Dacă aş fi fost băiat, nu ar fi vorbit aşa de faţă cu mine. Dacă aş fi pus chiar şi o singură ȋntrebare, niciuna dintre femeile acelea nu şi-ar mai fi desfăcut poveştile ȋn faţa mea odată cu nasturii de la bluze şi fermoarele de la fuste şi nu şi-ar fi arătat vieţile aşa cum ȋşi arătau cicatricele de la operaţii, colăceii de grăsime, vânătăile, varicele, muşchii lăsaţi şi coapsele ȋncreţite de celulită.

Dar, pentru că eram fată şi pentru că tăceam chitic, se minunau ce vrednică şi ce cuminte eram, mă ȋntrebau ȋn ce clasă trecusem, apoi se luau cu vorba şi uitau de mine cum stăteam ȋn colţul de lângă uşa de la balcon, ghemuită ȋntr-un fotoliu de pai pentru copii, cu acul sau forfecuţa ȋn mână. Treaba mea era să cos nasturi şi cheutori, găici şi capete de cordon şi să desfac cusăturile hainelor vechi pe care clientele mamei le voiau strâmtate sau lărgite, scurtate sau lungite, transformate ȋn fel şi chip, rochia asta nu mă mai ajunge peste piept, doamna Sanda, mai bine tăiem corsajul şi facem o fustă, la bluza asta ar merge o platcă de dantelă, că-i prea decoltată, din sarafanul ăsta ar ieşi un capoţel, ziceau ele şi mama se uita la fiecare obiect de ȋmbrăcăminte şi dădea din cap. Eu ȋmpingeam acul prin ţesătură şi trăgeam cu grijă de firul de aţă, să nu se ȋncurce, ȋncercând să descâlcesc ȋn minte firele ȋntâmplărilor pe care le povesteau ele ȋn timp ce se ȋmbrăcau şi se dezbrăcau.

Clientele mamei vorbeau tot timpul cât stăteau la probă. Chiar şi cele mai discrete, care abia dacă te lăsau să le ȋntrezăreşti vieţile, tot ȋncepeau să povestească despre mătuşa care le brodase un rever sau le croşetase un guler de dantelă sau despre bunica ȋn şifonierul căreia găsiseră un mantou ros de molii pe care ȋl aduseseră drept model sau o rochie de pe vremuri cu nasturi de sidef, uitaţi ce frumuseţe, doamna Sanda, nu se mai face aşa ceva acum, ce păcat. Cele mai multe, ȋnsă, ȋşi povesteau bucuriile şi necazurile traiului de zi cu zi de parcă ar fi răsturnat un borcan plin de nasturi de toate formele şi culorile printre bucăţile de stofă, cutiile cu jurubiţe şi papiotele mamei. Spuneau ce gătiseră cu o zi ȋnainte, cum se certaseră cu soacra, cum arunca soţul banii pe vreo fufă, cum fusese la nunta băiatului, cum primiseră o primă, cât stătuseră la coadă la ciocolată sau la crenvurşti, cum ar fi trebuit să se opereze de fiere, dar nu le venea să se lase pe mâna doctorilor, cum găsiseră un covor persan la Bucur Obor şi cum se căzniseră să-l târască până acasă, ce note luseră copiii la şcoală şi cum obţinuseră bilete la Govora, la băi. Din vieţile lor li se vedea totul, cum se zicea pe vremea aia, de parcă ar fi fost ȋmbrăcate cu o rochie cam transparentă, fără furou pe dedesubt.

Mama nu spunea mai nimic. Se ȋnvârtea ȋn jurul clientelor cu două-trei bolduri prinse ȋntre buze, le lua măsurile, desfăcea şi refăcea volane, prindea un pliu cu ace cu gămălie, adâncea o pensă, muta o platcă mai sus sau mai jos şi doar când termina proba zicea ceva potrivit, of, doamne, ce nenorociri se mai ȋntâmplă pe lumea asta, sau ei, bine că până la urmă s-a rezolvat totul, lucrurile se mai aşează şi după sufletul omului. Nu le ȋntreba niciodată nimic. Dacă vor să povestească ele, bine, dacă nu, iară bine, zicea ea, treaba croitoresei e să coasă haine, nu să-şi descoasă clientele. Nici când rămâneam noi singure mama nu pomenea niciodată nimic din ce auzise, ca şi cum toate poveştile acelea ar fi trecut pe lângă ea ca o pală de vânt, nebăgate ȋn seamă.

La sfârşitul zilei, mama strângea toate bucăţile de stofe care ȋi rămâneau de la croit, le rostuia după material, catifele, brocarduri, mătase, lână, bumbac, poliester, vâscoză, şi le punea bine, ȋn cutii de carton. Nu ştii niciodată ce mai poţi face din ele, zicea mama, un guleraş sau o aplicaţie sau ceva. Eu, ȋn schimb, culegeam peticele de viaţă pe care le lăsaseră ȋn urma lor clientele şi le adunam ȋn mine, alandala, fără să mă gândesc că vor mai folosi vreodată la ceva.

Până ȋntr-o zi când una dintre poveşti şi-a găsit alt rost. Sau aşa am crezut eu atunci.

Era ȋn primăvara lui ’93. Eram ȋn clasa a VII-a şi aveam de scris eterna compunere despre ce făcusem ȋn vacanţă, doar că eu nu făcusem nimic. Nu fusesem nicăieri. Mă rugasem de ai mei să mă lase trei zile ȋntr-o excursie cu clasa, dar mama nici nu vrusese să audă. Tabără la Predeal ȋţi trebuie ţie? N-ai auzit-o pe doamna Comănescu, a fost băiatul ei ȋn tabără astă-vară şi le-au dat ăia numai porcării la masă, de-au venit toţi copiii bolnavi acasă. Au ajuns şi la spital câţiva, săracii. O să mergi cu noi la vară, când luăm concediu. Aşa că ȋn vacanţă stătusem acasă, mă plimbasem cu colega mea de bancă de vreo două ori prin parcul din apropiere, cosesem tivuri, citisem lecturile suplimentare şi ȋmi făcusem temele la mate, dar, oricât aş fi tras de plimbări şi de copacii ȋnfloriţi şi de rondurile de zambile şi de narcise din parc, oricât le-aş fi combinat şi le-aş fi ȋntors pe dos şi le-aş mai fi pus o panglică sau un briz-briz, tot nu ar fi umplut două pagini de compunere. Ȋn viaţa mea nu se petrecea niciodată nimic care să fi meritat pus pe hârtie.

Şi totuşi, ȋn primăvara aceea se ȋntâmplase ceva. Ceva important. Doar că nu mi se ȋntâmplase mie, ci altcuiva.

Venise la mama la atelier o clientă mai veche, nu mai fusese la noi de câţiva ani. Fata ei, elevă de liceu, tocmai murise, iar femeia venise să-şi facă haine de doliu. Doar că fata nu murise oricum, de vreo boală sau ȋn vreun accident de maşină sau fiindcă ar fi mâncat ceva stricat ȋntr-o tabără, ci se sinucisese. Femeia povestise despre moartea fetei, fără să plângă, fără să se jeluiască, povestise cumva impersonal, de parcă ar fi fost undeva departe de noi şi de tot ce se ȋntâmplase, lăsând pe dinafară mare parte din ce se petrecuse, ca şi cum nu i-ar fi păsat dacă mama şi cu mine am fi ȋnţeles sau nu ce fusese cu fata ei. Zisese ȋn treacăt ceva de un necaz, ȋnţelegeai cumva că de acolo pornise totul, dar femeia nu explicase deloc ce şi cum, necazul ăla de anul trecut, atât spusese, apoi trecuse mai departe, la problemele cu profesoara de franceză, fata era la liceu, ȋnvăţa bine, avea note mari, dar fusese ceva cu profesoara de franceză, am rugat-o pe dirigintă să-i explice, m-am dus şi eu s-o rog să fie mai ȋnţelegătoare, să nu mai strige la ea, nu era vina fetei că se pierdea aşa, ea ȋşi făcea temele, ȋi pusesem şi meditator să mai capete ȋncredere, dar profesoara aia n-a vrut să audă, n-a vrut să ȋnţeleagă, cum să fii dascăl şi să ai aşa suflet câinos, apoi a sărit brusc de la una la alta, o dusese pe fată şi la un psihiatru, se speriase când a văzut ce pastile voia să-i dea, cum să nu te ȋngrozeşti când vedeai ce scria ȋn prospect, m-am sfătuit cu bărbată-miu ce să facem, am mai fost ȋncă o dată, doar noi, fără fată, să-l mai ȋntrebăm pe psihiatru cum e cu calmantele alea, el s-a răstit la noi, dacă nu ia nimic ce credeţi c-o să se ȋntâmple, o să ajungă aici la mine pe secţie, asta nu trece cu ceai de tei, atunci femeia s-a oprit din poveste, a rămas nemişcată, cu rochia ȋnseilată pe ea, se uita pe geam şi nu mai spunea nimic, mama ȋi prindea o mânecă cu bolduri, apoi femeia a spus, nu vă imaginaţi, doamna Sanda, cum sunt oamenii acolo, la spitalul ăla, treci pe lângă ei şi te privesc toţi, au o privire grea, ca de plumb, parcă li s-au făcut sufletele de plumb şi le târăsc după ei de colo-colo ca pe nişte ghiulele pe culoarele secţiei, cum să ajungă copilul meu acolo, i-am dat şi pastile şi am făcut tot ce-a zis doctorul şi tot degeaba a fost.

Mama a murmurat ceva, se aşezase ȋn genunchi să potrivească lungimea tivului, ce ţi-e şi cu doctorii ăştia, sau aşa ceva. Femeia a terminat de probat rochia şi bluzele şi fustele negre, apoi a plecat.

Mama s-a apucat să tragă la maşină rochiile de doliu şi mi s-a părut că era tristă şi ea, tocmai ea care nu punea niciodată la suflet ce spuneau clientele. Aş fi vrut să vorbească cu mine, dar mama nu a spus nimic şi mie mi-a fost ruşine s-o ȋntreb ceva. Dar povestea aceea, pe care o ascultasem prefăcându-mă, ca de obicei, că nu ascult, povestea aceea pur şi simplu nu ȋncăpea ȋn mine. Şi atunci, pentru prima dată ȋn viaţa mea, am simţit nevoia să pun totul pe hârtie. Tocmai când trebuia să scriu compunerea despre vacanţa de primăvară.

Aşa că am scris despre fata care se sinucisese, am schimbat doar numele şi am ȋnlocuit franceza cu fizica şi am pus caietul pe colţul catedrei la prima oră de română.

Nu mai ţin minte cât timp o fi trecut, dar ȋntr-o zi mama a venit acasă, a scos caietul meu din geantă şi mi-a ars una cu el peste cap.

– Ce-a fost ȋn capul tău, măi fetiţă? a strigat la mine. Tu vrei să mă bagi ȋn mormânt? Cum a putut să-ţi dea prin minticica aia a ta să faci aşa ceva?

Când eram mică, mama ȋmi mai ardea câte o palmă la fund dacă mă ȋncăpăţânam să nu fac ceva ce trebuia făcut, dar nu mă lovise nimeni niciodată aşa, să mă doară. Am rămas mută, ȋn fotoliul de copil ȋn care aproape nu mai ȋncăpeam, cu o bluză ȋn mână, cu lacrimile gata să-mi pornească pe obraji, fără măcar să ȋnţeleg cum de ajunsese caietul meu cu teme de vacanţă la mama ȋn geantă.

– Da’ ce-am făcut? am ȋntrebat-o şi m-a bufnit plânsul.

– Cum ai putut să scrii despre fetiţa aia care s-a omorât? Ce, astea-s lucruri de scris ȋn compuneri? a ţipat mama la mine, vânturând caietul la două degete de nasul meu. Apoi l-a aruncat cât colo pe canapea şi s-a aşezat pe scaunul din faţa maşinii de cusut.

Intrase o muscă ȋn casă şi se vântura de colo-colo ca bezmetica, bâzâind şi lovindu-se de mobile. Atelierul mamei era ȋn acelaşi timp şi sufrageria noastră şi camera mea. Ȋn dreptul geamului era aşezată maşina de cusut, ca să aibă mama lumină naturală când lucra. Alături era un dulap ȋn care ţinea materialele, cutiile de bomboane cu nasturi şi fermoare şi moşi şi babe şi papiote, pungile cu gheme şi sculuri de lână şi fermoare şi resturile de stofe. Pe dulap erau două numere din Burda, o revistă nemţească de modă care avea şi tipare. Când eram mică, ȋnainte de Revoluţie, nu aveam voie să spun nimănui cum ajunseseră la mama, deşi eu nu ȋnţelegeam ce făcuse ea rău. Doar nu le furase de undeva. Le primise de la o vecină căreia ȋi lucrase nişte rochii şi care nu avusese bani să plătească. Venise ȋntr-o zi plângând la noi, să vedeţi ce nenorocire, doamna Sanda, am primit un pachet de la o mătuşă din Germania, şi a pus ca proasta şi o scrisoare, ce-o fi fost ȋn capul ei, că doar ştie că se desfac toate pachetele şi caută ăia şi-n prăjituri să nu fie ascuns ceva, s-o fi ramolit, cine ştie, de-a scris ceva de regim, pe mine m-au chemat să iau pachetul şi m-a luat unul la ȋntrebări, că ce şi cum, clar era de la Securitate, mi-a arătat scrisoarea, o puseseră la dosar, nici nu m-a lăsat s-o citesc, doar m-a ȋntrebat şi ce-am supt de la mama, cinci ore m-a ţinut acolo, când m-a lăsat ȋn sfârşit să plec nu mai vedeam nici pe unde merg, şi după trei zile m-a chemat şeful la el şi mi-a zis că mă dă afară, doamna Sanda, cine mă mai angajează pe mine acuma, că oriunde te-ai duce verifică mai ȋntâi dosarul de la Cadre şi când văd aşa ceva nici nu se uită la tine, eu cu ce ȋmi mai cresc copiii, că doar din salariul lui bărbată-miu nu ne ajungem nici până la mijlocul lunii. Femeia ȋi dăduse atunci mamei revistele şi un săpun Fa verde cu care ne-am spălat abia când ȋşi pierduse parfumul şi se decolorase, fiindcă până atunci stătuse câţiva ani ȋn şifonier, să miroasă hainele a proaspăt.

Lângă dulap era un bufet ȋn care mama ţinea paharele de cristal roşu cu picior şi setul de farfurii bune, ȋntre care trona o supieră cât toate zilele pe care nu o foloseam niciodată, dar care ocupa jumătate de raft. Lipită de celălalt perete era o canapea extensibilă greoaie şi urâtă al cărei mecanism se bloca mereu, spre disperarea tatei care trebuia să-l repare de fiecare dată. Pe canapea dormeam eu şi uram treaba asta, pentru că nu puteam niciodată să mă lăfăi ȋn pat până târziu, nici măcar duminica sau ȋn vacanţe. Trebuia să mă trezesc devreme ȋn fiecare zi şi să aerisesc camera, să-mi fac patul şi să ascund aşternuturile ȋn cutia de sub canapea, pentru că oricând putea să pice o clientă pe neaşteptate, mai ales dintre vecine, vecinii nu sunau niciodată ȋnainte să vină, pe vremea aia lumea folosea cât mai rar telefonul ca să nu facă impulsuri şi să plătească prea mult. La capul canapelei, ȋn colţ, era ȋnghesuită o toaletă joasă cu o oglindă lungă ȋn care clientele se vedeau din cap până ȋn picioare. Pe peretele cu uşa erau o bibliotecă cu romane cu cotoare colorate din seria Biblioteca pentru toţi şi nişte etajere pe care stăteau cărţile şi caietele mele de şcoală.

În mijlocul camerei trona masa de sufragerie la care nu mâncam decât de Paşte şi de Crăciun, de Anul Nou şi de zilele noastre. Doar la ocazii speciale se strângeau de pe masă materialele, rochiile ȋnseilate, perniţa de ace, cutia cu bolduri, bucata de magnet cu care se adunau acele căzute pe jos, n-aveam niciodată voie să umblăm desculţi prin casă, dacă ȋţi intră un ac ȋn talpă şi i se rupe vârful poţi să mori, se duce pe vene ȋn sus până ajunge la inimă. Doar la zile mari dispăreau bucăţile de stofă şi centimetrul de croitorie şi creta şi foarfecele şi tiparele copiate din reviste pe hârtie transparentă de calc, decupate şi prinse cu bolduri pe stofă, trebuie să măsori de zece ori şi să tai o dată, zicea mama. Doar de sărbători se ridica pătura de molton albastru şi masa de lucru a mamei se transforma ȋn masa de sufragerie şi ȋn locul păturii puneam o faţă de masă cu albăstrele brodate ȋn colţuri şi farfuriile bune şi paharele de cristal roşu cu picior. Ȋn restul timpului, mâncam toţi trei la masa din bucătărie, unde ȋmi făceam şi eu lecţiile şi unde se aşeza tata seara, când venea de la lucru, să ne povestească cum fusese ziua lui.

Musca se ȋnvârtise de câteva ori prin cameră şi ajunsese iar la fereastră. Se tot lovea de geam şi bâzâia din ce ȋn ce mai tare. O vreme mama n-a mai zis nimic, nici nu s-a uitat la mine, a ȋnvârtit doar roata maşinii de cusut şi acul a mers ȋn gol, ţac-ţac-ţac-ţac.

– Măi Codruţa, tu n-ai văzut că eu nu mă bag niciodată ȋn treburile clientelor? a zis cu o voce necăjită când roata s-a oprit. Ce vor ele să povestească, bine, ce nu, nu. Eu nici nu ȋntreb, nici nu zic mai departe. Ele vin şi-şi varsă necazurile aici, dar nu că ar vrea să ştim noi ce-i cu viaţa lor, ci doar aşa, ca să se descarce şi ele. Dacă ar afla vreuna că duc vorba de colo-colo, aş rămâne fără nicio clientă. La noi e ca la popă, ce auzi aici, aici rămâne. Şi nici nu trebuie să pui la suflet toate nenorocirile lor, măi fată, că nu faci altceva decât să te amărăşti degeaba. Femeile nu vin la croitoreasă să le rezolve ea problemele. Ele vin să-şi facă o bucurie, o rochie nouă sau o bluză, să se simtă mai bine. Hai, nu te mai boci acuma, că nu ȋndrepţi nimic cu bocitul. Du-te şi te spală pe faţă, că acuşi vine la probă doamna Delia, să nu te vadă cu ochii roşii, că cine ştie ce-o să zică.

Abia seara, când a venit tata de la lucru şi mama i-a spus toată tărăşenia am aflat că profa de română o chemase la şcoală, că o luase la ȋntrebări, de unde aflasem eu aşa ceva, despre ce vorbeau ei de faţă cu mine, şi ȋi trăsese un perdaf, că ar trebui să aibă mai multă grijă ce ajungea la urechile mele, că alea nu erau subiecte potrivite pentru o fată de vârsta mea.

– Ia dă-mi şi mie compunerea aia s-o citesc, a zis tata.

Mama s-a uitat lung la el şi a ridicat din sprâncene, dar n-a zis nimic. Atunci mi-am dat seama că ei nici măcar nu-i trecuse prin cap să vadă ce scrisesem eu acolo.

Mama lucrase de la şaisprezece ani la Fabrica de Confecţii şi Tricotaje, căreia toată lumea ȋi zicea APACA, dar dacă ȋntrebai de ce, oamenii ridicau din umeri. Că aşa ȋi zice toată lumea. După ce venea de la fabrică, mânca ȋn grabă şi se apuca de croit şi de cusut pentru clientele ei. Erau femei de toate vârstele şi de toate felurile, mai tinere sau mai bătrâne, mai vesele sau mai acre, mai vorbăreţe sau mai tăcute. Înainte de Revoluţie veneau pentru că nu găseau nimic mai de doamne-ajută ȋn magazinele de confecţii, toată producţia merge la export, ziceau ele supărate, noroc că am găsit bucata asta de poplin cu floricele, nu-i destul pentru o rochie, dar iese o bluză pentru mine şi o cămăşuţă pentru aia mică, a fost soră-mea ȋn Cehoslovacia şi mi-a adus şi mie crepedeşinul ăsta, ştie că nu-mi stă bine ȋn verde, dar zice că n-a găsit altceva, nu-mi prea vine mie să cred, dar ce era să fac, doar nu era să nu primesc, a murit o mătuşă şi am găsit ȋn lăzile ei cămăşile astea de noapte, mătase adevărată, ce trusouri aveau femeile ȋnainte de război, sunt ele ciuruite de molii, dar tot ies două furouri. După Revoluţie veneau pentru că magazinele se umpluseră de haine aduse din China sau de prin bazarele turceşti, numai poliester, doamna Sanda, transpiri numai ce-ai tras rochia pe tine, nici nu apuci să mai şi ieşi din casă, şi uite ce preţuri pentru nişte urâţenii, cum să te ȋmbraci cu zarpalele astea, râde lumea de tine pe stradă.

Pe vremea aceea nu-mi dădeam seama, dar mama avea o clientelă destul de selectă. Tata era mecanic la Televiziune şi de asta alor mei li se repartizase de la stat un apartament ȋntr-un bloc nou ȋn nordul oraşului, chiar ȋn anul ȋn care mă născusem eu. Avea doar două camere, dar l-au preferat aşa ȋnghesuit, dar ȋntr-o zonă bună, nu ȋntr-unul din cartierele muncitoreşti unde ar fi putut mama să obţină un apartament mai mare. De la fereastra dormitorului se vedea un bulevard şi, dincolo de el, un bloc exact ca al nostru. În schimb, din sufragerie vedeai case cu grădini şi scuaruri cochete care scăpaseră ca prin minune de furia conducătorului demolator care dădea ordin să se dărâme mii de case ȋn timp ce era purtat cu maşina spre vila lui din cartierul Primăverii. Primele cliente ale mamei fuseseră vecinele din bloc şi de la casele pe care le vedeam pe geam şi ele ȋşi aduseseră rând pe rând prietenele şi colegele. Erau profesoare, traducătoare, vreo două doctoriţe, o nevastă de director nu ştiu unde, lucrau prin institute de cercetare sau chiar la Televiziune. Cele de la Televiziune erau trimise de tata. Cum era meşter bun şi om civilizat, ȋl chemau redactorii să le mai repare câte ceva pe acasă şi el avea grijă să le spună şi că nevasta lui era croitoreasă, aşa cum mama le spunea mereu clientelor ce priceput era tata, ȋşi făceau publicitate unul altuia, asta mult ȋnainte să vedem publicitate la televizor, era un business de familie cum s-ar zice acum.

Tata, pe lângă mecanic, mai era şi mare povestitor. Ȋn fiecare seară se aşeza la masa de bucătărie ȋn timp ce mama trebăluia pe lângă el şi ȋnvârtea cu lingura prin cratiţe şi oale, ȋşi punea un pahar de vin de ţară ȋndoit cu sifon şi ne oferea ziua lui cu toate detaliile ei, ca pe un cadou legat cu panglici colorate. Ȋi lua o oră şi două şpriţuri slabe să explice cum schimbase o piesă la un reflector, timp ȋn care râdeai cu gura până la urechi şi ȋnvăţai zece lucruri noi, care te interesau doar pentru că le povestea el. Poveştile tatei erau ca matrioşcile, ieşeau una din alta. Ȋţi spunea mai ȋntâi cum plecase la serviciu, cum nimerise la o coadă şi reuşise să cumpere nişte bezele sau banane sau hârtie igienică şi cum reuşise să bage comorile alea ȋn geanta cu scule de care nu se despărţea niciodată, cum ajunsese la lucru, cu cine vorbise ȋn lift şi cum aflase cine se blocase ȋn alt lift cu o zi ȋnainte. Apoi descria punct cu punct ce avea el de făcut ȋn ziua aia, dar asta nu era tot, pentru că toate planurile lui se dăduseră peste cap când fusese chemat de urgenţă ȋn Studioul Doi. Odată ajuns cu povestea ȋn Studioul Doi, mai făcea un ocol prin problemele de dragoste ale unei prezentatoare pe care o ştiam şi noi de la televizor, probleme din dragoste care aveau, cum, necum, ceva de-a face cu amandinele care se găseau, când se găseau, la bufet, şi de la amandine tata sărea la frigiderele Arctic şi de la frigidere la bujiile de la maşina iubitului prezentatoarei şi, după ce mai povestea şi despre o expoziţie de flori, ajungea ȋn sfârşit la reflector. Sau aşa credeai tu, pentru că problema reflectorului se ȋntreţesea cu pregătirile de nuntă ale băiatului de la lumini şi atunci aflai că viitoarea mireasă o să vină la mama să-i strâmteze niţel rochia, că găsise biata fată una pe gustul ei, dar cu o mărime mai mare, ce să faci, pe vremea aia luai ce găseai şi vedeai tu mai ȋncolo cum potriveai lucrurile. Abia acum aflai cum şi-a dat seama tata care era problema cu reflectorul, cum l-a desfăcut ȋn bucăţi, cum a schimbat piesa buclucaşă, cum l-a ȋnvăţat şi pe băiatul de la lumini ce era de făcut ȋn cazuri din astea, când se strica un reflector sau când te trezeai cu o rochie de mireasă prea mare. Ȋntre timp, fără să-ţi dai seama, aflaseşi şi unde se fabricau reflectoarele alea şi ce hibă aveau de se stricau când ţi-era lumea mai dragă, şi cât costa o rochie de mireasă şi cine putea să-ţi pună o pilă la şeful de sală ca să pună ȋn meniul de nuntă salam de Sibiu ȋn loc de salam cu soia şi crap ȋn loc de macrou şi cui şi cât trebuia să-i dai şpagă pentru chestia asta.

Mama ȋi răspundea aşa cum le răspundea şi clientelor, ei, aşa le suceşte Dumnezeu minţile oamenilor, ajung femeile să-şi strice casa pentru o amandină, ce să faci, e greu cu rochia de mireasă, să fie şi frumoasă, să vină şi bine, mai bine să vină fata şi cu pantofii, ca să vedem şi de lungime, ia să dau şi eu o fugă până la hală săptămâna asta, poate oi găsi ceva macrou.

Ȋn seara aceea, ȋnsă, tata n-a povestit nimic. După ce i-a zis de compunere, mama i-a adus aminte că maşina de spălat rufe scotea un zgomot ciudat şi el a zis că se ocupă imediat. Am mâncat repede, mama s-a apucat să spele vasele, tata şi-a luat trusa de scule şi s-a dus să vadă ce era cu maşina, iar eu m-am ascuns ȋn atelierul-sufragerie care seara devenea pe jumătate camera mea.

A doua zi, mama a plecat cu noaptea ȋn cap la fabrică, aşa cum făcea ȋn fiecare zi. Tata şi cu mine rămâneam acasă până mai târziu, şcoala mea era la doi paşi, iar tata ajungea la serviciu ȋntr-un sfert de oră. Mama ne lăsa micul dejun pe masă şi tata trebuia doar să ȋncălzească laptele.

– E frumoasă compunerea ta, mi-a zis tata. Dar e tare tristă, măi Codruţa. De ce nu scrii şi tu ceva mai vesel, mai pentru vârsta ta, nu poveşti de femei trecute prin viaţă.

I-am spus că fata care murise era doar cu trei ani mai mare decât mine. Şi că, de fapt, povestea era a ei, nu a mamei ei.

Tata n-a zis nimic. A mai meşterit ceva la un radio cât am spălat eu vasele şi am plecat fiecare la treaba lui, eu la şcoală, el la Televiziune.

După vreo câteva zile, când a venit acasă a scos din trusa de scule caietul meu cu compuneri de vacanţă.

– Măi Codruţa, am vorbit eu cu o doamnă redactor cu care mă ȋnteleg mai bine, am rugat-o să citească şi ea compunerea asta a ta, să-şi dea o părere.

Mama s-a oprit din amestecatul prin oale şi s-a ȋntors spre el cu lingura de lemn ȋn mână.

– Nu te uita aşa la mine, măi Sanda, că am vrut şi eu să mă lămuresc. Că mie mi s-a părut frumoasă compunerea. Prea tristă, nu zic, dar frumoasă. Ei, şi ce să vezi? Taman aşa a zis şi doamna redactor. Că fata noastră are talent. Şi că are ochi bun, aşa a zis. Că a văzut imediat unde era povestea.

– Ochi, ne-ochi, despre clientele mele n-ar fi trebuit să sufle nicio vorbuliţă. Şi povestea asta cu fata…  astea nu sunt lucruri despre care să vorbeşti oriunde şi oricum, m-ai auzit? Are dreptate şi doamna profesoară, voi sunteţi copii, n-ar trebui să ştiţi de treburi din astea.

La treisprezece ani nu aveam cum să ȋnţeleg că pe vremea aceea nu ştia nimeni cum să vorbească despre problemele mentale, deci nu se vorbea despre ele, şi dacă nu se vorbea despre ele nu existau şi dacă nu existau nu aveau ce să caute nici măcar ȋn conversaţiile dintre adulţi, darămite ȋn compunerile de şcoală.

Şi nu aveam nici de unde să ştiu că profa mea de română era o comunistă ȋnfocată, care nu ştia altceva pe lumea asta decât culmile socialismului şi epoca de aur şi compunerile inocente care se terminau invariabil cu “ce frumos a fost ȋn vacanţa de vară!” sau de iarnă, sau de primăvară, după caz. Nu aveam cum să ştiu că Revoluţia ȋi luase şi imnurile patriotice, şi poeziile cu partidul, şi epoca de aur cu totul, şi că din toate certitudinile ȋi mai rămăseseră doar compunerile pline de expresii frumoase cu multe adjective despre vacanţele ideale ale unor elevi ideali.

Am ȋnţeles doar că scrisesem o poveste adevărată şi că poveştile adevărate nu erau pe placul nimănui. Poate doar al unei doamne redactor de la Televiziune, dar, cum mama nu avea o părere prea bună despre doamnele de la Televiziune, ce zicea ea nu conta câtuşi de puţin.

De atunci n-am mai ȋncercat niciodată să scriu despre clientele mamei. Nu că m-ar fi tras aţa la scris. Ȋmi plăcea să ascult ce vorbeau cei mari, ȋmi plăcea să citesc câte un roman, dar nu prea vedeam rostul scrisului. La urma urmelor, toate compunerile erau la fel.

Când am intrat ȋn clasa a VIII-a, mama m-a trimis la meditaţii la română. Profa era clienta mamei, dar când am intrat la ea ȋn casă m-a pufnit râsul. Profa, ca şi mama, ȋşi transformase sufrageria ȋn atelier. Atelier de dat meditaţii, nu de croitorie, dar tot atelier. Biblioteca ei era mult mai mare decât a noastră şi era ticsită cu cărţi de tot felul, ȋn loc de maşină de cusut avea un ficus cât toate zilele, pe bufet nu avea trei bibelouri cu căţei, ca mama, ci vaze şi bomboniere şi fructiere şi boluri şi sfeşnice de cristal, câte două din fiecare, aşezate simetric pe mileuri, dar masa ei de sufragerie, la care ne aşeza pe noi, elevii pe care ȋi primea la meditaţii, era tot ca masa mamei, acoperită cu un fel de cuvertură să nu se zgârie blatul şi plină de manuale şi cărţi cu comentarii şi culegeri cu exerciţii de gramatică şi lucrări de corectat, care, se vedea bine, erau luate de acolo doar de Paşte şi de Crăciun şi de Anul Nou.

Anul acela am făcut exerciţii de gramatică şi am copiat ȋn caiet nişte comentarii care nici măcar mie nu mi se păreau bune. Profa nu ne ȋntreba niciodată ce credeam noi despre un text şi nici nu ne punea să scriem ceva din capul nostru. Dacă o ȋntrebam ceva sau ne dădeam cu părerea sau puneam ȋn vreun comentariu ceva de la noi strâmba din nas şi ne zicea că la examen n-o să avem timp de floricele. Mi se părea plictisitor ce ne preda, dar până la urmă româna era doar pentru admitere, doar nu mă duceam la uman. Era deja hotărât să dau la mate-fizică, nu că mi-ar fi plăcut cine ştie cât matematica sau fizica, dar nici nu ȋmi bătusem vreodată capul să aflu ce-mi plăcea mie. Şi oricum şcoala nu era de plăcut sau de neplăcut, trebuia să faci liceul şi cu asta basta. De fapt, nu chiar, pentru că mama şi tata n-ar fi acceptat pentru nimic ȋn lume să nu merg la facultate, să ai măcar tu o viaţă mai uşoară, măi Codruţa, nu ca noi că ne spetim de dimineaţa până seara muncind pentru alţii. Ȋn plus, toţi copiii din bloc şi toţi colegii mei de clasă aveau planuri să meargă la facultate. Părinţii lor erau oameni cu studii, nici prin cap nu le-ar fi trecut că existau şi alte posibilităţi, o şcoală profesională sau o postliceală sau chiar nimic.

Când am terminat clasa a VIII-a, mama unui coleg s-a oferit să ne facă un album. Ne-a cerut fiecăruia o fotografie mică pe spatele căreia să scriem ce voiam să devenim. Cu fotografia a fost uşor, tocmai ȋmi făcusem buletin şi fotograful ne dăduse negativul şi poza ȋn mai multe exemplare. Doar cu devenitul era mai greu. Unii colegi ştiau clar ce voiau să se facă. Arhitecţi sau doctori sau avocaţi, unul din ei zicea că o să devină pilot. De unde să ştiu eu ce urma să fac? Ştiam doar că trebuia să merg la liceu şi apoi la facultate, dar nu mă gândisem niciodată la vreo profesie concretă. Până la facultate mai era atât de mult. Tata zicea că ar fi putut să mă ajute să prind un post la Televiziune, dar nu zicea niciodată ce fel de post. Prezentatoare ȋn niciun caz, că prezentatoarele aveau mereu tot felul de probleme, mai ales amoroase, cel puţin aşa deduceam din ce ne povestea tata. Dar Televiziunea era mare, cumva s-ar fi găsit ceva şi pentru mine. Mama nici nu voia să audă. Zicea să mă duc la ASE, că economiştii ȋşi găseau mereu slujbă. Ȋncepuseră privatizările şi oamenii rămâneau pe drumuri de la o zi la alta, nu erau vremuri ȋn care să faci ce-ţi plăcea ţie, trebuia să faci ce era mai sigur. Dar cum să scrie la mine ȋn album contabil sau ceva la Televiziune? Ar fi râs toţi colegii de mine. Contabil nu voia să se facă nimeni şi la noi ȋn clasă doar o fată se lăuda că voia să se facă jurnalist, una care lua mereu zece la română şi pe care nu puteam s-o sufăr, că era o sclifosită. Ȋn ajunul zilei ȋn care trebuia să ducem fotografia mi-am făcut temele cu mintea aiurea, m-am tot ȋnvârtit prin casă, am făcut ordine ȋn cutiile cu nasturi, am copiat un tipar din Burda şi, ȋnainte să mă culc, am scris pe spatele fotografiei “creatoare de modă”.

Ȋn ziua ȋn care am adus albumul acasă, mama şi tata s-au uitat la el pagină cu pagină. Era tras la xerox, fotografiile nu se vedeau prea bine, dar mie ȋmi plăcea la nebunie. Lângă poza fiecăruia din noi era scris numele, profesia pe care ne-o doream şi un citat sau un vers dintr-o poezie, ba mai rămăsese şi suficient spaţiu ca să ne scriem unul altuia urări. Ȋn fotografia de buletin ieşisem cam ȋmbufnată, dar lângă ea era scris Codruţa Amariei, Creatoare de modă. Şi alături, un citat: Succesul este adeseori obţinut de aceia care nu ştiu că ratarea este inevitabilă. Coco Chanel.

– Bun citat, ȋmi place! a zis tata, care era un mare optimist.

– Tu de când vrei să te faci creatoare de modă? a ȋntrebat mama, care era mama.

Am ridicat din umeri. Ce era să-i zic, de săptămâna trecută?

– Eu ȋţi zic că mai bine te duci la ASE, măi fată. La noi au dat afară jumătate din fetele de la producţie, dar contabili au mai angajat doi ȋn plus. Când aveam contracte pentru export de nu mai pridideam cu comenzile, un contabil era de-ajuns. Acum, că ieşim pe pierdere, e nevoie de trei. Aşa că lasă prostiile. Mai ȋntâi să ai o diplomă ca lumea ȋn buzunar şi după aia oi mai vedea tu ce-oi face. Nu se trăieşte din creaţie ȋn vremurile astea.

La mate-fizică oricum nu prea era loc de creaţie sau creativitate. Ȋnvăţai nişte formule şi după aia ȋţi băteai capul să afli cum trebuiau aplicate şi combinate ȋn zeci, sute, mii de exerciţii şi probleme. Dar toţi colegii mei făceau aceleaşi exerciţii şi probleme, asta era de făcut şi asta făceam şi eu. Altceva nu exista. Sau nu ştiam eu că exista.

Doar că ȋn clasa a XI-a s-a ȋntâmplat ceva care ar fi trebuit să-mi arate că treaba nu stătea chiar aşa. De fapt, s-au ȋntâmplat două lucruri. Ne-a venit o profesoară nouă de română şi Costinescu de la trei a fost găsit mort pe holul blocului.

De câţiva ani buni, pe Costinescu de la trei ȋl ocolea toată lumea. Trebuie să fi avut spre cincizeci de ani, dar părea mult mai bătrân. Stătea cu nevasta şi cei patru copii ȋntr-un apartament de trei camere, unde stătuseră şi socrii lui până muriseră. Băiatul cel mare era student ȋn anul I. De când intrase la facultate venea rar pe acasă, dar vecinii nici nu băgaseră de seamă lucrul ăsta. Sau, dacă or fi băgat de seamă, nu şi-a bătut nimeni capul să afle ce şi cum. Când te ȋntâlneai cu Costinescu sau cu nevastă-sa, nu-ţi venea să te opreşti să stai de vorbă cu ei şi să-i ȋntrebi ce mai făceau copiii. Nu voiai decât să le dai rapid bună-ziua şi să-ţi vezi de drum.

Pe Costinescu l-a găsit femeia de serviciu mort ȋntr-o dimineaţă. Era aproape dezbrăcat şi zăcea pe scări ȋn faţa ghenei. Când am plecat eu la şcoală, tocmai veniseră poliţia, procurorul şi maşina de la morgă. Până m-am ȋntors, mai rămăseseră doar zvonurile, ba şi alea destul de nemulţumitoare. Nu ştia nimeni ce se ȋntâmplase cu Costinescu, dacă dusese gunoiul şi i se făcuse rău pe scări, dacă nimerise peste vreun boschetar care intrase cine ştie cum ȋn bloc şi ăla ȋi dăduse una ȋn cap sau dacă-l mătrăşise nevastă-sa sau vreunul din băieţi.

Vecinii ȋşi dădeau toţi cu părerea, ce se ȋntâmplase cu Costinescu, cât de repede venise poliţia, ce concluzii trăsese procurorul, dar de departe cel mai grav li se părea tuturor că le bătuse o jurnalistă pe la uşi, să-i ȋntrebe de familia Costinescu. Auzi ce tupeu pe capul ei, mai că n-a dat buzna peste mine ȋn casă. Eu nici nu i-am deschis măcar. Mie mi s-a părut că era poliţia, mi-am imaginat că vor să ceară nişte informaţii, dar când am văzut-o pe panarama aia i-am trântit uşa ȋn nas. Aoleu, cine-o fi făcut-o pe aia ziaristă, nu ştiu. Ai văzut cum era ȋmbrăcată? Plezneau blugii pe ea. Păi n-ai auzit? A văzut-o madam Simionescu de la cinci pupându-se cu unu’ ȋn lift. La noi ȋn lift? Cu cine? Nu ştie, că nu l-a văzut bine, ştii că e mioapă şi becul ăla din lift e ca şi cum n-ar fi. Plus că s-a şi speriat biata femeie, venea de la cumpărături, a deschis uşa de la lift şi a dat peste ei. Şi ei ce-au zis? Nimic, ce să zică. O ştii pe madam Simionescu, a ȋnchis repede uşa şi a luat-o pe scări. Bine că nu şi-a cerut şi scuze că i-a deranjat. Bine că nu i-a deschis nimeni, cine ştie ce porcării ar fi scris. Da’ poliţia a zis ceva? Ce să zică? De Costinescu. A, de Costinescu nimic. Dumnezeu să mă ierte, dar ăsta a murit aşa cum şi-a aşternut.

O văzusem şi eu pe jurnalistă, nu ȋn lift, ci la noi pe palier. Suna la noi la uşă când m-am ȋntors de la liceu.

– Căutaţi pe cineva? am ȋntrebat-o.

– Bună, ce mai faci? mi-a zis de parcă ne cunoşteam de-o veşnicie. Sunt reporter, am venit să scriu despre tipul care a fost găsit mort. Aş vrea să ştiu ce fel de om era. Îl cunoşteai?

Sigur că ȋl cunoşteam, doar stătea aici dintotdeauna. Ȋi ştiam şi pe băieţii lui, eram de vârste apropiate, dar erau cam bolovănoşi, nu-mi plăcuse niciodată să mă joc cu ei. O ştiam şi pe nevasta lui, o femeie slabă ca o aşchie şi cu burta ieşită ȋn afară de parcă ar fi rămas etern ȋn luna a patra de sarcină. Şi o ştiam şi pe soacra lui, care fusese clienta mamei mulţi ani de zile şi care murise cu vreo trei ani ȋnainte.

– Eu sunt Corina, mi-a zis reportera şi mi-a ȋntins mâna.

Brusc mi s-a părut că era ceva ȋn neregulă cu ea, dar nu reuşeam să-mi dau seama ce. Nu arăta deloc ca jurnaliştii pe care ȋi vedeai la televizor. Arăta a studentă, era ȋmbrăcată ȋn blugi, cu un tricou verde şi o geacă neagră pe deasupra şi avea părul ciufulit, parcă nici nu se spălase pe cap ȋn ultima vreme. Şi totuşi avea ceva de femeie bătrână care m-a speriat.

– Nu, nu-l cunoşteam. Noi abia ne-am mutat aici, am zis şi am descuiat repede uşa.

– N-ai idee cine ar putea să-mi povestească ceva despre el? Poate ştie cineva ce s-a ȋntâmplat azi-noapte.

M-am uitat ȋncă o dată la ea şi atunci am văzut că avea cearcăne adânci, vineţii, care păreau să fi fost luate de la altcineva şi puse din greşeală sau din rea-voinţă pe faţa ei de fată foarte tânără.

– Nu, ȋmi pare rău, am bânguit şi am intrat repede ȋn casă.

Cu jurnalista n-a vorbit nimeni din bloc, dar ea articolul tot l-a scris. A doua zi, când s-a ȋntors de la lucru, tata a scos un ziar din geanta cu scule.

– Uite ce prostii au scris ăştia, a zis.

Şi-a turnat un şpriţ slab, de vară, şi a ȋnceput să citească cu voce tare.

– “Un bătrân tată, cu părul ȋncărunţit de griji, s-a dus cu sufertaşul la fiul lui, student, care l-a omorât ȋn bătaie.” Nici nu ştii dacă să râzi sau să plângi. Auzi, Costinescu ȋncărunţit de griji. Haida-de. De şliboviţă, mai bine zis. Auzi, că s-a dus cu mâncare la fiu-său. Păi şi unde era fiul ăsta? Şi dacă l-a omorât ȋn bătaie nu ştiu unde, cum a ajuns Costinescu gol-goluţ aici pe holul blocului?

– Credeam că ăsta e ziar mai serios, a zis mama. Hai, lăsaţi ororile astea şi spălaţi-vă pe mâini, că e gata musacaua.

Nu m-am ȋntrebat atunci de ce scrisese fata aia ceva despre care nu ştia mai nimic. De ce nu a aşteptat să vadă ce descoperea poliţia ȋn loc să inventeze ea ceva. A doua zi până şi vecinii, care nici măcar nu erau reporteri, ştiau mai multe decât pusese ea ȋn articolul ăla. Se zicea că ȋn seara aia Costinescu se dusese, ȋntr-adevăr, să-i ducă nişte casolete cu mâncare lui Gabi, care stătea cu nişte colegi, nu era clar dacă la cămin sau ȋn vreun apartament ȋnchiriat sau cine ştie unde. Probabil nu la cămin, că acolo ar fi văzut cineva ce se ȋntâmplase. Se pare că se luaseră la ceartă, Gabi ȋl ȋmpinsese, Costinescu căzuse, dar asta nu ȋnsemna nimic ȋn cazul lui Costinescu, el oricum abia se ţinea pe picioare, nu era nevoie să-i dea cineva un brânci ca să se prăvălească pe jos, oricum, se ridicase, venise acasă şi după aia iar nu era clar cum de ajunsese pe scări şi de ce nu-şi dăduseră ai lui seama că dispăruse din casă, dar se bănuia că i se făcuse rău de la căzătura aia, poate i se spărsese vreun vas pe undeva şi făcuse vreo hemoragie internă.

Dar mie mi se părea că povestea importantă nu era acolo, ȋn scena sordidă dintre Costinescu şi Gabi pe care şi-o imaginau vecinii. Pentru mine, povestea importantă era cea pe care o ştiam eu, pe care o ştia de fapt toată lumea ȋn bloc, chiar dacă nu se gândea nimeni la ea. Era povestea soacrei lui Costinescu.

Doamna Silvestru era o femeie micuţă de ȋnălţime, cu părul alb şi cu un inel frumos cu o piatră albastră pe inelarul de la mâna stângă, lângă verighetă. La ȋnceput venea la mama ca să ȋşi facă rochii noi. O aducea din când ȋn când şi pe Luiza, fata ei, care era cam de-o vârstă cu mama şi care rămăsese să locuiască cu ai ei şi după ce se măritase, ba chiar şi după ce făcuse patru copii.

– Ce ţi-e şi cu fata asta, zicea tata după ce plecau. Stă totul pe ea ca pe gard. Şi nici gust n-are. E de-o sută de ori mai cochetă doamna Silvestru decât ea. Unde ziceai că lucrează?

Mama nu zicea unde lucrează Luiza, ȋşi făcea de lucru la maşina de cusut şi răspundea ceva vag, asta e conformaţia ei, n-ai ce să-i faci.

Apoi doamna Silvestru n-a mai venit cu stofe noi. Aducea la strâmtat sau la lărgit haine mai vechi, pentru ea sau Luiza sau pentru nepoţi. Soţul ei se ȋmbolnăvise, se pensionase anticipat şi acum era ȋn grija ei toată ziua. Şi el, şi cei patru copii ai Luizei, plus toate treburile casei, spălat, călcat, curăţenie, cumpărături, toate erau pe ea. Cred că mai venea la mama nu pentru că ar fi avut nevoie de hainele alea retuşate, ci mai degrabă ca să-şi acorde o jumătate de oră ȋn care să-şi tragă şi ea sufletul. Nu prea povestea de acasă, rar de tot mai scăpa câte o vorbă despre Costinescu, of, doamna Sanda, zicea, ȋşi distruge sănătatea băiatul ăsta, şi pentru copii ce exemplu e? Că deja sunt mari şi nu-i mai duci cu vorba, ȋnţeleg ei bine ce se ȋntâmplă. Numai fiică-mea parcă nu vede nimic.

Ȋn bloc s-a aflat că murise domnul Silvestru doar când a fost coborât sicriul pe scări. Ştia lumea că nu era bine, dar nu că era chiar aşa de rău. Doamna Silvestru nu se plânsese niciodată nimănui. O să-i fie şi ei mai uşor acum, că nu mai are şi un bolnav de ȋngrijit, şi-aşa nu-şi mai vede capul de treabă, săraca de ea, ziceau vecinele. Dar din ziua aceea doamna Silvestru a ȋnceput să se gârbovească. Ȋşi punea ȋn continuare părul pe bigudiuri şi se ȋmbrăca frumos când ieşea din casă, dar nu mai stătea la taclale cu vecinele pe holul blocului, nici nu te mai ȋntreba ce mai faci şi cum merge şcoala sau serviciul sau de unde ţi-ai luat pantofii. Muncea ȋn continuare, ţinea casa, făcea cumpărăturile, se ocupa să le găsească meditatori nepoţilor şi mergea la şedinţele cu părinţii, dar semăna din ce ȋn ce mai mult cu o maşinărie veche care abia mai trăgea. Era ca şi cum omuleţul acela bolnav şi morocănos pe care ȋl ȋngrijise atâta vreme fusese pentru ea un sprijin secret şi parcă fără el nu mai putea să ducă povara fiecărei zile.

De fapt, abia după ce a murit doamna Silvestru ne-am dat seama cât de multe făcea. Doar văzându-i pe cei patru băieţi umblând cu pantalonii cu buzunarele rupte şi tricourile murdare la guler, doar când am ȋnceput să ne ferim de Costinescu, cu mersul lui ȋmpleticit şi duhoarea de crâşmă, doar când Luiza a ȋnceput să se certe cu vecinii şi să bântuie prin bloc cu o privire pierdută ȋn aburii de băutură, doar atunci ne-am dat seama că femeia aceea cu părul frumos pieptănat mereu, cu rochiile ei cam demodate, dar cochete, cu inelul cu piatră albastră lângă verighetă, reuşise să ţină ordine ȋn lumea aceea ȋnghesuită ȋntr-un apartament de trei camere ȋn care trăiau opt persoane, şi cum fără ea vieţile tuturor celor pe care ȋi avusese ȋn grijă ȋşi pierduseră direcţia.

Şi nu ştiu de ce, dar ȋn seara aceea, după ce am mâncat musacaua făcută de mama şi mi-am terminat ultimele probleme la fizică, m-am apucat iar să scriu. Nu mă interesa povestea lui Costinescu, care avusese toate oportunităţile, făcuse o facultate, avusese o slujbă bine plătită, se căsătorise cu o fată de famile bună, făcuse patru copii şi căzuse ȋn patima beţiei, nici povestea Luizei, care ȋşi bătuse şi ea joc de tot ce-i dăduse viaţa şi ajunsese purtată prin tribunale şi să-şi vadă fiul arestat, nici măcar povestea băiatului, care acum nu mai avea toată viaţa ȋnainte, cum ar fi trebuit, ci o condamnare la activ. Am scris povestea doamnei Silvestru, care ȋşi ţinuse fiica, ginerele şi nepoţii să nu se prăbuşească ȋn prăpastie, care ȋi apărase ȋn fiecare zi de haosul care era doar la un fir de păr distanţă de ei toţi.

A doua zi i-am dus caietul profei de română. Era tânără, abia terminase facultatea şi jumătate dintre părinţi fuseseră scandalizaţi când ne dăduse tuturor doi la prima lucrare de control. Trebuia să comentăm o poezie şi toată clasa scrisese cam la fel, chestii citite prin cărţile de comentarii şi nicio idee de la noi. De ce nu le-a dictat ea ceva mai bun, dacă nu voia să scrie din cărţile alea, ei oricum trebuie să se concentreze pe matematică şi oricum n-au talent la română, de aia s-au şi dus la real, ziceau unii părinţi. Nu eram noi nici prea ȋncântaţi că ne dădea de citit tot felul de cărţi care nici măcar nu erau ȋn programă, romane şi poezie, cu romanele mai era cum mai era, le citeam ȋn diagonală sau ni le povesteam unii altora ȋnainte de oră, dar din poezii nu ȋnţelegeam mai nimic până nu ne explica ea ce şi cum.

După câteva zile, profa de română mi-a făcut semn după oră să merg cu ea la cancelarie. Aşa apucau profesorii să stea de vorbă cu câte un elev, cât mergeau ȋn pauză ȋn cancelarie să schimbe catalogul.

– Mi-a plăcut textul tău, mi-a spus. Ce carte citeşti acum?

Am rămas mută. Nu citeam nicio carte.

– Hai, zi.

– Jane Eyre, am răspuns ȋntr-un final. O citisem ȋn vacanţă, dar m-am gândit că nu mai conta. Măcar o citisem.

– E neobişnuit ca cineva de vârsta ta să se intereseze de povestea cuiva ȋn vârstă. Şi ai observat foarte bine că fără doamna respectivă familia s-a destrămat. Ai ochi bun. Dar se vede că nu prea citeşti. Ȋţi place mult matematica?

– Nu prea.

– Şi atunci de ce ai dat la real?

Am ridicat din umeri.

– Aproape toţi colegii mei de clasă au dat la real.

– Aha. Eu cred că ţi s-ar fi potrivit şi o clasă de uman. Nu ştiu ce vrei să faci mai departe, ce planuri de facultate ai, dar dacă vrei să te ȋndrepţi totuşi către uman, să ştii că te pot ajuta. Ai putea să dai la Litere sau la Jurnalism. Ai avea mult de recuperat şi ar trebui să te apuci serios de citit, dar mai ai doi ani şi dacă te ţii de treabă cred că ai reuşi. Gândeşte-te.

Am rămas ca trăznită. Şi ASE-ul? Sigur, dacă aş fi făcut Litere sau Jurnalism mi-ar fi fost mai uşor să intru ȋn Televiziune. Dar ce-ar fi zis mama? Şi mai erau şi toate cărţile alea de citit.

Am aflat chiar ȋn seara aia ce-ar fi zis mama.

– Tu chiar vrei să mă bagi ȋn mormânt, măi fată. Ce să cauţi la jurnalism? N-ai văzut cum sunt jurnalistele astea? N-a prins-o madam Simionescu pe otreapa aia ȋn spălătorie cu unu’ când a murit Costinescu? Ce, vrei să ajungem şi noi de râsul blocului?

Cred că tata mi-ar fi luat apărarea, dar povestea cu reportera, liftul – care ȋntre timp devenise ȋn mitologia blocului spălătoria – şi articolul inventat despre Costinescu ȋi tăia orice argument. Aşa că până la urmă m-am prefăcut că discuţia cu profa de română nu avusese niciodată loc şi am dat la ASE.

Recunosc, mi-a prins bine şi ce-am ȋnvăţat la ASE. Când firma la care lucra mama şi-a schimbat a nu ştiu câta oară patronul, mama a fost dată afară. Fosta fabrică de textile APACA, adică Atelierele de Producţie Armament şi Confecţiuni ale Armatei, ȋnfiinţate pe vremea lui Carol I şi unde se făcuseră uniformele miliare purtate ȋn Războiul de Independenţă şi ȋn toate cele care au urmat, ateliere modernizate la ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej ȋn ‘48, când clădirile vechi au fost demolate şi ȋn locul lor s-a construit o fabrică uriaşă, proiectată de cei mai buni arhitecţi ai vremii şi ridicată ȋn doar nouăzeci şi şapte de zile de o mie cinci sute de voluntari din brigăzile Uniunii Tineretului Muncitoresc şi şase sute de lucrători calificaţi şi care fusese inaugurată de 1 mai, când i se dăduse şi numele de Fabrica de Confecţii “Gheorghe Gheorghiu-Dej”, şi care se numise mai apoi Ȋntreprinderea de Confecţii şi Tricotaje Bucureşti şi Fabrica de Confecţii şi Tricotaje Bucureşti, dar căreia toată lumea i-a spus mereu tot APACA, şi unde lucrau la Revoluţie aproape douăzeci de mii de oameni, fusese privatizată, secţie cu secţie, ȋncă din ’92. Firmele cele noi ba creşteau, ba intrau ȋn faliment, dar indiferent cum le mergea se lăsa mereu cu concedieri. Prin anul 2000 i-a venit şi mamei rândul. Când s-a văzut şomeră la cincizeci şi unu de ani, mama s-a speriat aşa cum nu o mai făcuse niciodată.

– Cine o să mă mai angajeze pe mine acum? Şi cum o să ne descurcăm dintr-un singur salariu?

– Ei, o să ne descurcăm noi, zicea tata.

– Cum o să ne descurcăm? Mai ales ȋn cartierul ăsta unde toate sunt aşa de scumpe. Te ȋnchini când auzi ce ieftină e piaţa ȋn Berceni. Poate n-ar fi rău să vindem aici şi să ne cumpărăm ceva mai departe de centru. Cu ce-am lua pe apartamentul ăsta ne-ar ajunge de-o garsonieră pentru noi doi şi una pentru Codruţa şi ne-ar rămâne şi nişte bani puşi deoparte.

– Stai un pic, cum adică un singur salariu? am ȋntrebat.

– Păi salariu lu’ taică-tu, cum adică care salariu, măi fetiţă?

– Păi tocmai asta e, că nu-i deloc un singur salariu. Tata mai câştigă ceva bani şi cu reparaţii ȋn particular şi tu ai clientele tale. Acum, că nu mai mergi la fabrică, poţi să lucrezi mai mult la atelier. Ai putea chiar să mai faci şi câte un model de serie, să vezi cum merge. Şi nici prin cap să nu vă treacă să vindeţi apartamentul. Tu crezi că vreuna din cucoanele astea o să schimbe autobuze şi metrouri ca să vină după tine ȋn Berceni?

– Oi găsi eu şi acolo cliente.

– Oi găsi, nu zic nu, dar nu acelaşi fel de cliente. O să munceşti pe trei scaieţi.

Mama şi tata s-au uitat pentru prima oară la mine ca la un om ȋn toată firea, nu ca la o fetiţă. Nu mai aveam treisprezece ani şi deja puteam să ȋnţeleg că oamenii ca mama erau obişnuiţi să meargă prin viaţă cum mergeau pe stradă, mai era câte o groapă sau câte un maldăr de gunoaie sau un capac de canal lipsă, se mai ȋmpiedicau, mai făceau un ocol, dar de fiecare dată o porneau mai departe, până la urmă era drum drept, puteau să calce fără frică pe pământ cu paşii lor grei. Şi la un moment dat se treziseră că nu mai mergeau pe stradă, ci pe sârmă, ca acrobaţii de la circ, doar că pe ei nu-i ȋnvăţase nimeni cum să-şi ţină echilibrul şi să nu se prăbuşească ȋn hăurile lungii tranziţii spre nu ştia nimeni ce.

– Ai şi tu dreptate, Codruţa, mamă, a zis mama.

– E deşteaptă fata noastră, a zis tata.

Ȋmi imaginez că era foarte ȋncântat la ideea că nu trebuia să se mute din cartierul cu vile şi cu parcuri care ȋi plăceau atât de mult.

Apoi a mai intrat un salariu ȋn casă, când m-am angajat şi eu. Doar că abia atunci, după ce am terminat facultatea şi m-am văzut cu o patalama la mână şi am lucrat o vreme la patron, am ȋnţeles şi eu ce voia să zică treaba aia cu să-ţi placă ce faci. Nu de alta, dar mie nu-mi plăcea câtuşi de puţin. Preferam să o ajut pe mama să coasă nasturi decât să mă lupt cu facturi şi cu registre şi cu codul fiscal şi ȋmi venea să plâng ȋn fiecare zi când plecam la lucru.

Ȋntr-o dimineaţă, mama se dusese nu ştiu unde şi eram doar eu cu tata ȋn bucătărie.

– Ce-i cu tine, măi fată? m-a ȋntrebat. Ai o faţă dimineaţa de parcă te-ar lua la oaste.

– Cam aşa mă şi simt.

– Păi de ce, măi Codruţa? Ai vreo problemă la servici? Se poată urât cu tine oamenii ăia?

Am dat doar din cap că nu. N-aveam nicio problemă, nu se purta nimeni urât cu mine.

– Şi atunci?

Am ridicat din umeri.

– Hai, nu mai sta aşa, zi-i lu’ tata ce te frământă.

Nici nu ştiam ce să-i zic. Că nu-mi plăcea la muncă? Dar cui ȋi plăcea? Doar că tata m-a mângâiat pe cap, cum făcea când eram mică, şi m-a bufnit plânsul. Tata n-a zis nimic, a mai turnat câte o ceaşcă de cafea pentru fiecare şi a aşteptat până i-am povestit tot ce aveam pe suflet.

– Da’ ţie ce ţi-ar fi plăcut să faci? m-a ȋntrebat.

Am ridicat iar din umeri.

– Odată voiai să te faci jurnalistă. Dacă asta vrei, de ce nu? Da’ eşti sigură că asta vrei?

Am ridicat din umeri.

– E viaţă grea, asta pot să-ţi spun. Mă uit şi eu la reporteri şi-i văd, oameni tineri, unul cu atac de cord, altul cu nervii făcuţi ferfeniţă, de divorţuri nici nu mai vorbesc. Dacă nu eşti făcut pentru asta, n-ai cum să rezişti. Da’ ţie ce-ţi place de fapt?

Am ridicat ȋncă o dată din umeri.

Tata s-a ridicat de la masă şi a ieşit din bucătărie. Când s-a ȋntors, mi-a pus ȋn faţă albumul clasei, cel făcut de mama colegului meu când terminasem clasa a VIII-a.

– E un citat bun, ăsta din Coco Chanel. O scorpie afurisită, dar măcar a făcut ce i-a plăcut ȋn viaţă şi a avut succes. Eu zic să-ţi dai demisia şi să cauţi nişte cursuri. Ne descurcăm cu banii, n-avea grijă. Şi după ce ȋnveţi ce e de ȋnvăţat, poţi să te angajezi undeva sau poţi să lucrezi cu maică-ta, vă deschideţi o afacere ȋmpreună sau vedeţi voi.

A fost greu să mă hotărăsc să arunc atâţia ani de facultate pe geam, să ȋmi dau demisia şi să mă pregătesc pentru examenele de admitere la Universitatea Naţională de Arte, dar cel mai greu a fost să-i spun mamei ce aveam de gând.

– Cum, măi fetiţă, să faci aşa ceva, tu vrei să mă bagi ȋn mormânt? De bine ce mă liniştisem şi eu, te ştiam cu slujbă sigură, cu salariu bun, mă gândeam c-o să te văd ȋn curând măritată şi la casa ta. Şi tu renunţi la tot pentru cioara de pe gard. Ce-o să zică lumea, că stai acasă şi tragi mâţa de coadă?

– Păi cine-a zis c-o să trag mâţa de coadă? Mă apuc să mai fac o facultate şi ȋn timpul ăsta pot să lucrez şi cu tine la atelier. Tot te plângi mereu că eşti obosită, ȋţi dau şi eu o mână de ajutor. O să fie bine pentru amândouă.

– Nu vezi că atelierul aproape nu mai merge? Acum femeile preferă să-şi ia haine de-a gata. Sau de la case de mode, deşi acolo sunt scumpe de zici că-s făcute din aur.

– Păi atunci ar trebui să ne facem şi noi casă de mode. Să vindem rochii din alea scumpe, nu să-ţi pierzi vremea cu retuşuri.

N-am reuşit s-o conving. Se uita la mine cum lucram sau desenam sau ȋnvăţam şi nu zicea nimic, doar trăgea supărată la maşină şi acul se lovea de material cu mânie ţac!ţac!ţac!ţac! de mă gândeam uneori că tighelele care ieşeau din mâinile ei stăteau să pleznească de furie. Nu-mi spunea niciodată să uit de designul vestimentar şi de croitorie şi de atelier şi să-mi găsesc o slujbă serioasă, unde să merg ȋn fiecare zi şi de unde să primesc un salariu fix ȋn fiecare lună. Ȋn schimb, se uita la desenele mele şi dădea ochii peste cap.

– Asta n-are cum să iasă. E prea strâmtă mâneca, nu-ţi poţi mişca mâinile. Aici nu poţi să pui pense, o să tragă şi o să se ȋncreţească. Rochia asta nu merge doar petrecută ȋn talie, se desface când mergi şi ţi se văd chiloţii. Cu fusta asta cum te urci ȋn autobuz? Ţi se crapă până ȋn talie dacă ridici genunchiul. Varza asta cine şi unde s-o poarte? Râde lumea de tine…

Pentru mine, ȋnsă, era prea târziu. Hainele nu mai erau doar un fel de a-mi câştiga traiul, nu mai erau doar nişte articole de ȋmbrăcăminte, simple confecţii, materiale tăiate după tipare copiate din reviste şi trase la maşină, aşa cum le văzusem până atunci.

Pătrunsesem, ca Alice prin oglindă, ȋntr-o lume a proporţiilor, texturilor, culorilor, luminilor şi umbrelor, perfect ȋnchegată şi coerentă, ȋn care se trecea de la imaginaţie la schiţele artistice, apoi la schiţele tehnice, la tiparele de bază şi la cele nou create, la materialele alese şi la tehnicile de coasere până la creaţia finală şi ȋnapoi, de la veşmânt la imaginaţie. Descopeream corpul omenesc şi felul ȋn care fiecare parte a trupului putea fi scoasă ȋn evidenţă, ascunsă, deformată sau exagerată de un tipar sau altul. Aflam că hainele sunt influenţate de vremurile ȋn care sunt create, de felul ȋn care oamenii se mişcă, vorbesc, muncesc, se distrează şi iubesc; că hainele sunt oglinda societăţii şi a oamenilor care le poartă, că ȋn fiecare fald şi ȋn fiecare pliu se ascund valori şi credinţe şi superstiţii şi vise şi frustrări; că hainele spun o poveste a lumii ȋn care trăim, dar că, tocmai prin povestea pe care o deapănă, hainele influenţează şi schimbă lumea şi ȋi schimbă pe oameni. Ȋncepeam să mă dumiresc de ce bărbaţii care luptaseră pe front ȋn primul război mondial nu s-au mai regăsit ȋn lumea ȋn care s-au ȋntors, unde femeile de care ei se despărţiseră ca să plece pe front şi pe care le lăsaseră ȋmbrăcate ȋn rochii până la pământ ȋn care abia se mişcau acum purtau fuste tăiate deasupra gleznelor, aruncaseră la coş corsetele cu şnururi şi balene şi aveau alte vise şi alte obiceiuri şi alte aşteptări. Începeam să ȋnţeleg de ce religia se temea de modă şi cum era posibil ca oamenii să răstoarne dictaturi ca să poarte blugi. Şi ȋncepeam să ȋnţeleg altfel poveştile clientelor mamei.

Într-o zi, mama s-a uitat la desenul pe care ȋl făceam şi n-a zis nimic. Şi-a văzut ȋnainte de treabă, dar ȋn zilele care au urmat şi-a aruncat din când ȋn când ochii pe schiţele pe care le făceam pentru un examen. N-a spus nimic nici cât m-am luptat să creez tiparele, nici când am ȋnceput să caut prin cutiile ei nişte resturi de materiale pe care să le folosesc pentru modelul mic de rochie creat pe un manechin cât o păpuşă. Doar după ce a văzut că nopţi ȋntregi aprindeam şi stingeam lumina ȋn atelier din oră ȋn oră şi că rochia tot nu stătea ca ȋn desenul meu, mama s-a apropiat de bufetul pe care pusesem eu manechinul, şi-a trecut degetul peste cusături şi mi-a spus:

– Se reglează din pense. Astea două sunt prea sus şi prea adânci. Şi aici poţi să bagi un clin, să-i dea lărgime.

Aşa am ajuns să fac design vestimentar şi să lucrez cu mama o vreme, apoi iar mi-a fost de folos diploma de ASE, când mi-am deschis propria casă de modă. Cameră de modă, mai bine zis, pentru că n-am făcut altceva decât să ne mutăm noi ȋn altă parte şi să transformăm apartamentul ȋn atelier şi showroom. Afacerea a crescut, dar nu peste măsură. Cam o dată la trei-patru ani mai vine câte o criză, mă văd ȋn pragul falimentului şi mă apucă panica. Clientele mele de acum nu se deosebesc prea mult de clientele de altădată ale mamei. Fie că pot să-şi cumpere haine de firmă şi să se ducă la cumpărături la Paris sau la Roma, fie că bat magazinele până ȋncep reducerile sau găsesc un chilipir, tot vin din când ȋn când la mine să-şi ia o rochie mai deosebită, ceva ce nu găsesc ȋn altă parte. Să-şi facă o bucurie.

Povestesc şi acum, cât se ȋnvârt ȋn faţa oglinzii, cât se schimbă, cât aşteaptă să ȋmpachetăm rochia şi să plătească. Ele ȋşi povestesc vieţile şi hainele le povestesc pe ele. Rochiile pe care le poartă ȋmbracă ȋn mătase sau lână sau catifea mesajele pe care le transmit corpurile lor. Veşmintele pe care le aleg devin poveştile lor, falduri şi pliuri care plutesc ȋntre real şi imaginar. Ȋn faţa mea, ca ȋn faţa modistelor şi croitoreselor de odinioară, femeile povestesc, se dezbracă, se ȋmbracă, ȋşi schimbă hainele şi se transformă. Ȋmbrăcatul e o metamorfoză.

Azi a venit la showroom o clientă nouă. Am recunoscut-o de cum a intrat. Avea nişte kilograme ȋn plus, nu multe, părea mai scundă, dar avea aceleaşi cearcăne, poate mai ȋntunecate doar, puse pe o faţă care păstrase ceva de puştoaică.

– Ştiţi, ȋn blocul ăsta a fost omorât odată un om, mi-a zis, ȋn timp ce se uita la rochiile de pe umeraşe. Mi-am adus aminte când am intrat ȋn hol.

– Nu ştiam. Probabil s-a ȋntâmplat ȋnainte să deschidem noi atelierul.

– Au trecut douăzeci şi cinci de ani de-atunci, dar ȋncă mă trec fiori pe şira spinării când ȋmi aduc aminte. Abia mă angajasem la un ziar, nici nu ştiu de ce m-or fi trimis pe mine şi nu pe cineva cu mai multă experienţă. Poate era vară şi reporterii mai vechi erau ȋn concediu. Aveţi rochia asta şi pe alte culori? Mie nu-mi stă bine ȋn maro. Din cauza cearcănelor. Sufăr de insomnie din adolescenţă.

– Rochia aceea nu, dar v-aş recomanda-o pe cea de aici. O avem pe bordo, pe bleumarin şi pe roz prăfuit. E o stofă de lână, foarte plăcută la purtat. Cred că şi modelul v-ar avantaja.

Cât a probat ea rochiile, m-am gândit la doamna Silvestru şi la mâinile ei muncite, cu inelul cu piatră albastră lângă verighetă. Familia Costinescu se mutase din bloc la puţin timp după proces şi nu mai ştia nimeni nimic de ei, nici măcar dacă băiatul fusese condamnat sau nu. Mi-am amintit de articolul pe care ȋl scrisesem eu şi care era o poveste adevărată. Mi-am amintit de profesoara cea tânără de română care avusese ȋncredere ȋn mine, care crezuse că aş fi putut să devin jurnalistă, că aş fi putut să scriu şi de motivele pentru care nici măcar nu mă gândisem serios la oferta ei. Oare ce ȋmi spusese atunci? Că aveam ochi bun. Ureche, mai degrabă.

Brusc, mi-a fost ciudă pe clienta care se schimba ȋn cabina de probă, aşa cum, adolescentă fiind, ȋmi fusese ciudă pe jurnalista tânără care nu ştiuse să-şi facă treaba ca lumea, făcuse impresie proastă ȋn bloc, ce panaramă şi aia, ziseseră vecinele, şi scrisese numai minciuni. Dacă n-ar fi fost ea, cu blugii prea strâmţi şi cu părul nespălat şi cu ȋntrebările nepotrivite, poate mama m-ar fi lăsat să dau la Jurnalism sau la Litere. Poate aş fi ajuns să scriu, să scriu poveşti adevărate, cu miez, despre cum e viaţa reală, nu invenţii.

Viaţa pe care o ştiu eu din poveştile femeilor nu seamănă deloc cu viaţa descrisă ȋn ziare sau la televizor. Am văzut nu demult o fotografie ȋntr-un muzeu. Perle şi mulţi, mulţi nasturi de sidef de toate formele şi mărimile, albi, bej, gri, răspândiţi pe o masă şi ȋn câteva jumătăţi de scoici, unele mari cât palma, altele cât o coajă de nucă, stridii albe sau cenuşii, cu interiorul dur şi lucios, cu irizaţii. Fotografia aceea se cheamă “Nacres”, sidefuri adică, şi fotografa e Françoise Saur, născută la Alger, ȋn acelaşi an cu mama, ȋn 1949. M-am gândit că şi ea, ca mama, ascultase multe femei povestindu-şi vieţile imperfecte şi unice, dure şi fragile, albe, cenuşii şi iridescente, răsfirându-le ȋn faţa ei ca pe o colecţie de nasturi de sidef.

Acelea erau poveştile pe care mi-aş fi dorit să le fi spus.

– Ce ciudat, să nimeresc iar ȋn blocul ăsta, a zis când a ieşit din cabina de probă ȋmbrăcată ȋn rochia bordo. Parcă m-aş fi ȋntors ȋn timp. Ce zi a fost aia! Mi-a zis un poliţist două-trei vorbe, ce bănuiau că se ȋntâmplase, dar nu era nimic sigur şi oricum nu era suficient pentru un articol. Am bătut la nu ştiu câte uşi şi nu mi-a deschis nimeni. Vă puteţi ȋnchipui aşa ceva? Pe vremea aia, când toată lumea voia să se vadă la televizor sau la ziar, n-a vrut nimeni să-mi povestească nimic. Nici măcar o poză mai acătării n-am putut să fac. Când am ajuns eu, luaseră deja cadavrul. Mai rămăsese doar o bucată de bandă lipită de o balustradă, am ȋntins-o mai bine şi am fotografiat-o pe aia. Nici nu mai ţin minte ce-am scris. Ştiu doar că eram disperată să scot o poveste din bucata de bandă şi din alea trei vorbe pe care mi le aruncase poliţistul. Am stat luni de zile cu frica-n sân să nu afle cineva că articolul ăla era mai mult ficţiune decât relatare. Ce vremuri au fost şi alea! Ce tineri eram!

S-a ȋnvârtit de câteva ori ȋn faţa oglinzii.

– Nu vi se pare că e prea lungă?

– Lungimea ȋi conferă eleganţă. Putem să o scurtăm, dacă doriţi, dar va fi o rochie office oarecum banală. Aşa merge şi de zi, dar puteţi să o purtaţi şi la un cocktail sau la un spectacol.

– Am ȋnţeles. O s-o probez şi pe cea roz.

– Sigur.

Ȋncepuse să plouă. Camera se ȋntunecase şi, dacă aş fi coborât puţin pleoapele, aş fi ȋntrezărit printre umbre canapeaua maro cu flori bej pe care dormisem ani de zile, dulapul mamei plin de cutii cu nasturi şi petice şi accesorii, fotoliul de pai pentru copii, bufetul cu paharele de cristal roşu şi setul de masă cu supiera inutilă, biblioteca alor mei şi etajerele cu cărţile mele de şcoală.

De câţiva ani ȋncoace, mama vine foarte rar pe la atelier. Când merg la ea ȋn vizită iau cu mine desene, tipare, mostre de ţesături şi accesorii pe care să i le arăt. Ȋi plac din ce ȋn ce mai mult culorile vesele. Chiar dacă s-a operat de cataractă, nu mai desluşeşte prea bine culorile ȋntunecate şi se necăjeşte dacă ȋi spun că ce i se pare ei negru e de fapt bleumarin sau mov ȋnchis. Tata, ȋn schimb, trece pe la noi ȋn fiecare săptămână. Intră ȋn oficiul care a fost cândva bucătăria noastră, scoate din plasă covrigi şi pateuri calde şi aşteaptă să vină fetele din atelier să vadă ce-a adus bun. Atunci ȋncepe să povestească, ce-a spus Neti Sandu la horoscop dimineaţă şi cum se amorezau fetele de la Televiziune când era el tânăr, cum căzuse o domnişoară pe holul blocului, fiindcă femeia de serviciu spălase pe jos cu prea multă apă, şi cum o ajutase el să se ridice şi ce rochie cu mărgeluţe avea domnişoara, cum se comentau competiţiile de patinaj artistic pe vremea când oamenii aveau doar televizoare alb-negru, trebuia comentatorul să descrie fiecare costum, ce culoare avea, ce mărgeluţe, ce paiete şi cum se ȋmprietenise el pe vremuri cu costumierele de la Televiziune şi ele ȋi mai dădeau paiete şi bucăţi de tul şi de catifea pentru mama, cum trebuiseră să ȋntrerupă transmisiunea ȋn direct a doua sau a treia zi la Revoluţie şi cum unul dintre prezentatori ieşise pe post şi le spusese telespectatorilor să nu se ȋngrijoreze, nu erau atacaţi de terorişti, ci se ȋncinseseră prea tare toate maşinăriile care până atunci se foloseau doar două ore pe zi, seara de la 8 la 10, că doar atât erau emisiuni la televizor pe vremea lu’ nea Nicu, tata ȋi convinsese că trebuia să le lase să se răcească, să nu ia foc, povestea cum se privatizase APACA şi cum se argintau tacâmurile de alpaca şi care e diferenţa dintre alpaca şi lama şi ce tristeţe fusese când se ȋmbolnăvise Cristian Ţopescu de inimă şi doctorii ȋi interziseseră să mai comenteze meciuri de fotbal, că se agita prea tare. Fetele râd cu gura până la urechi şi nu le vine să creadă, cum adică, nu era nimic la televizor decât seara două ore, păi cablu n-aveaţi, şi de ce nu se găseau paiete pe vremea aia, da’ la Capricorn ce-a zis Neti?

Am aprins lumina şi umbrele au dispărut.

Nu mă gândisem niciodată de ce scrisese jurnalista un articol pe jumătate inventat. Nu-mi trecuse prin minte că, de fapt, nimeni nu vorbise cu ea. Am privit-o pentru prima dată nu ca o adolescentă care se uită la o ziaristă de douăzeci şi ceva de ani, o vârstă pe care nici nu poate să şi-o imagineze prea bine, ci ca o femeie de patruzeci şi cinci de ani care vede o puştoaică de douăzeci şi ȋşi aminteşte că a trecut şi ea prin vârsta aceea. Şi, deodată, mi s-a părut foarte curajoasă, mult mai curajoasă decât fusesem eu la vârsta ei şi făcusem ASE-ul doar pentru că aşa vrusese mama. M-am ȋntrebat oare ce se alesese de Luiza şi de băieţii ei. Pentru prima oară mi-a părut rău pentru ei. Chiar şi pentru Costinescu. Undeva, viaţa lor se frânsese şi ei, dintr-un motiv sau altul, nu mai reuşiseră să o ȋndrepte.

– Ce frumoasă e rochia asta! Parcă e de poveste!

– Vă şi stă foarte bine.

S-a învârtit ȋn faţa oglinzii şi a zâmbit. Ȋşi imagina deja unde avea să poarte rochia, cu cine o să fie şi poate chiar şi ce o să ȋşi spună. Atunci am ȋnţeles. Nu e neapărat nevoie să mergi la Litere sau la Jurnalism ca să spui poveşti. Uneori e suficient să ştii să desenezi şi să coşi. M-am gândit că fiecare rochie pe care o creez e o poveste pe care o femeie visează să o trăiască.

Când jurnalista a plecat, aproape că am ȋntrebat-o pe cine a sărutat ȋn ziua aceea ȋn lift. Poate mi-ar fi spus. Dar, la urma urmelor, spre deosebire de un reporter, o croitoreasă nu ȋntreabă niciodată nimic.