Îmi aduc aminte de frica oamenilor că vor fi clonați oamenii cum a fost clonată oaia Dolly (care avea să străiască șapte ani, până în 2003, apropo) și ce o să ne facem dacă se ajunge acolo și îmi aduc aminte de Papa Ioan Paul al II-lea la Havana, unde aveam să ajung și eu cincisprezece ani mai târziu, îmi aduc aminte de telenovelele de pe Acasă TV și de Jocurile Olimpice de la Nagano, dar nu mai știu nici măcar un singur medaliat, îmi aduc aminte de Țigareta II, de Gerhard Schröder ales cancelar al Germaniei, de Hugo Chavez președinte în Venezuela și mai ales de Mondialul francez, ultimul mondial al lui Baggio și primul mondial al lui Zidane, de nopțile de vară când jucam fotbal pe un teren de bitum la stadionul Metalul, îmi aduc aminte de ghiozdanul negru cu Chicago Bulls care avea deja doi ani și tot îl purtam în fiecare zi, îmi aduc aminte de navetă și de tristețe și de tot ce știam pe atunci despre oameni, nimic din ce știam nu mă încânta, îmi aduc aminte de discoteca Enigma și bagaboantele care se futeau o săptămână în scara blocului pe un cartuș de țigări Winchester și o sticlă de Tanita, altceva nimic, poate o ciocolată Africana, așa, ca gest, și îmi aduc aminte de cum au vrut să scape de Clinton fiindcă a dat o muie în Biroul Oval și asta cumva ne distra și îmi aduc aminte de tabăra de munți, de cabane și prima beție și primul sărut și toate căcaturile acelea de adolescenți tâmpiți, îmi aduc aminte de cum le spuneam intelectuali în bătaie de joc acelora care nu ne plăceau, suna ca un cur cuvântul ăsta – intelectual – și îmi mai aduc aminte că se tot închideau minele și că s-a vândut un tablou de Van Gogh, Portretul artistului fără barbă sau cam așa cu șaptezeci și ceva de milioane de dolari și noi n-aveam bani nici de țigări Maro la bucată și de unde să iei bani de un cartuș întreg de Winchester și o Tanita să fuți o bagaboantă o săptămână în scara blocului și apoi mai erau și vecinii, care atât așteptau, și pe cine să fuți, pe Oancea Luminița, ca toată lumea, poate iei herpes sau sida sau dracu mai știe ce iei și fabrica murise, adio și n-am cuvinte și noi nu văzusem niciodată Parisul și asta nu ni se întâmpla nici în vise, mai degrabă eram soldați, rași în cap, trimiși pe front, în noroi și deși era război, noi eram mereu singuri, așa visam în vremea aceea și mai era și PRO TV-ul cu labele lui americane, cumpără, atinge ecranul, atinge-o pe mă-ta și îmi aduc aminte că în biblioteci puteai să stai liniștit, acolo nimeni nu îți cerea să atingi ecranul, citeam Dostoievski și aveam sentimente și dimineața, înainte de opt, beam votcă împreună cu ceilalți golani de la clasa a X-a L, iar seara, pe la 19, alți cincizeci de votcă împreună cu golanii de acasă, de unde facem noi rost, coaie, de un cartuș întreg de Winchester, dar am auzit că nici nu e cine știe ce să fuți o bagaboantă într-o scară de bloc și îmi aduc aminte că pe atunci drumul spre casă începea să devină tot mai lung, îmi aduc aminte că îngerului meu păzitor îi era mereu frig încă din septembrie, în pizda mă-sii cu democrația lor cu tot, că n-avem căldură și ne îngheață plombele în gură, îmi aduc aminte ura și dragostea, eram pe o graniță, mai era un pic și avea să înceapă viața oamenilor mari și îmi aduc aminte că ne grăbeam, dar ne părea și rău, Winchester erau cele mai de căcat țigări și oricum acum toate sunt stinse și scările de bloc sunt neclare și în amintiri și bagaboantele le mai văd doar pe insta, sunt măritate, au copii mari și mereu sunt oameni, oameni, oameni, mulți oameni în jurul lor și doar eu aud tăcerea care îi înconjoară, doar Oancea Luminița a murit după ce a rămas gravidă și a încercat să avorteze băgându-și un umeraș acolo sau cam așa ceva și îmi aduc aminte că i-am scris lui Pantelimon Octavia toată viața pe un caiet dictando, trei părți, trecut, prezent, viitor, dar ea se futea cu singurul negru de la noi din oraș și el nici măcar nu-i dădea Winchester și Tanita, poate că era dragoste, dar acum nici măcar nu mai contează și îmi aduc aminte că atunci, totuși, conta, toate contau, îmi aduc aminte că eram încă vii și era câteodată frumos și de Paște alunecam adânc, tot mai adânc, în iarbă și în viața colegelor noastre, fetele aveau ceva straniu și încântător, ne plăcea să explorăm aceste planete noi, și țâțele lor care abia atunci explodau ne plăceau și pădurea ne ocrotea și chiar acolo se afla libertatea și îmi aduc aminte că altceva nici nu prea conta, și îmi aduc aminte că era o nebună care mereu țipa la noi că ne cresc să fim hrană pentru păsări și pești, cine, tanti, cine ne crește să fim hrană pentru păsări și pești și nebuna fără alte semnalmente amâna răspunsul, o să vedeți voi, zicea, o să vedeți voi, o să vedeți voi, ‘tu-vă muma-n cur astăzi și mâine, și îmi aduc aminte că pe stadionul Giulești se striga și atunci așa cum se strigă și acum ae, ae, vă futem nevestele, aeo, aeo, dar le futem la mișto și îmi aduc aminte și că aveam timp și speranțe și cam atât, dar asta era tot, asta era tot