Dragostea și lacrimile au o vârstă a lor, adolescenții știu asta sau cel puțin știau pe vremea adolescenței mele, am iubit și-am plâns, poate nu neapărat în ordinea asta, iar dacă stau acum și mă gândesc îmi dau seama că nu era nicio ordine în iubire așa cum nu era nicio ordine în nimic, iubeam fără să știu pe cine, iar de plâns – plângeam oricum, uneori mă apuca o fericire atât de mare încât deschideam ferestrele s-o strig în gura mare, să le-o spun tuturor, dar nu apucam, aerul mă izbea în față și zâmbetul mi se schimba într-o grimasă dureroasă, închideam geamul și mă prăbușeam pe parchet plângând în hohote,

oare ce se întâmplase cu mine? unde eram eu cea care fusesem și ce devenisem între timp? nu mă recunoșteam, transpiram și tremuram, mi se încleșta gura și-mi zvâcneau mușchii, mă uitam la cucuiele care mi se formau dintr-o dată sub piele pentru a se topi în clipa următoare de parcă n-ar fi fost niciodată acolo, mă priveam în oglindă și nu vedeam decât o fată oarecare, banală, grăsuță, o umbră întinsă pe muchiile meselor, pe ușile dulapurilor și pe picioarele scaunelor, o figură pe care nu numai că nimeni n-o observa pe stradă sau pe coridoarele școlilor, dar nici ea însăși nu se observa pe sine,

mă uitam în oglindă și nu vedeam nimic acolo, între timp imaginea fetei banale se ștersese de tot, i se șterseseră picioarele scurte și corpul îndesat, după cum îi dispăruseră și ochii îngropați între obraji

și singurele lucruri care-i mai rămăseseră erau lacrimile, picături perfecte se formau de nicăieri, se prelingeau în aer și cădeau pe jos, și nimic în afară de lacrimi nu se vedea în oglindă,

am ieșit trântind ușa, era devreme, mult prea devreme pentru școală, dar nu mai conta, trebuia să plec din casă înainte să sparg oglinda sau altceva, că de spart aș fi spart orice, aș fi lovit și-aș fi izbit și chiar asta am făcut, era iarnă, orașul înghețat își adunase zăpada la marginea trotuarelor, am dat cu piciorul în bulgării înnegriți, unul după altul s-au rostogolit în stradă – capete desprinse de trupurile lor diforme,

eram călăul zăpezii iar călăii nu plâng, așa că mi-am șters lacrimile și mi-am înghițit urletul, o tristețe cumplită mă apăsa fizic, corpul mi se prăbușea sub o greutate invizibilă, luptam pentru fiecare respirație și pentru fiecare pas,

nu se luminase încă, lumea era mânjită cu ceața murdară a becurilor de pe stradă și cu gălbejeala vreunei ferestre de baie, începeau să se trezească muncitorii, intrau în băile reci să-și facă nevoile, să se spele pe față și să se bărbierească, urmând să inunde în câteva minute trotuarele și să pornească spre stația de autobuz,

m-am grăbit cât am putut, nu voiam să văd oameni în dimineața aia, după cum nu prea voiam să văd oameni nicicând, le simțeam privirile dezinteresate și le citeam gândurile ia uite o grasă, o grasă, o grasă, o grasă,

am trecut de stație, am lăsat în urmă bucata de asfalt plină de pete de motorină și banca de fier sub care dormea un câine schilod

și am ajuns la școală, era liniște și întuneric și era foarte bine așa, n-am aprins niciun bec pe coridoare, am mers în clasă ținându-mă de pereți, am deschis ușa și m-am așezat în bancă, poate la mine în bancă, poate în altă bancă, nu mai știu, mi-am acoperit fața cu palmele și-am plâns, era lucrul la care mă pricepeam cel mai bine pe vremea aia, am plâns și-am plâns până când am auzit sirena fabricii de porțelan, intrau muncitorii în tura de dimineață,

începuse să se lumineze, lucrurile din clasă își desenau moale, contururile, se vedeau cadrele mai deschise la culoare ale ferestrelor, se zărea marginea catedrei și muchiile băncilor, se ghiceau ramele tablourilor de pe pereți și scheletul Georgel pe care-l atârnase proful de anatomie într-un colț, să ne vegheze,

cu fiecare clipă care trecea se făcea tot mai multă lumină, începeau să se zărească florile din ghivece și scrisul de pe tablă, căci, da, în ziua aia tabla nu era goală, cineva scrisese apăsat pe 12 ianuarie m-am sărutat cu M. nu știam nici cine scrisese și nici cine era M. dar știu că în ziua aia de 12 ianuarie m-am îndrăgostit nebunește de toți băieții al căror nume începea cu M,

au trecut zeci de ani de atunci, dar încă îi mai știu în ordine alfabetică pe toți băieții cu M de la mine din an, Marian, trei de Marius, Matei, Mădălin, doi de Mihai, Mircea, Miron și Mugurel, dacă aș mai putea să plâng aș plânge încă o dată toate lacrimile cu care mi-am jelit nefericirea primei mele iubiri – iubirea pentru M. – numai că nu pot să plâng, nu mai pot,

plouă și vara asta rece plânge în locul meu pe frunzele de iederă.