Silueta despicată a pomului domnea pe cerul mov al iernii. Ramurile dezgolite erau mângâiate de lumina difuză a lunii pline cocoțată în vârf precum steaua de pe bradul de Crăciun, aceiași imagine a morții cu mirosuri diferite. Prin ochii Veronicăi copacul din dreptul ferestrei era un simplu pas firesc al ciclului vieții, îl privea fără interes învăluită în penumbra camerei. În stânga ei, lângă ușă, sforăituri, în dreapta, lângă geam, bufneli și picioare frecate pe cearșaf aparent la fiecare inhalare zgomotoasă a celei din stânga. Ea era în mijloc, constrânsă între gălăgia trupurilor de lângă și zbuciumul sufletului. Paralizase de la gânduri, de la lucruri ce trebuiau făcute dar domneau neatinse, de la idei fugitive și convingeri contradictorii. Își mută încet ochii la tavanul crăpat, urmărea cu privirea păianjenul din colțul camerei cum era liber să-și întindă nestingherit pânzele, urina necontrolat, în liniște, simțind cum fundul i se umezește. Deschise buzele crăpate, cuvintele îi zgârie gâtul, se împiedicaseră de dinții mici, cariați, ieșiră din gură sub forma unui cârâit gros, uscat. Nu atrase atenția asupra ei, apropie la loc buzele și își lipi vârful limbii pe cerul gurii, apoi reveni cu privirea asupra pomului de la fereastră. Dimineață urma să aibă cea mai importantă zi, nu nunta sau alte evenimente supraapreciate pentru a fi suprataxate. Dimineața urma să susțină examenul ce îi va decide cursul vieții ei și nu bacalaureatul, nici măcar admiterea sau altele de genul, examene tampon între viața reală și iluziile supraaprecierii prin care trecuse de prea multe ori. Dimineața o va găsi trează, încercănată și cu mintea scufundă în „ar fi trebuit…” eterne.
Nu putea dormi, nu putea nici măcar să își apropie pleoapele într-un clipit prelung. Gâtul i se usca prea des, urina prea mult, gâfâia prea tare. „Prea mult!” cum îi țipase toată viața maică-sa apărută parcă din pereți atunci când mai poftea la excesele lumii muritorilor. Îi zărea silueta și atunci, o vedea cum stătea țeapănă în frigul nopții, agățată cu degetele noduroase de trunchiul înghețat. După al optulea contact sexual în două săptămâni se pregătise să o întâmpine pe maică-sa apărută din pereții băii clubului, însă nu veni, așa că își continuă excesul până singură își spuse „Prea mult!” și se întoarse cu fața la cele sfinte de care fugise până atunci ca dracu’ de tămâie. Asta până ce stătuse în biserici și se murdărise cu toate cele numai sfinte nu sunt, așa că plecase și de acolo. Se reorientă și mai învățase puțin pentru a se hotărî, după cinci ani de catedră, că au fost prea multe țipete, copii, creioane, lipici, sclipici și părinți. Se convinse că a avut parte de suficienți copii și că nu are nevoie de alții, așa că se angajase să vândă imprimante hoinară prin țară, oriunde i se punea pinul pe hartă, în numele îmbogățirii patronilor. Și îi plăcuse zece ani până se hotărî că e prea mult. Dar era prea bătrână și prea comodă, așa că mai stătuse cinci ani. Însă ce e mult e mult chiar și pentru una prea bătrână, tot ce putu face a fost să se reorienteze și să încerce să intre în armată.
Se înconjurase cu creiere prea tinere ce nu avuseră timp să se coacă și alergă lângă ele, sări și se târâse, apoi încercuise și scrise până când i s-a spus că este prea bătrână să mai încerce. Mai avea zece ani până la pensionare, să se întoarcă la ce știa să facă și să lase locurile celor tineri.
Poate să facă un copil? Cum adică să treci de cincizeci de ani fără să fi fost căsătorită măcar o dată? Dar este stearpă? De ce nu o vrea nimeni? Sau prea progresistă? E din aia, cu drepturile ălora? Poate vrea cu o femeie? Apoi fețele se încrețeau, iar din colțurile buzelor bărbaților se scurgeau bale slinoase oprite în barbă sau scurse pe bărbia rasă.
Plecase în afară unde făcea dimineața sport, după se spăla, se schimba și pleca să împacheteze cutii într-o fabrică. Timp de zece ani nimic altceva nu i se petrecuse în viață, nu vedea și nu făcea nimic altceva, lucra zilnic pentru că de concediu nu avea nevoie. Nu avea la cine merge și acasă nu o aștepta nimeni, măcar să facă bani dacă altceva nu putea. Înțelese că era prea bătrână și nu lăsa pe nimeni să o cunoască, să se împrietenească sau să iubească. Zece ani de singurătate, prea mult. Apoi se întoarse în țară pentru a se pensiona și a trăi în liniștea de care nu avuse în tinerețe parte. Cu banii agonisiți în străinătate își cumpărase o garsonieră și o decoră sărăcăcios, însă puse pe perete un televizor imens pentru a vedea mai bine toate detaliile vieților de care nu avuse parte. Își petrecuse un an împreună cu telenovelele, apoi liniștea o sufocă, îi încălzise creștetul, îi prinse cu ghearele pieptul, transpiră și se prăbuși în întuneric. Se trezi cât să pună mâna pe telefon și să ceară ajutor, apoi mirosul de spirt și mucegai era tot ce mai putea primi.
Își fixa privirea pe silueta copacului, o vedea pe maică-sa cum se leagănă în bătăi reci de vânt, fețe înfloreau pe crengi, mâini strâmbe apucau trunchiul, își înfigeau unghiile crescute, își înfigeau cu poftă scoarța în gurile negre. Luna începea să coboare, cerul se îmbujora treptat. Ochii ei stătură deschiși toată noaptea așteptând ultimul examen. Mâna dreaptă o durea și gâtul i se uscase, picioarele nu i se mișcau iar căldura îi părăsea trupul. Trupul din dreapta Veronicăi își opri zbuciumul, electrozii defibrilatorului se odihneau, mâinile încleștate ale asistentei tremurau.
– Ora decesului 05:47.
In dreapta Veronicăi sforăiturile se adânceau, plămânii invadați de tuburi făceau eforturi să capteze oxigenul. Veronica încă privea pe geam cu ochii împăienjeniți și pleoapele neclintite. Încerca să își controleze mușchii, să întoarcă capul, să privească o ultima oară un chip uman ce îi lipsise de prea mulți ani. Tot ce putea face era să audă glasuri acoperite de alertele monitoarelor prinse între surse de oxigen, deasupra patului din salonul de terapie intensivă. Monitorul ei fusese închis de o mână mică acoperită de o mănușă albastră.
– Ora decesului 06:00
