Fusese pierdut unde n-ar fi trebuit. Pe strada Sublocotenent Dima Cristescu, ȋntre Şoseaua Iancului şi Şoseaua Pantelimon.
Alunecase din buzunarul gecii, se lovise de pragul maşinii şi căzuse pe trotuar. Trotuarul era murdar, dar murdar altfel decât banii dinăuntrul lui. Trotuarul era murdar de paşi, banii erau murdari de atingeri. Portofelul a văzut adidaşii lui Paraschiv călcând la distanţă de-o bancnotă de zece lei de el, apoi adidaşii au dispărut, motorul a pornit şi maşina a plecat. Portofelul a rămas singur, ȋntre trotuar şi cer.
‒ Ne-a pierdut, nu-i aşa? Dobitocul.
Banii vorbesc. Nu toţi. Cei care au stat multă vreme ȋnchişi ȋntr-un loc ȋntunecos, ȋntr-un seif, ȋntr-un şifonier sub şosete, ȋntr-un plic vârât ȋntr-o carte, ȋntr-un sertar sub cheie, ăia tac şi se strecoară cât mai adânc ȋn portofel, de parcă s-ar feri de lumină sau le-ar fi frică nu care cumva să fie scoşi din ascunzişul lor şi daţi mai departe. Ȋn schimb, cei care au trecut din mână ȋn mână, care au fost pe la precupeţe, bancheri, bişniţari, femei de serviciu, femei ȋntreţinute, profesoare, manelişti, poete, studenţi, corporatişti, drogaţi, doctori, asistente, scriitori, marinari, ăia aveau impresia că văzuseră ce nu mai văzuse nimeni pe lumea asta şi se grăbeau să povestească tot ce li se ȋntâmplase, de parcă i-ar fi şi păsat cuiva.
‒ Mda, ne-a pierdut.
‒ Fără mine n-o să ajungă prea departe, a zis permisul de conducere şi lângă el a ȋnceput să zâmbească superior talonul maşinii.
‒ Asta doar dacă-l opreşte poliţia, altfel poate să meargă şi-un an de zile şi să n-aibă nevoie de voi. De noi o să-şi dea seama mai ȋntâi, au sărit nişte bancnote.
‒ Dacă-l opreşte poliţia o să fie distracţie, gen. A băut două pahare de vin şi nici n-are permisul la el.
‒ Şi nici bani, hăhă.
Portofelul ar fi vrut să tacă odată toţi banii. Să fie linişte şi să poată să asculte fâşâitul maşinilor care treceau dincolo de capetele străzii. Poate vreuna ar fi cotit, ar fi intrat pe strada aia scurtă şi-ar fi venit spre el. Poate chiar maşina lui Paraschiv, care s-ar fi ȋntors să-l caute, să-l ridice de pe trotuar, să-l scuture de praf şi să-l bage din nou ȋn buzunarul de la geacă.
Paraschiv ȋl punea ȋntotdeauna ȋn buzunarul de la piept. Deasupra inimii. Aşa ştia portofelul când o să meargă Paraschiv la Iuliana, fiindcă ȋncepea să-i bată inima altfel şi tot bătea aşa, aiurea, vreo trei zile, până când Paraschiv se urca ȋn maşină şi nu se mai oprea până la o florăreasă din Obor. Ȋn ziua aia lăsase două sute de lei la florăreasă şi plecase cu un buchet de cincisprezece trandafiri roşii, aşa de umflat cu rămurele, frunze şi floarea-miresii, că nu intrase pe portiera maşinii. Până la urmă, Paraschiv ȋl băgase ȋn portbagaj, lângă o roată dezumflată şi două verze veştejite. Apoi se dusese direct la Iuliana, ȋn strada Sublocotenent Dima Cristescu.
Nu s-ar fi ȋntâmplat nimic dacă Paraschiv ar fi lăsat geaca în cuier. Dar Iuliana ȋi deschisese uşa şi-l sărutase acolo, pe prag, ȋl luase de mână şi-l dusese ȋn sufragerie. Abia acolo ȋşi scosese Paraschiv geaca şi o aruncase pe un scaun şi ȋn clipa aia de zbor portofelul alunecase spre gura buzunarului. Nici asta n-ar fi fost mare lucru, dacă Paraschiv şi-ar fi pus geaca pe el la plecare, dar el o mai sărutase o dată pe Iuliana, o mai strânsese niţel ȋn braţe şi plecase aşa, ȋn cămaşă, cu geaca ȋn mână. Până la maşină portofelul ieşise pe jumătate din buzunar, iar când Paraschiv deschisese portiera din spate şi aruncase haina pe banchetă, portofelul ȋşi pierduse orice punct de sprijin şi căzuse.
Degeaba a aşteptat. Nu s-a auzit nicio maşină pe strada aia aşa de scurtă şi ȋngustă, c-ai fi zis că e doar o alee. Ȋn schimb, s-au auzit paşi. Portofelul a sperat că erau paşii lui Paraschiv, poate parcase undeva mai departe şi venise pe jos să-l caute. Dar nu, Paraschiv nu umbla aşa. Paraschiv era mereu agitat, mereu avea ceva de comentat sau vreo două de zis cuiva, mereu se grăbea să ajungă undeva. Paşii aceia erau diferiţi. Erau paşii unui bărbat care mergea ȋncet pe stradă şi fuma.
Bărbatul a mers şi mai ȋncet şi a ȋnjurat, scurt, de mama lui de portofel. Portofelul s-a simţit cam lezat, deşi ȋşi dădea şi el seama că, ȋn cazul lui, ȋnjurătura era irelevantă. Nimeni n-ar fi putut să spună, de când fusese tăiat dintr-un val de material negru şi până se trăsese ultima cusătură, exact cine fusese mama lui.
‒ Stai să vezi că ăsta ne fură.
Portofelul a simţit cum i se ȋncreţeau cusăturile.
Bărbatul s-a oprit ȋn dreptul lui, a mai tras un fum, a stins ţigara, s-a aplecat şi l-a ridicat de pe trotuar.
‒ Acum o să ne scoată pe noi cu cărţile de credit. Pe tine, cu permisul şi cu tot restul, o să vă arunce la gunoi, a sărit o bancnotă de cincizeci cu gura.
‒ Ete, na, a zis portofelul.
‒ Ȋţi zic egzact. Mi s-a ȋntâmplat fix aşa acu’ vreun an. Am văzut clar cum a aruncat portofelul ȋntr-un tomberon. Şi era de piele, nu ca tine.
Bărbatul a deschis portofelul, a aruncat o privire la bancnote, apoi a scos buletinul şi s-a uitat la el.
‒ E lumea plină de idioţi şi mă găsesc toţi pe mine să alerg după ei.
A pus portofelul pe stâlpul unui gard, şi-a scos o ţigară şi a ȋnceput să fumeze.
‒ Ce face? au ȋnceput să se foiască actele şi banii.
‒ Nimic. Şi mai potoliţi-vă cu frichineala asta, c-o să cădem şi de-aici.
Bărbatul a mai aprins o ţigară, a luat portofelul şi a pornit-o ȋncet spre Pantelimon. Când a ajuns ȋn capătul străzii, s-a ȋntors şi a luat-o ȋn sens invers. După vreo jumătate de oră de mers de colo-colo, a deschis iar portofelul, a scos din nou buletinul şi s-a uitat şi mai atent la el.
‒ Şi mai stă şi-n Crângaşi, idiotul.
A pus buletinul la loc, a ȋnchis portofelul, l-a băgat ȋn rucsac şi a tras fermoarul.
Portofelul a rămas ȋn ȋntuneric. Talonul maşinii vorbea cu carnetul de condus, cu permisul de pescuit şi cu buletinul.
‒ Dacă ne ȋnlocuieşte, am pus-o.
‒ Mda, cine ştie ce-o să se aleagă de noi.
‒ Ar fi putut să fie mai atent, ce naiba. Doar suntem acte, nu bonuri fiscale sau alte prostii.
Portofelul asculta fără să zică nimic. Se mai auzeau alte voci prin rucsac, undeva departe, ȋn alt compartiment. La ȋnceput a simţit o legănare ca de mers. Apoi nişte zguduituri, ca de coborât pe trepte. Apoi iar paşi, ultimii săltaţi, de parcă bărbatul ar fi fugit, apoi nimic. Doar senzaţia aia ciudată de stat ȋntr-o maşină care merge.
Apoi din nou paşi şi scări ȋn sus şi iar mers de om care fumează pe stradă şi nu se grăbeşte nicăieri.
După o vreme, bărbatul s-a oprit. Portofelul s-a lipit mai tare de peretele rucsacului, măcar să-şi dea cât de cât seama ce se ȋntâmpla afară. A auzit nişte piuituri şi un ţârâit lung şi apoi nimic. Şi după aia iar, la fel. După o vreme, s-au auzit alţi paşi şi vocea bărbatului ȋntrebând:
‒ Nu vă supăraţi, pot să intru şi eu cu dumneavoastră? Îl caut pe Paraschiv Popescu de la 5, am tot sunat la el, dar cred că nu-i merge interfonul.
După un minut, fermoarul rucsacului s-a deschis şi portofelul s-a trezit iar scos la lumină. Când s-a uitat ȋn jur, era să sară din mâna bărbatului de fericire. Ştia liftul ăla, ştia cum scârţâia când urca şi cum se zguduia de două ori când se oprea. Bărbatul a ieşit din lift, s-a dus spre o uşă, a sunat, a bătut.
Nu i-a răspuns nimeni.
Bărbatul a pus iar portofelul ȋn rucsac şi a plecat. La ieşirea din bloc a intrat ȋn vorbă cu cineva.
‒ Salut, ȋl ştii cumva pe Paraschiv Popescu?
‒ Mda.
‒ Ȋl caut să-i dau ceva, dar nu răspunde.
‒ A, păi nu mai stă aci de vreun an. Aci are ȋnchiriat.
‒ Dar nu ştii un număr de telefon, ceva?
‒ Nu.
‒ N-aveţi un grup de Whatsapp la bloc?
‒ Ba da.
‒ Uite, şi-a pierdut ăsta, a zis bărbatul şi a băgat mâna ȋn rucsac, a deschis portofelul, a pipăit prin el şi a scos buletinul. Dă-i un telefon şi zi-i că am venit să i-l dau.
‒ Aoleu, gata, şefu’, îl sun acu’.
Şi iar s-a făcut linişte şi după o vreme, parcă a fost o veşnicie, s-a auzit o voce. Suna ciudat, dar portofelul l-a recunoscut pe Paraschiv.
‒ Alo?
‒ Alo! Bă Paraschive, nu-ţi lipseşte ceva, bă?
‒ Ce să-mi lipsească, bă, Marcele, ai luat-o razna?
‒ N-ai pierdut nimic?
‒ Nu, bă, ce să pierd.
‒ Buletinu’, bă. C-a venit aci la bloc un tip, că cică ţi l-a găsit pe stradă.
‒ Du-te, bă, dracului de prost ce eşti, că nu-mi arde mie acuma de glumele tale proaste. N-am pierdut niciun buletin.
Şi a ȋnchis.
‒ Ăsta-i ȋntreg la cap? a ţipat permisul de pescuit.
Cardurile de credit au dat ochii peste cap, alea erau mereu pline de fiţe, banii au ȋnceput să foşgăie şi să comenteze, talonul l-a băgat ȋn aia a mă-sii şi permisul a zis că se prinsese el că Paraschiv era un dobitoc, dar nu-şi ȋnchipuise că era un dobitoc chiar aşa de mare. Portofelul s-a enervat şi el, cât pe-aci să-i sară capsa de la buzunarul pentru mărunţiş ȋn care oricum nu era nicio monedă, că acolo ţinea Paraschiv o iconiţă cu Maica Domnului.
‒ Cică n-a pierdut nimic.
‒ Stai să vezi. Că n-a pierdut doar buletinul, a zis bărbatul şi ȋn clipa aia portofelul a simţit o mână care l-a scos din rucsac şi l-a deschis ȋn faţa lui Marcel.
‒ A pierdut buletinul ȋmpreună cu ăsta cu tot.
Portofelul a văzut cum i se măreau ochii lui Marcel şi cum i se duceau sprâncenele ȋn sus.
‒ Da’ chiar că-i tâmpit Paraschiv ăsta. Şefu’, ȋţi zic cum facem. Ȋmi laşi mie portofelul cu tot şi eu ȋl mai sun şi mă văd eu cu el să i-l dau. Să nu mai pierzi mata timpul cu prostul ăsta.
Portofelul s-a enervat ȋn aşa hal, că era gata-gata să-i pocnească cusăturile.
‒ Aoleu, ce mâini murdare are ăsta! a zis aproape ȋn şoaptă o bancnotă nou-nouţă care mirosea ȋncă a cerneală de tipar.
Aşa erau banii noi, se uitau mereu la degetele care ȋi atingeau şi se văicăreau când treceau din mână ȋn mână, de ziceai că-i bagă la tocat. Se uitau de sus la banii vechi, urât mirositori, nu le venea să creadă c-o să ajungă şi ei exact la fel. Ȋi vedeai cum ȋi apucă spaima la primul colţ ȋndoit sau la prima pată de grăsime de la ramen sau de la shaorma cu de toate.
‒ Nu-ţi las nimic. Fă o poză cu telefonul şi trimite-i-o pe Whatsapp.
Faţa lui Marcel s-a ȋntins ȋn jos.
‒ Bine, şefu’, facem cum zici mata, a zis şi a ȋntors telefonul să facă o poză.
Portofelul a luat o mină ȋncrezătoare, actele şi-au tras fiecare câte o mutră oficială şi banii au ȋnceput să se hlizească toţi ca proştii. După ce Marcel a făcut poza, bărbatul a ȋnchis portofelul, l-a băgat la loc ȋn rucsac şi a tras fermoarul.
Portofelul a auzit telefonul sunând.
‒ Bă Marcele, dă-mi-l, bă, pe domnu’ ăla la telefon. Dom’le, ȋmi pare rău, ce să zic, am crezut că face vecinu’ o glumă proastă. Da’ m-am căutat prin buzunare şi n-am găsit portofelul şi după aia am văzut şi poza. Cum facem să ne ȋntâlnim? Eu mai am nişte treabă vreo oră, aşa.
‒ Stau undeva pe Iancului. Pe Dima Cristescu, unde-am şi găsit portofelul.
‒ Eu sunt acum pe la Romană, trec peste vreo oră jumate pe la dumneata.
‒ Bine. Zi-mi numărul de telefon şi-ţi dau un mesaj. Mă suni când eşti ȋn zonă.
‒ Mulţumesc mult, dom’le, hai că te sun când termin aici.
Portofelul, banii, actele, chiar şi cardurile de credit au oftat de uşurare.
Bărbatul şi-a aprins o ţigară şi a pornit-o din nou la drum. A coborât iar scări, a aşteptat şi apoi portofelul a simţit că se mişcau din nou fără să se mişte din loc.
Deodată, fermoarul a ȋnceput să se deschidă, dar nu cum ȋl deschidea bărbatul care fuma, ci foarte, foarte ȋncet. Portofelul a simţit o mână intrând ȋn rucsac, dar mâna asta nu mirosea a săpun şi a tutun, ci a transpiraţie şi a ceapă şi a coji de seminţe sparte ȋn dinţi şi scuipate pe jos. Nici banii, nici actele nu păreau să-şi dea seama că se ȋntâmpla ceva ce n-ar fi trebuit să se ȋntâmple. Portofelul a ȋnţepenit. Când degetele alea urât mirositoare şi slinoase au ajuns la el, portofelul a simţit cum i se strângea dublura ȋn el de silă. Degetele s-au oprit o fracţiune de secundă pe el, apoi l-au prins şi au ȋnceput să-l ridice. Atunci au ȋnceput şi banii să ţipe:
‒ Ăsta ne furăăăăă!!!
Ar fi ţipat şi portofelul, dar ȋi era aşa de greaţă, că nu mai putea să zică nici pst.
Deodată s-a mai auzit ceva, o voce de beţiv, aspră şi hârşâită.
‒ Ce faci, bă, cu mâna-n ru’sacu’ omului?
Ȋn clipa aia portofelul a simţit cum degetele slinoase se desprindeau de el, rucsacul s-a zdruncinat teribil, s-a simţit o bufnitură, mişcarea nemişcată s-a oprit şi s-au auzit nişte paşi ȋndepărtându-se ȋn fugă.
‒ L-ai rat’tat, s-a auzit vocea beţivului. Acuma nu-l mai p’prinde nici dreacu.
Ȋn rucsac a intrat din nou mâna care mirosea a tutun şi a săpun şi portofelul a simţit cum degetele acelea pe care le cunoştea deja l-au deschis, aşa, ȋn rucsac, au trecut repede peste acte şi carduri şi peste marginile banilor.
‒ Da’ nu-mi dai şi mie ceva, că io te-am ajut’t? Măca’ de-o ‘ticlă de tui… de asta… de ţuică, acolo…
Degetele s-au oprit pe colţul portofelului, apoi i-au dat drumul şi s-au apucat să cotrobăie prin alt compartiment. Apoi fermoarul s-a ȋnchis şi portofelul a simţit cum s-a strâns ceva ȋn jurul rucsacului.
‒ Uite, să-ţi iei o sticlă de ce vrei tu.
‒ Mulţam, da’ să nu uiţi că io te-am aj’tat.
‒ Nu uit, nu uit, hai că trebuie să cobor.
Portofelul a simţit iar mersul, şi urcatul scărilor, şi iar mers, doar că acum rucsacul stătea altfel, nu mai atârna, ci era ţinut strâns lângă corpul bărbatului care fuma.
Portofelul s-a ȋntins din toate cusăturile şi a oftat.
‒ Ce bine e să fii găsit.
După o vreme s-a auzit piuitul unui interfon, scârţâitul unei uşi, apoi zgomotele unui lift. Portofelul a simţit cum se deschide iar fermoarul rucsacului şi mâna care mirosea a tutun a intrat ȋn celălalt compartiment şi a căutat ceva. S-a auzit clinchetul unor chei pe un breloc, apoi huruitul scurt al unei chei care intra ȋntr-o broască, trei pocnete, cheia scoasă din broască, uşa deschizându-se şi ȋnchizându-se, apoi cheia din nou ȋn broască şi trei pocnete.
Portofelul a simţit rucsacul pus pe jos, nu trântit, doar lăsat să cadă, nu foarte de sus. Portofelului i-ar fi plăcut să se deschidă fermoarul şi să fie scos din rucsac. N-ar fi fost rău nici să fie şters cu un şerveţel umed, nu chiar dat cu spirt cum i se ȋntâmplase de câteva ori, spirtul mirosea prea tare şi mai lăsa şi pete albastre, deşi poate tocmai de spirt ar fi fost nevoie ca să se ducă urmele mâinii urât mirositoare şi slinoase care aproape că ȋl furase din rucsac. Ar fi fost curios şi să se uite ȋn jur, să vadă cum era casa bărbatului care fuma, ce haine erau ȋn cuier, doar bărbăteşti sau şi de femeie sau de copii, dacă era dezordine sau nu, dacă mirosea a mâncare sau a detergent de podele sau a beţişoare parfumate. Nu, a beţişoare parfumate sigur nu putea să miroasă, mai probabil a fum de ţigară şi a lac de mobilă pe care bătuse soarele. Dar fermoarul nu s-a deschis.
Ȋn casă era linişte, ȋn rucsac era linişte şi era linişte şi ȋn portofel. Actele aţipiseră, cardurile erau ocupate să-şi admire cipurile aurii, iar banii tăcuseră ȋn sfârşit.
După o vreme, s-a auzit un telefon şi vocea bărbatului care fuma.
‒ E stradă cu sens unic, se intră dinspre Pantelimon. E un birou notarial pe dreapta, vin eu până acolo, că mai departe nu prea ai unde parca la ora asta.
Fermoarul s-a deschis. Mâna bărbatului care fuma mirosea şi mai tare a săpun, iar portofelul s-a jenat un pic de cât de murdar era. Abia a avut timp să vadă un hol ȋntunecat, că bărbatul a ieşit din casă şi a ȋncuiat uşa după el, a chemat liftul şi a coborât.
‒ Bună ziua, vai, ce bine că v-am ȋntâlnit, s-a auzit o voce de femeie când s-au deschis uşile liftului la parter.
‒ Bună ziua.
‒ Ştiţi, la dumneavoastră mă gândeam azi, vreau să vă cer un sfat.
‒ Ieteeeee, a strigat o bancnotă de cincizeci.
Buletinul a fluierat.
‒ Ce e, ce e? au ȋnceput să se foiască celelalte bancnote.
‒ Ieteeee cine e aiiiici…
‒ Să nu-mi zici! a sărit talonul.
‒ Ȋţi zic egzact.
‒ Domnişoara Iulianaaaa.
‒ Mă scuzaţi, nu prea am timp acum.
‒ Vai, doar un minut vă reţin. Ştiţi, am văzut că dumneavoastră aveţi aer condiţionat. Eu am tot ezitat până acum, să nu dau găuri ȋn pereţi. Şi nici nu sunt rea de căldură…
‒ A ieşit cu undiţa, a zis permisul de pescuit.
‒ Nu i-a fost destul bibanul de azi-dimineaţă, a comentat o bancnotă care, după miros, trecuse prin mâinile mai multor pescari şi, posibil, şi printr-o găleată cu peşte nu prea proaspăt.
‒ Ce să-i faci, bibanul trage cam rar, a precizat permisul de pescuit.
‒ Hăhăhă! au râs două bancnote de zece şi cardurile au strâmbat din nas.
‒ Dar se anunţă o vară caniculară, sigur aţi auzit şi dumneavoastră la televizor. Eu am văzut pe Fb şi pe Insta, toată lumea ȋşi pune aer. Şi cum dumneavoastră aveţi apartamentul fix ca al meu, că doar staţi sub mine, ştiţi, eu stau la şase, m-am gândit să vă ȋntreb, dumneavoastră unde l-aţi montat? Ca să nu bată unde nu trebuie.
‒ Ȋn sufragerie. Mă scuzaţi, chiar trebuie să fug, mă aşteaptă cineva şi n-are unde să parcheze.
‒ A, nu vă faceţi griji, erau locuri libere. Ȋn sufragerie unde, mai exact? Şi se simte şi ȋn dormitor?
‒ Ȋn dreapta geamului. Mă scuzaţi, chiar trebuie să plec.
‒ Depinde unde are mobila, gen, a spus o bancnotă de o sută pe care o găsise un decorator de interioare pe stradă şi o ţinuse trei ani ȋn portofel să-i poarte noroc.
Portofelului i-ar fi plăcut să fi fost ȋn buzunarul de la pieptul bărbatului care fuma, ca să vadă dacă şi lui ȋi bătea inima altfel când o vedea pe Iuliana. Dar bărbatul nu-l pusese ȋn niciun buzunar, ȋl ţinea ȋn mână. Şi nici nu avea zâmbetul ăla plin de el, ca Paraschiv când ȋl scotea din buzunar ca să-i plătească florăresei de la Obor pentru buchetele alea cât o roată de rezervă.
Portofelul a văzut-o pe Iuliana cum s-a uitat deodată fix la el, apoi bărbatul care fuma a ieşit ȋn fugă din bloc şi a sărit aproape pe aleea din faţă. Portofelul a mai văzut maşina lui Paraschiv apropiindu-se şi l-au gâdilat toate cusăturile de bucurie. Motocicleta n-a văzut-o, a apărut de nicăieri, dintre maşini, dintre tufişurile de pe marginea aleii, a auzit doar zgomotul şi a simţit bufnitura, bărbatul care fuma a căzut la pământ, dar nu i-a dat drumul din mână, portofelul s-a ȋncordat şi el să nu ȋi scape printre degete, dar degetele s-au făcut alunecoase, curgea ceva roşu şi cald pe ele.
‒ E sânge, a strigat o bancnotă de cincizeci care fusese la un măcelar.
O femeie a ţipat de la un balcon, un bărbat a ieşit din blocul de vizavi şi a strigat să-l prindă cineva pe motociclist, dar motociclistul dispăruse.
‒ Ajunge la noi, a strigat carnetul şi s-a tras mai adânc ȋn compartimentul lui, dar sângele intrase deja, ajunsese la dublură.
‒ E absolut dezgustător, au zis cardurile de credit.
‒ Să vezi cât o să coste asta. Dacă am fi fost banii lui, am fi ajuns rapid la o asistentă sau la un brancardier, mie mi s-a ȋntâmplat, vă zic.
‒ Aţi văzut numărul? a strigat bărbatul din blocul de vizavi la femeia din balcon.
‒ Nu, eu ȋntindeam rufele, am auzit numai bufnitura şi atunci m-am uitat.
Portofelul l-a văzut pe Paraschiv aplecat deasupra bărbatului care acum nu fuma, era doar ȋntins pe jos.
‒ Eşti bine, dom’le? Te-a lovit nenorocitul ăla, nu ştiu de unde dracu’ a apărut, stai, nu te mişca, să nu-ţi fi rupt ceva. Să cheme cineva salvarea, a strigat.
Portofelul a simţit cum se saltă mâna care nu-i dăduse drumul până atunci şi s-a trezit ȋn palma lui Paraschiv.
‒ Dom’le, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc. Zi-mi ce pot să fac.
‒ Nimic. E totul ȋn el, aşa cum l-am găsit.
‒ Da, dom’le, văd şi eu că e totul, eşti… cum să zic… n-ar fi făcut mulţi ca dumneata. Să baţi juma’ de Bucureşti ca să duci un portofel. Şi acum asta, bă, ce ghinion, ia vezi, poţi să te mişti? Măcar să te tragi pe trotuar, să nu rămâi aici ȋn stradă. A chemat, dom’le, cineva salvarea? Păi ce aşteptaţi, nu vedeţi că-i omu’ plin de sânge? Sunaţi careva la 112, ce dracu’!
‒ Nu-l mişca, dom’le, din loc, a zis bărbatul din blocul de vizavi, care se oprise lângă Paraschiv, dar nu părea să facă altceva decât să stea şi să se uite.
‒ Cum să nu-l mişc? Păi şi eu cum mai plec de-aici? Nu vezi că-mi blochează maşina, cum e ȋntins aici ȋn stradă?
Portofelul stătea pe măsuţa din hol. Se gândea de câţi ani ȋi era locul ăla casă. De mulţi. De când era nou-nouţ şi stătea pe o tarabă la un târg de Crăciun şi-l cumpărase Mariana şi-l ȋmpachetase frumos ȋn hârtie colorată şi ȋl ţinuse aşa până când Paraschiv desfăcuse pachetul şi zisese că era un portofel foarte mişto, chiar avea nevoie de unul nou.
‒ Şi unde zici că l-ai pierdut?
Paraschiv şi portofelul ajunseseră acasă şi Mariana ȋncepuse cu ȋntrebările.
‒ Pe la Obor.
‒ Păi ce-ai căutat tu la Obor?
‒ Mă dusesem să mă uit după cireşe, iubi, să-ţi fac o surpriză. Da’ erau scumpe şi-acolo.
‒ Cât erau?
‒ Cinzeci de lei kilu’.
‒ La Obor? Pe bune?
‒ Pe bune, iubi, s-au şmecherit şi ăia, sunt nişte hoţi cu toţii. Da’ lasă că mai dau o fugă pe-acolo peste câteva zile, sigur ajung la treişcinci.
‒ Şi banii erau toţi când ţi-a adus tipul ăla portofelul?
‒ Erau, erau. Da’… i-am dat şi lui două sute, pentru deranj.
‒ Cum două sute? Ai ȋnnebunit?
‒ Păi două sute, iubi, că mi-a făcut omul un bine şi a mai dat şi motocicleta peste el. Trebuia să-l vezi, adică, mai bine nu, că era plin de sânge. Mi s-a făcut milă de el, na. Ce mă făceam dacă nu-mi aducea portofelul? Că aveam ȋn el şi banii, şi cardurile, şi buletinul, şi permisul, şi talonul, şi permisul de pescuit…
‒ Dar-ar ȋn el de permis de pescuit, p-ăla mai bine ţi-l fura!
‒ Hai, mă, iubi, atâta hobby am şi eu…
‒ Două sute de lei, mă Paraschive? Păi cu două sute de lei luai patru kile de cireşe…
Portofelul şi-a ciulit colţurile ca să audă mai bine. Paraschiv şi Mariana se certau ca de obicei, din cauza banilor. Banilor nici că le păsa de Paraschiv sau de Mariana, ei se puseseră la vorbă, povesteau care mai de care cum fuseseră furaţi, pierduţi la alba-neagra sau la păcănele, băgaţi ȋn sutiene, scăpaţi prin bălţi sau după vreo comodă şi câte şi mai câte. Talonul şi permisul vorbeau de poliţiştii prin mâinile cărora trecuseră. Permisul de pescuit spunea o poveste cu un crap uite-atâta de mare şi c-o ancoră, dar nu-l băga nimeni ȋn seamă.
Portofelul nu ȋnţelegea cum de puteau să trăncănească atâta. Simţea până ȋn adâncul cusăturilor murdăria de pe trotuar şi urmele lăsate pe el de mâna urât mirositoare care ȋncercase să-l fure din rucsac. Sângele ȋi lăsase pete lipicioase ca nişte degete deformate pe faţă, ajunsese şi la dublură, dar acum nu mai era lipicios, se uscase şi pânza se ȋntărise. Ar fi vrut ca Mariana să scoată totul din el, să-l spele bine la chiuvetă cu apă şi săpun, ba chiar să-l dea cu spirt, aşa cum făcuse cândva vreme de câteva săptămâni bune, când o apucase din senin să cureţe şi să dezinfecteze toate obiectele care intrau pe uşă.
‒ Şi portofelul de ce arată ȋn halul ăsta?
‒ Aoleu, iubi, acuma văd, ȋl ţinea tipul ȋn mână când l-a lovit motociclistul. Sper că nu s-a murdărit şi pe dinăuntru. Ȋţi dai seama ce-ar zice un poliţist dacă-mi cere actele şi-i dau talonul pătat de sânge?
‒ Păi scoate toate alea din el, ce mai aştepţi?
‒ Aoleu, ce greaţă, a intrat sângele pe peste tot.
‒ Actele s-au pătat?
‒ Talonul nu. Doar buletinul şi permisul, da’ astea se spală. Şi permisul de pescuit, băga-mi-aş.
‒ Mai dă-l ȋn mă-sa de permis de pescuit, că m-ai ȋnnebunit cu el. Sper că nu mi-ai murdărit măsuţa.
‒ Nu, iubi, măsuţa e ok. Da’ eu acuma cu portofelul ăsta ce să mai fac?
‒ Dă să-l văd.
Portofelul s-a lăsat ȋn mâinile Marianei cu un oftat de uşurare.
‒ Petele astea nu mai ies cu nimic. Ȋl arunci la gunoi şi-ţi iei unul nou, ce naiba vrei să mai faci cu el?
Bucureşti, 26 august 2024
