am îmbătrânit
mamă
mi-au scris-o poeții
am văzut-o și eu
azi dimineață
când m-am uitat în oglindă
și-n locul chipului meu de copilă
te-am văzut pe tine
și nici măcar pe tine la vârsta mea
ci pe tine cum te-am lăsat ultima oară
în sicriu
frumoasă
senină
și
rece
atât de rece că m-am temut c-ai luat parte
la vreun experiment de laborator
și te-ai lăsat criogenată
să-ți rămână pe vecie zâmbetul acela desenat
să sfideze
și dumnezeii
și sfinții
și morții
să vadă tot pământul ce-ai cutreierat
că ai învins însăși viața
cu zâmbetul acela înghețat
de învingător învins pe cel din urmă drum
și ți-am simțit
mamă
o ultimă suflare
chiar dacă doar pe dinăuntrul meu
căci am știut
mamă
c-ai luat cu tine și-o parte din codul meu
care era de fapt
al tău
am îmbătrânit
mamă
dar nu cum o face toată lumea
cu păr alb și dureri de încheieturi
eu am îmbătrânit în alt mod
acum îmi machiez rănile de pe suflet
nu ridurile de pe față
înainte să ies din casă
mă uit în oglindă
și-ți văd chipul împietrit
și zâmbetul triumfător
și-l copiez cu creionul
ca cel mai mare portretist al secolului viitor
al cărui nume încă nu s-a inventat
căci altcineva
într-un alt colț al planetei a decis să nu perpetueze specia
încă
am îmbătrânit
mamă
și nimănui nu-i pasă
ei vor sa funcționez ca și când n-aș fi pierdut și ultimul sfert de inimă
să trec prin lume cu nepăsare
să râd
să dansez
să cânt
să glumesc
de parcă nu mi-aș fi pierdut jumătate din toate celulele mele
așa că merg înainte
mamă
râzând
dansând
cântând
glumind
de parc-aș mai avea o inimă în piept
și-aștept
ca lumea cea plină de păreri
să-mi spună încă o dată
că suntem toți la fel
ne naștem și murim
murim și iar ne naștem
iar m-au acuzat poeții că mă iau prea în serios
și nici măcar să-i contrazic nu pot
îmi spun că toți iubim cu iubire
și pe toți ne doare cu durere
și toți pierdem pierderi
și murim morți
și ne mor morți
și ne rămân vii
pe care trebuie să-i iubim cu iubiri
chiar dacă uneori ne vine să-i urâm cu ură
și au dreptate
poeții
dar eu sunt un om care acum nu mai are o inimă în piept
și iubirea mea a fost mai mare decât a lor
și pierderea
și ura
am ajuns să urăsc
mamă
și să blestem
pentru că m-ai lăsat să umblu pe acest pământ
datoare să-mi găsesc calea
singură
îmi vine să râd când mă gândesc cât timp
am petrecut
acum un secol
căutându-mi celulele acelea blestemate
pe care le-am extirpat de bunăvoie
nefiind obligată de nimeni
și-atâtea lacrimi în zadar ascunse
pentru ca-n final
să constat
că
puteam trăi la fel de bine și cu două celule lipsă
dar așa a fost
și-așa va fi
în orice război
căci viața nu e decât un război
prelungit
pe mai multe fronturi
un joc de șah în care fiecărui pion i se împotrivește câte un nebun
și uneori nici măcar regina
nu are ultimul cuvânt de spus
așa și cu mine
mamă
credeam că sunt în curs de vindecare
de nebunie
după ce mi-am pierdut prima oară celulele
acum un secol și ceva
dădeam semne că mai e ceva luptă în mine
luptam prin alăturarea de cuvinte
cuvinte care nu prea mergeau împreună
căci eu căutam să fac fraze coerente
așa cum văzusem eu în cărțile mari
neștiind
mamă
că un om scindat
nu poate scrie
decât tot așa
scindat
după chipul și asemănarea
lui
fără reguli
fără semne de punctuație
căci eu nu am nici început
și nici sfârșit
mă scurg prin viață
și de cele mai multe ori
am senzația că mă trăiește ea pe mine
nu eu pe ea
și mi s-ar părea normal să fie așa
căci eu nu am terminat vreodată să-mi încep copilăria
am îmbătrânit
mamă
dar nu într-atât încât să mă iert
că m-am irosit
ci doar cât să îmi amintesc
că ai murit
de scârba oamenilor
singură
într-un pat mizer de spital
mai sfântă ca un sfânt căzut din împărăția cerurilor
regretând
probabil
că ți-ai sortit pieirea
din greșeală
ca orice muncitor ieșit din comunism
aspirând la izbăvirea
ce numai prin odrasle va să vie
amin.
