește concurența. Mai multe informații despre ”afacerea” libiană citiți aici.

.

Vorbind de doamna Hillary, pare că PMA are un cerc de favoriți pentru conducerea SUA. Nu este curios cum o țară uriașă (300 de milioane de locuitori), care abundă în universități de elită, cu profesori, antreprenori și oameni de știință excepționali, face ce face și ajunge să aleagă mereu în funcția de președinte din același cerc de familii? Să luăm ultimele patru decade: a fost G. H. Bush, apoi a fost și fiul său G. W. Bush; a fost Bill Clinton, apoi a candidat și soția sa, doamna Hillary; a fost Barack Obama, avându-l pe Joe Biden ca vicepreședinte, apoi a candidat și a câștigat și Biden. Donald Trump a fost singurul ”intrus”, iar pentru asta mass-media controlată de PMA l-a crucificat. Mai mult, lui Trump i-au fost suspendate conturile de social media, iar din această cauză fostul președinte american a fost nevoit să își construiască propria rețea de socializare denumită ”Truth Social” (= rețeaua socială în care o să găsești adevărul).

Cunoaștem și poveștile lui Edward Snowden și a lui Julien Asange.  Dar cea mai recentă dovadă de justiție fară justețe a celor care împart ”democrația” în stânga și în dreapta e presiunea pe care actuala administrație a SUA o pune pe Curtea Internațională de Justiție (deși SUA nu e membră a Curții și în mod oficial considera C.I.J. nu are jurisdicție, nici legitimitate și nici autoritate) pentru ca aceasta să abandoneze procesele împotriva primului ministru israelian Benjamin Netanyahu. C.I.J. e bună doar când îl urmărește pe Putin, dar devine dușman dacă îndrăznește să cerceteze, să judece sau să amenințe că va aresta oficiali și militari americani sau oficiali apropiați ai americanilor. Mai mult: “The Hague Invasion Act” permite președintelui SUA să ordone acțiuni militare, cum ar fi o invazie a Olandei.

De partea cealaltă Rusia are un lung istoric de abuzuri, otrăviri, crime la comandă etc. Pe tema aceasta s-a scris mult. Nu are sens să reiau poveștile. Așa cum spuneam și în articolul ”De ce a luat-o lumea razna?” în politică și în afaceri nu există băieți buni.

Închidem această lungă paranteză și ne întoarcem la PMA și la jocurile politice din zilele noastre. Așa cum am spus la început, PMA țintește dominația planetară pentru că are ca scop final pacea definitivă (sau cel puțin să fie ei cei care decid când să fie război) și ca oamenii să se bucure de viață consumând diverse bunuri, într-un flux continuu de divertisment, fără a ști prea multe. Însă deși pare ok, nu este, pentru că astfel se ratează esența existenței umane – Nietzsche ne propune să devenim super-oameni, PMA vrea exact opusul.

Mai țineți minte trupa vocal-instrumentală Sarmalele Reci și profetica melodie “Tara te vrea prost!’’? Da, așa e. PMA chiar te vrea prost – dictatura maselor dirijate de PMA în direcții stupide. De aceea școala șchiopătează, prin lume se învârt ideologiile non-sens precum woke, confortul intelectual e hiper-încurajat, iar orice discuție despre finanțe și economie par pentru omul de rând un dialog în limba feniciană. Educația e sabotată, profesorii sunt prost plătiți, iar în același timp sunt avansate idei stupide precum aceea că profesorii și elevii sunt egali (asta azi, mâine e posibil să ne trezim cu profesorii în bănci și elevii, pe rând, la catedră), iar tinerii sunt tentați non-stop cu petreceri, evenimente, alcool și sex, induse prin reclame, filme, videoclipurile melodiilor etc. pentru a nu se mai concentra nici măcar pe picul acela de școală care mai există. Bun venit muzica impostorilor netalentați. Bun venit banii din arta care nu e artă (modern art nu e artă, e doar o afacere extrem de profitabilă). Bun venit filme penibile. Bun venit divertisment de grotă. Până și desenele animate au fost schimbate pentru generațiile de după anul 2000. Nu mai vezi Tom și Jerry, Familia Flinstone sau Familia Jetson, Powerpuff Girls sau Bugs Bunny – Duffy Duck, adio Droopy sau Dick Dastardly & Mutley, desene care insuflau concepte de familie, de dreptate, curaj și conștiință. S-au dus! Nu mai sunt bune în ziua de azi! În ultimele două decade au apărut desene ’’moderne’’, cu tot felul de moștrii diformi, din a căror acțiuni nu înțelegi nimic, totul pentru a sădi în mintea copiilor dezordine, spaimă si inadvertențe față de realitate, pregătind astfel terenul pentru manipularea de peste ani. Și uite de asta în ziua de azi vezi niște tineri de te ia groaza, mai ales dacă auzi ”perlele” pe care acestia le scot pe gură. În ultima sa carte,”Vânturile”, Mario Vargas Llosa deplânge iminenta moarte a culturii. Trăind printr-un număr din ce în ce mai mic de oameni, cultura s-a fragilizat, e firavă precum penele condeielor cu care clasicii au scris-o de-a lungul secolelor, abia mai există, și n-ar fi o surpriză ca mâine dimineața să suni și să afli că a murit.

În ultimele decenii oamenii au fost ajutați de PMA să-și piardă memoria veche. Adio pre-socraticii! Adio Socrate, Platon sau Aristotel! Adio Virgiliu, Horațiu sau Ovidiu! Se scot din școli și astfel au dispărut de la baza educației societăților fix acești clasici ce funcționau ca niște anticorpi anti-mediocritate și anti mode-stupide. De aceea ideologiile acestea noi (precum woke) reușesc să aibă extrem de ușor priză la public. Oamenii din secolul XXI asimilează cu lejeritate niște idei care acum 25-30 de ani ar fi părut de-a dreptul imbecile și i-ar fi trimis direct la balamuc, tocmai pentru că s-a renunțat la acești piloni, pentru că a fost evacuată din constiința oamenilor această fundație culturală. Două generații mai târziu acele societăți rămase fară repere s-au erodat, au devenit maleabile, terenuri de joacă pentru manipulare, transformate în târguri în care toată lumea vinde sau închiriază ceva, un prezent continuu în care e stimulată numai nevoia de consum. Iar cei mai mari dușmani ai societăților-târg sunt gândirea și memoria, adică capacitatea de a analiza lucrurile cu capul tău și capaciteatea de a știi cine ești și de unde vii.

„Omul nu mai gândește având ca reper valori personale, urmând propria conștiință și evaluări etice. Nu. El se gândește din ce în ce mai mult la valorile aduse de mass-media… televiziunea îl ține într-o continuă admirație și fixare pasivă. În mod conștient, el poate protesta împotriva acestor voci anonime din media, dar totuși toate sugestiile lor se scurg în sistemul său.”

„Orice om care scapă din realitate prin consumul de alcool și droguri nu mai este un agent liber; el nu mai este capabil să exercite niciun control voluntar asupra minții și acțiunilor sale… Alcoolismul și dependența de droguri pregătesc modelul de supunere mentală atât de îndrăgit de spălătorul de creier totalitar… Viciile pot fi folosite pentru a face din om o ființă supusă și conformă.” – Joost Meerloo, ‘’Rape of the mind’’.

Societăți pline de needucați, de oameni spălați pe creier, care se gândesc la consum și care au sisteme de valori răsturnate sunt exact opusul a ceea ce marii oameni de cultură pe care istoria universală a umanității i-a reținut propuneau în lucrările lor: măreție, curaj, sete de cunoaștere a adevărului. Din păcate însă masele din ziua de azi nu sunt însetate după adevăr, ci după lucuri care seduc. Astfel cei ce le oferă iluzii vor fi și stăpânii lor, iar cei care le arată adevărul vor fi întotdeauna dușmanii și victimele lor. Iar viața în aceste societăți pare a o lua din ce în ce mai razna de la un an la altul: se înmulțesc drogații, se înmulțesc spargerile și jafurile, sporește imprevizibilitatea și astfel se înregistrează o creștere alarmantă a numărului de persoane care suferă de boli psihice etc.

La alegerile prezidențiale de anul acesta din SUA doi din cei trei candidați, Trump și Robert F. Kennedy Jr., spun că SUA are grave probleme și că America se degradează, iar unul, cel în funcție, Joe Biden, spune că totul este ok și că trebuie ca lucrurile să continue la fel. E tare ciudat cum fostul președinte Trump a fost judecat pentru că ar fi plătit tăcerea unei actrițe porno (ceea ce nu e ilegal), dar nu din fonduri proprii, ci din fondurile sale de campanie (aici e fărâma de ilegalitate) și a fost condamnat la toate cele 34 de capete de acuzare (un verdict final vom avea pe 11 iulie – îl intuiesc cu ușurință de pe acum: direct pușcărie, chiar dacă Trump are 77 de ani, nu are cazier, iar în alte cazuri similare verdictele au fost amenda și/sau munca în folosul comunității – deoarece PMA nu va risca) clar pentru a-i sabota campania electorală și șansele de a fi reales, dar în același timp în SUA infracțiuni mult mai grave precum traficul de droguri, jafurile și tâlhăriile sunt tratate cu maximă indulgență, răufăcătorii fiind eliberați din închisori după numai 24h. Spre exemplu legislația permisivă din unele state americane nu mai interpretează furtul bunurilor cu o valoare inferioară a 900$ ca infracțiune.

Relația lui Trump cu actritele porno vorbește despre calitățile sale umane. Dar prestația de președinte a lui Joe Biden e mult mai gravă decât curvăsăriile lui Trump (fără ca una să o excludă pe cealaltă – sunt fețe ale aceleaiși monezi – ambele vorbesc despre decăderea leadershipului în democrația americană aflată în profundă derivă).

Distrugerea credinței în Dumnezeu este o altă agendă a PMA, deoarece religia îl face pe om să creadă că face parte dintr-un sistem infinit și nu din unul finit, oprindu-l astfel să își fixeze atenția pe chestii zadarnice (consumerism și hedonism) si îndreptandu-l să aibă o viață mai cumpătată, cu interese pe termen lung. Iar asta este exact opusul a ceea ce sistemul capitalist imoral controlat de PMA îl dorește. Credincioșii sunt mai greu de împins spre consumerism auto-distructiv. PMA vrea o lume de consum, plină de anxioși și degenerați, cu multiple vicii, îndatorați, fricoși, lași, dubioși care nu-și mai cunosc nici macar sexul și care sunt foarte ușor de speriat și de manipulat.

Puterea politica a PMA a atins în zilele noastre dimensiuni patologice. Pe față toți aceștia declară a avea intenții nobile legate de societăți și de ființa umană. Dar așa cum și oamenii de rând își zâmbesc de complezență atunci când se afla față în față, pentru ca minute mai târziu să se bârfească pe la spate, așa și acești păpușari ai puterii economice mondiale doar pretind a avea intenții bune, însă în spatele cortinei sunt mânați de aceeleasi forțe dăunatoare: lăcomie, mândrie și ambiții personale, care îi determină să acționeze exact invers față de ceea ce susțin public (cu mici excepții: Warren Buffet spre exemplu). Toți capitaliștii știu asta, dar se fac că nu văd pentru că toți fac la fel și toți sunt într-o relație de complicitate. Și uite așa tot natura umană are ultimul cuvânt când vine vorba de cum decurg lucurile pe lume, iar PMA a ajuns să facă mai mult rău decât bine: contribuie la criza climatică și este pe cale să producă un război nuclear din conflictul său cu Rusia și China.

PMA a castigat după anii ’90 bătălia ideilor la nivel european și în America de Nord. Și astfel PMA a realizat că poate mai mult și pe bătrânul continent, că are un potențial și mai mare: și anume să decidă cine anume va conduce un stat satelit al SUA. PMA nu numește direct președintele nici în SUA, nici în state satelit, ci vine cu candidatul în plic (X candidează, Y și Z nu) și apoi lucrează prin mass-media pentru că acesta să câștige. Iar când se întâmplă că omul lor să nu câștige scrutinul, să luăm exemplul românesc, se face o răsucire, un hocus-pocus, și a doua zi apar alte rezultate pe liste – vezi alegerile din 2009 când peste noapte s-a făcut rocada Geoană – Băsescu. Ani mai târziu domnul Geoană a fost recompensat cu funcția de vicepreședinte NATO (Mircea Geoană, diplomat de carieră, a ajuns să ocupe a doua funcție ca importanță într-o alianță militară), iar acum în 2024 se pregătește să candideze din nou pentru funcția de președinte al României. Sau alegerile din 2014 când domnul Ponta a decis să plece într-o vacanță planificată din timp fix a doua zi după alegeri. Ce om sănătos la cap, care conform sondajelor era favorit în cursa electorală se gândește să plece în vacanță fix a doua zi după turul 2 al alegerilor și își cumpără bilete de avion și face rezervare la hotel pentru a face asta? Unul care știe cu certitudine că nu va câștiga. În 2019, la presiunea PMA prin alt instrument de-al sau, DNA, PSD propune pentru alegerile prezidențiale un candidat slab, fără șanse reale – Viorica Dancilă – pentru a nu periclita nicio secundă mandatul președintelui Iohannis și obiectivele geo-strategice ale PMA. În 2024 PMA pare a nu mai rișca deloc și susține candidatura a nu mai puțin de trei candidați: liderii PNL și PSD, plus Mircea Geoana. Și astfel pentru ei nu mai contează cine va câștiga.

Trăim într-o epocă post-media tradițională, în care cei care mint și manipulează pot face fel și fel de mișcări cu ușurință. Dificil e pentru cei ce spun adevărul fiindcă: 1) nu stiu de unde să înceapă dată fiind bezna în care se află marea majoritate a oamenilor; și 2) nu au certitudinea că oamenii vor pricepe ceva din cele spuse. Prin urmare, nu există mari soluții pentru rezolvarea acestei uriașe probleme.

Cine deține puterea la nivel mondial? În trecut erau oameni ușor identificabili (regi, președinți, conducători de guverne etc.), dar adevărata putere o aveau mulțimile de oameni uniți în aceleași lupte și idealuri. Însă mulțimile au avut un adversar invizibil, care treptat i-a sedus, i-a corupt și i-a slăbit – PMA – în fața căruia au cedat de bunăvoie poziția de putere.

Totul pe lumea asta are o frână, un sfârșit. Nu există lucruri fără sfârșit. Dar PMA speră să se tot extindă, să controleze aproape tot și astfel să obțină dominația globală, iar apoi să înceapă să exploateze și spațiul cosmic pentru resurse (alte planete, asteroizi – nu e exclus în următoarea decadă auzim de războaie purtate pe Lună sau chiar pe Marte). Iar pentru asta riscă totul, inclusiv posibilitatea ca viața să dispară de pe Pământ. ”După noi, furtuna!” pare a fi motto-ul lor.

În zilele noastre sunt multe probleme majore, precum criza climatică, problemele de natalitate scăzută, idei nebune (ideologia woke) împinse către publicul larg pentru a-i face să piardă timp dezbătându-le și urându-se reciproc, dar mai ales un război mondial care în aceste zile pare inevitabil.

În Europa și în SUA, în anul electoral 2024 mesajul pare acesta: votați-ne tot pe noi, chiar dacă v-am dezamăgit, chiar dacă nu prea știm ce facem și nici nu suntem persoane de bună credință, fiindcă doar noi vă putem apăra de amenințarea rusească și chinezească. Toată această propagandă putea trece drept un redutabil show de standup-comedy dacă nu ar fi fost atât de tristă și de penibilă. Cu capacitatea de a raționa și de a acționa inhibată de frică oamenii caută ajutor și soluții chiar de la cei care au cauzat criza și decaderea civilizației Occidentale.

Și doar pentru că aici nu e bine, nu înseamnă că dincolo e mai bine. Rusia și China îndeamnă astăzi la dialog și la cooperare internațională și par forțele cele mai raționale din lumea largă deoarece China și Rusia nu sunt la putere, ci în opoziție cu SUA, iar din poziția aceasta nici nu ar putea să vorbească de altceva decât despre cooperare. Însă adevărata măsură a intenţiilor cuiva se poate observa atunci când acel cineva e la putere, nu când este în opoziție. Proverbialul ”Dă-i puterea și atunci îi vei vedea adevărată față”.

Toate acestea înseamnă doar că navigăm fără busolă, năuci, între diferite oceane toxice. Este o realizare profundă și cumplită. Singura șansă a omenirii este contestarea actualului model capitalist profund imoral. Capitalismul poate fi – și trebuie să fie – contestat din interior. Spre deosebire de regimurile totalitare, e singurul care a dovedit istoric că se poate schimba, că se poate reforma.

Democrația are un milion de păcate și, precum se știe, alt sistem mai uman deocamdată oamenii nu au dat. Dar democrațiile sunt perfectibile, tocmai pentru că pot fi criticate. Dar pentru asta oamenii trebuie să înțeleagă ce se întâmplă în lumea mare. Regimurile liberale au avantajul de a se putea transforma, de a putea ocoli căderea în totalitarism. PMA duce omenirea spre haos. O mică parte din oameni au observat acest trend. Alții îi contestă din pură invidie și ar fi dispuși să voteze partidele care promit soluții radicale – iată de ce au început să crească în popularitate partidele extremiste, ceea ce reprezintă un nou pericol major pentru civilizație.

În ultimii ani democrațiile s-au degradat și în prezent sunt în pericol fiindcă s-au autosabotat abandonând programele de educație și nu au trasat limite morale capitalismului. Două erori fatale. Capitalismul din ziua de azi îi recompensează mai ales pe cei care nu ar fi meritat atât de mult. Demagogii au ajuns la putere. Observăm o inversare a valorilor care nu are cum să ducă la altceva decât la prăbușirea sistemului, ceea ce echivalează cu război si distrugerea planetei.

Însă finalul vieții pe Pământ pare aproape mai ales din pricina încălzirii globale (îi invit pe cei care nu cred în problema încălzirii globale sau pe cei care o privesc crezând e doar o problemă temporară citească acest articol din 08.05.2024 din TheGuardian – click aici), care a fost generată și întreținută de revoluția globalizării. Aceasta a permis scoaterea din sărăcie extremă a miliarde de oameni, dar pe de altă parte, a grăbit această spirală a prăbușirii climatice. Creșterea temperaturii globale va duce în scurt timp la pagube economice (daune provocate de furtuni, precipitații abundente sau caniculă extremă), care sunt estimate ~12% din PIB (de TheGuardian) pentru fiecare grad suplimentar de creștere. În anii ce vor urma economiile nu numai că nu vor crește, așa cum este vital pentru actualul sistem capitalist, dar chiar se vor micșora, ceea ce va duce automat și la scăderi abrupte ale producției, ale capitalului și al consumului. Asta va genera anxietate, instabilitate pe piețele financiare, migrație în masă și alte războaie pentru resurse. Nimic bun nu se întrevede la orizont. Abia acum putem vorbi despre sfârșitul istoriei.

Civilizația umană are în jur de 6000 de ani și deja ceasul apocalipsei a ajuns să bată spre miezul nopții – în prezent Doomsday Clock este setat la 90 de secunde de miezul noptii, mai aproape ca oricând în istorie. ”Unde e toată lumea?” se întreba fizicianul Enrico Fermi referindu-se la alte civilizații extraterestre, care conform calculelor matematice ar trebui să existe și să fie pretutindeni. Nu sunt. Nu i-am văzut (e adevărat nu am analizat decât o fracțiune din univers) și nici nu există semne credibile că Pământul a fost vizitat de alte civilizații. Și asta se întâmplă probabil pentru că durata de viață a civilizațiilor care ating un anumit nivel de inteligență e scurtă dacă inteligența nu e dublată de moralitate. Sau foarte scurtă dacă este dublată de lăcomie.

Omul, un pumn de atomi formați din praf stelar, aruncat în infinitatea cosmosului de o forță necunoscută, plăpând dar pretențios, a descoperit măreția prin câțiva și dezastrul prin toți ceilalți. Astfel, el nu putea ajunge decât aici. În ziua de azi oamenii de conștiință sunt tot mai puțini pe pământ și cu cât vor rămâne și mai puțini, cu atât mai aproape va fi sfârșitul. Sfârșit.

 

Adrian Ovidiu

Adrian Ovidiu este medic, pasionat de filosofie, astronomie, fizică modernă, artă, tehnologie și fotbal.

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: