Ies deseori să mă plimb

prin hățișurile minții.

Cu fiecare rătăcire prin exterior

mai crește o rugă,

o fugă de zmeură în jurul inimii mele

dar mai mereu mă întorc în același punct

la un nucleu din ce în ce mai familiar

te aud cum bați siliciul mării

pînă devine nisip

că țiganii nu sunt oameni

că stratul de ozon e prea subțire

că abuzul trebuie pedepsit

și eu, și culorile ne pierdem numele

și omenirea oricum e o boală

pe care degeaba se chinuie psihoterapeuții să o vindece

că și așa s-au resemnat filosofii că nu există

liberul arbitru

doar liberul pupitru

individual

de la care încercăm fiecare să luăm Cuvîntul

să ne preaslăvim părerea

preasclavi și otrăviți cu apusuri iridescente

privește Purul

Adevăr

că suntem atît de politically correct cu toții

suntem atît de mici cu toții și atît de puțini

încît

Dumnezeul tău nici nu ne mai vede.