Pe întuneric

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Era într-o marți dimineață, mă gândeam pentru a mia oară dacă să-l părăsesc sau nu, când deodată a sunat interfonul. Habar n-aveam cine putea să fie. Musafiri nu primeam, noi preferam să mergem în vizite, acolo făceam întotdeauna impresie bună, pentru că niciodată nu eram noi înșine. Am așteptat lămuriri, dar nu se auzea nimic din camera cealaltă, așa că m-am ridicat din canapea și am răspuns tot eu. Se făcuse deja 9 jumate.

-Cine-i acolo?

– Curierul.

O veste bună, deși mi s-a părut ciudat că nu primisem niciun mesaj pe telefon. Am scos portofelul din singura geacă bărbătească agățată în cuier. M-am uitat în oglindă. Aveam tot față de raton, dar măcar slăbisem și asta se vedea ca lumea. A bătut ușor în ușă și-am deschis, mijind ochii spre el și încercând să nu mă strâmb prea tare. Uneori, lumina dimineții poate fi nesimțită.

-Cât trebuie să vă dau?

-Imediat vă spun… domnul Lucian… 485 de lei. N-ați primit mesajul? V-am și sunat, adăugase el, stânjenit de felul în care mi-am dat ochii peste cap.

-Da, scuze, domnul Lucian doarme și cred că are telefonul pe silent. Oricum, am crezut că-i pentru mine…

-Nu, de data asta nu-i.

-Păcat, așteptam o rochiță.

Era același gagiu de săptămâna trecută, și de acum două săptămâni, și de acum două luni. Probabil că asta-i zona lui. Avea un cercel rotund în sprânceana dreaptă. Am aruncat pachetul pe hol și-am numărat cinci bancnote.

-Vă trebuie restul?

-Nu, mulțumesc.

Îmi trebuie doar câteva secunde să mă obișnuiesc din nou cu întunericul din casă. În portofel mai rămăseseră câteva monede și mai multe bonuri de cumpărături. Gunoaie. Altădată aș fi cotrobăit prin gunoaie, dar, cum flămânzisem în relația asta ca o maidaneză, am înghițit în sec, am pus portofelul înapoi în geacă și m-am întors în sufragerie.

Din dormitor s-a auzit un foșnet de cearșaf, apoi foșnetul s-a stins. Lucian, auzi. Nu-și folosea niciodată numele adevărat când își comanda chestii de pe net. Odată era Tudor, altădată Marius, azi era Lucian. Lucian Lucian. Finuț. Mă mir că i-a venit pachetul acasă, de obicei trecea adresa de la vecini. Și ăia dacă nu-i cântă în strună toată ziua. Ea se udă toată când îi laudă mâncarea, el mănâncă de zici că n-a văzut în viața lui mâncare gătită. Bărbat-su lu’ aia îl pupă în cur doar pentru că îl mai scoate și pe el din casă și stă câteva ore fără nevastă și fără copii. Boracii îl adoră fiindcă se joacă fața cu ei. Nu știu cum dracu’ nu vede nimeni că niciodată, dar niciodată, nu numără pe bune, doar se face că numără. Eu tac și mă bucur de spectacol. Chiar suntem cuplul perfect. Acum s-o fi certat și cu ăia, cine știe? Nu știam mai nimic despre Lucian Lucian. Mânca o dată pe zi, se căca de trei ori pe zi. Lucra două nopți pe săptămână, într-un bar. În timpul săptămânii, ziua dormea și seara se ducea la fotbal. Credea în mesaje subliminale și în chemtrails. Eu credeam că e un prost.

M-am uitat în gol, așteptând să se trezească. De-afară se auzea un țiuit din ce în ce mai puternic. Mă trezisem de la 7.  Adormisem pe la 4. Sufeream de insomnia asta de când intrasem în concediu. Unora dintre noi nu le place să stea acasă. Mă simțeam ca un albuș de ou spart și amenințat de-un mixer. Lucian Lucian. Dormea, dragul de el.

N-am crezut dintotdeauna că e prost. La început, îl vedeam ca pe un tip deștept, un bărbat citit. Avea o grămadă de cărți. După ce ne-am mutat împreună, obișnuiam să le răsfoiesc și eu. Uneori, și doar în cărțile mai vechi, găseam pasaje subliniate cu creionul și îmi imaginam sunetul creionului pe foaie, durerea foii, durerea lui, desenele lui care mi se par acum niște urme de căcat prin zăpadă. Făceam legături între citatele subliniate și povestea noastră, care de fapt e una dintre cele mai banale povești cu putință. Când ne-am cunoscut, eu căutam o mașină, el vindea o mașină. L-am plătit cu 3000 de euro ca să fiu iubita lui și să-i conduc mașina. Și el doarme ca porcu’.  În trei ani de relație, o dată nu l-am văzut citind. Mai găseam prin bibliotecă și bonuri de casă vechi. Abia se mai vedea cerneala pe ele. În 2017, la ora 15:35, își cumpărase un croissant și-o doză de cola. Mai erau ambalaje de gumă și cartele de metrou. Mergea des prin Militari, dar mi-era aiurea să-l întreb cine stătea în Militari, mai ales la început. Oricum era aiurea să-i compun traseele din semne de carte. Până și faptul că-și luase gunoaiele după el când se mutase era aiurea. Totul era aiurea. Nu-mi răspundea serios la nicio întrebare. Dacă pe comoda noastră ar fi stat o pisică și l-aș fi întrebat ce culoare are pisica, mi-ar fi răspuns că-i albastră, chiar dacă am fi văzut amândoi că nenorocita aia de pisică e neagră.

Pentru asta m-am hotărât să-l părăsesc. Așa mă hotărâsem și concediul trecut, dar de data asta voiam să mă țin de cuvânt. Oricât m-aș fi simțit de obosită, era bestial să-mi întind picioarele pe canapea și să visez la știrea zilei. Vedeam totul în fața ochilor. El, buimac, sprijinindu-se cu stânga de prag, cu dreapta își pipăie pieptul pe sub tricou, în timp ce mă întreabă dacă am făcut cafeaua. Da, iubitule, am făcut-o. Îl simt că, pe de-o parte se miră că sunt acasă, pe de altă parte, ceva îl reține. Ce zi e azi? mă întreabă. Marți. Numără în gând de câte zile stau acasă. Și ești acasă marți dimineață? Aha, marți dimineață la ora 13:00, da, sunt acasă. El intră în bucătărie, își toarnă cafea din singura cană bărbătească, o cană albă, primită de pomană, cred (l-am întrebat, dar a zis că nu știe de unde are cana). Se întoarce în sufragerie și după două guri de cafea, îi spun, rotindu-mi gleznele, te părăsesc, Lucian. El nu-mi răspunde, deschide laptopul și trece cu ochii peste  adevăratele știri. Alea importante. Ce jucători transferă Gigi Becali în primăvară. Ce-a făcut un bărbat din Vaslui după ce-a pierdut la păcănele.

Așternutul foșnăie din nou. Peste câteva secunde, viitorul părăsit trage o bășină. Aș putea să-l trezesc. Să-i urlu, tu nu înțelegi, mă, că sunt în stare să fug cu FANcurierul? Trezește-te, Lucian, e 13:30, în pizda mă-tii și eu n-am cum să te părăsesc, pentru că tu dormi.

Sar din canapea. Trebuie să știu ce e în pachet. De-o săptămână își tot pierde vremea pe un site de vânzări. L-am întrebat ce și-a comandat și mi-a răspuns zâmbind că a întrecut măsura. Bun, și ce căcat ți-ai comandat? A zâmbit și-a doua zi și-a treia zi, numa’ cu rânjetul pe față. L-am întrebat de ce și mi-a zis că vine Moș Crăciun. De-abia aștept să-l părăsesc. Dar nu pot să-l părăsesc până nu se trezește. Lucian Lucian, cinci bancnote. Pachetul e ușor, cartonul nu-mi spune nimic. Nu zăngăne, nu fâșâie, pare un colet gol. De la o firmă no name. Îl și aud cum zice, de obicei, după ce scot cumpărăturile din sacoșă, con-su-me-rism. Mă duc să-i pocnesc consumerismu-n cap.

Trântesc ușa de la sufragerie. Smulg perdeaua, îmi vine s-o mănânc, s-o plescăi. Mă uit pe geam. Mașinile din parcare sunt acoperite de-o mâzgă neagră, numai Fiat-ul meu 500 e căcat tot de porumbei. O babă se târâie spre bloc, trage un cărucior după ea și-n cap are o căciulă de patroană, cu picioare de vulpe. Moartă. Nimic nu-i mai plictisitor decât o marți dimineață dintr-un sfârșit de iarnă, sfârșitul sfârșitului, sfârșitul sfârșitului de sfârșit de iarnă, a treizecea încercare a primăverii de a renaște. Moartea căprioarei. Mă trântesc pe canapea.

Nu am nicio notificare pe telefon. E ora 14. Sunt obosită, atât de obosită că nici nu mai simt oboseala. Doar o sacoșă plină cu pietre rostogolite prin creier. Să deschid pachetul, să nu-l deschid, să-l trezesc, să nu-l trezesc, să-l părăsesc, să nu-l părăsesc, ba să-l părăsesc, pentru că doarme atât de mult. Trezește-te, tu, Lucian, să te părăsesc. Eu nu mai sunt în stare. Închid ochii. Mă prăbușesc. Sunt într-un avion care mă poartă în vacanță și tu nu ești cu mine. Mă descurc singură, Lucian, uite, chiar dacă avionul decolează, pot să mă plimb printre rânduri până în cabina piloților. Ce priveliște, ce geamuri mari. Ce piloți. Suntem pe stradă. Un avion gonește printre mașini. De ce nu zburăm, domnilor piloți, de ce nu se înalță avionul? Eu am crezut că zburăm, le-am spus celorlalți pasageri, dar de fapt ne târâm, nu facem altceva decât să ne târâm.

Și totuși, dorm. Am dormit! Când m-am trezit, în sufragerie plutea un aer înșelător, îl simțeam cum mișună rece pe jos, ca un șarpe. Ușa care dădea în hol era deschisă. Înseamnă că Lucian se trezise. Mă și învelise cu o pătură. Așa era el, grijuliu. M-am ridicat, voiam să-l iau în brațe, să-l trezesc în sărutări. Mă simțeam proaspătă, tânără ca după o noapte plină de somn. Dar pachetul dispăruse. Am închis ușa, m-am dus în dormitor. Nu era nimeni acolo, iar patul era făcut. În baie mirosea a parfum bărbătesc. Sufletul mi se umplea încet, încet de o iubire nouă. Semăna cu dorul de primăvară, de căldură. Auzeam voci de copii jucându-se în parcare și mă gândeam că de mâine sigur vine primăvara. Astăzi o să-i gătesc lui Lucian o porție zdravănă de cartofi prăjiți. O să fac un duș, o să mă îmbrac frumos. De casă, dar frumos. Poate că o să-l întreb ce era în pachet, poate nu, important e să vină el acasă și să-l pup.

Dar el n-a mai venit. A trimis un tip sfrijit, pe care nu țin minte să-l fi văzut până atunci, să-i culeagă de prin dulapuri hainele, cărțile și bonurile. Mi-a zis că Lucian s-a mutat la el. Că se iubesc. Mi-a transmis că îi pare rău. I-am transmis să sugă pula.

-Auzi, da’ în pachetu’ ăla ce era? L-am întrebat de la geam pe sfrijit.

-Ceva pentru noi, a zis și mi-a făcut cu mâna. Și nu știu de ce, de-abia atunci am observat că, în loc de mâna stângă, avea o proteză de plastic.

Futu-ți morții mă-tii, Luciane, pentru manechinu’ ăsta m-ai futut pe întuneric.

Am închis geamul, am tras draperiile și m-am băgat în pat. Trei zile am dormit. În sfârșit, mă bucuram și eu de concediu.

Cristina Țane

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: