N-aveam nevoie să mă întorc și nu trebuia să deschid ochii s-o văd, umbra venea din spate, știam asta, îi simțeam tăcerea înghețată lingându-mi tălpile, îi vedeam bezna prin pleoapele strânse și-i auzeam șuieratul. Mirosea a blană de animal sălbatic, a frică și-a neputință. Mirosea a moarte.

De la tălpi mi-a urcat spre glezne, apoi spre genunchi și spre șolduri, mă pipăia cu degetele ei reci, mă zgâria și mă mușca; am țipat, dar vocea mi s-a pierdut în ceața care mă înconjurase dintr-odată, așa că am tăcut, am strâns din dinți și m-am lovit peste picioare, m-am smucit și-am fugit, dar ea fugea mai repede ca mine și de fapt, nu fugea – se întindea luând în stăpânire totul în jur și coborând peste lume un întuneric vâscos din care, oricât de tare mă zbăteam nu reușeam să scap.

Mâzga neagră mă prinsese în mijlocul ei ca într-o plasă de păianjen în care fiecare mișcare mă afunda din ce în ce mai tare, vedeam întuneric, simțeam întuneric, respiram întuneric pentru că totul în jur era întuneric, o noapte veșnică acoperise lumea și prin ea nu mai răzbăteau până la mine decât sunete înfundate, oftaturi și comenzi vagi, trezește-te, du-te, vino, stai, vezi, spune, din când în când auzeam ceva despre mâncare, despre spital și controale, de cele mai multe ori vocea era aceeași, dar uneori se întâmpla ca vocea să se spargă în mai multe voci metalice care zăngăneau dureros, străine și rele, așteptând-o pe-a mea, trebuia! da, până la urmă trebuia să zic și eu ceva, ce doriți, domnișoară? spuneți, spuneți, spuneți, o voce din spatele unei case de marcat se rățoia la vocea mea care, oricât striga, nu reușea să iasă din beznă și din tăcere.

Dar mâinile n-aveau nevoie de vorbe, mâinile s-au desprins de mine și au mângâiat umbra, au alintat-o parșiv, după care au pocnit-o din toate puterile și și-au înfipt ghearele în ea; cu vârfurile degetelor negre de noapte s-au dus spre rafturile pe care le știau pe dinafară, au apucat două siluete subțiri de sticlă și s-au retras, două sticle de vodcă, domnișoară? chiar așa? sau poate că nu sunt pentru dumneavoastră, poate aveți o petrecere sau poate v-au trimis tata să cumpărați pentru niște prieteni care vin în vizită, vocea de după casa de marcat s-a lovit de vocea mea mută, dar n-a avut ce face, casa de marcat a clănțănit scurt, degetele mele negre de moarte au scotocit după bani prin buzunare și au ieșit din magazin cu sticlele.

Nu știu cum am desfăcut prima sticlă și nici nu știu cum am dus-o la gură, nu știu dacă eram în fața magazinului sau undeva mai într-o parte, lângă vreun tufiș sau gard, după cum nu știu nici dacă era zi sau noapte, tot ce știu e că după prima gură, umbra care mă ținea strâns în ea ca pe un cocon blestemat a început să se înmoaie, brațele i-au coborât, ghearele i s-au retras în tecile lor, iar eu am putut, pentru prima dată după multă vreme, să respir, cu ochii închiși și gura deschisă am inspirat adânc, am horcăit, m-am sufocat și m-am bucurat de furia cu care aerul rece mă izbea pe dinăuntru.

Am mai băut o gură. Am deschis ochii. Întunericul începuse să se risipească și lumea se zărea ca prin ceață. Am văzut pavelele sărite ale trotuarului, o cioară, un cauciuc spart. Am văzut niște faruri palide, un morman de gunoi, resturile carbonizate ale unor bețe. Am văzut un cerșetor bătrân cu o sticlă goală atârnată la brâu și cu degetele încremenite în rugăciune. Dă-mi și mie…

I-am dat. M-am așezat lângă el, am băut și am tăcut împreună. După o vreme, cerșetorul a început să plângă. Plângea, bea și se uita la lume prin sticlă. S-a uitat la cauciucul spart, la pavelele sărite, la mormanul de gunoi, la rămășițele focului. S-a uitat la mine. Lacrimile i se pierduseră undeva în ridurile adânci și gura i s-a deschis dintr-odată într-un zâmbet știrb.

Mi-a întins sticla. Uită-te. M-am uitat. Întunericul, cu tot gunoiul, ciorile și pavelele lui smulse, se izbea cu furie de conturul rotunjit al sticlei, dar nu reușea să treacă de el. Rămânea acolo afară, în timp ce prin sticlă, lumea se deschidea într-o lumină pe care n-o mai văzusem niciodată. Am început să plâng.

M-am întins pe jos, cu sticla în fața ochilor. Mi se făcuse cald. O liniște neobișnuită îmi înmuiase corpul. M-am trezit înainte de răsăritul soarelui. Îmi clănțăneau dinții și scoteam aburi la fiecare respirație. Pe mormanul de gunoi de lângă mine se încăieraseră doi șobolani iar undeva în spatele meu începea să se simtă umbra. M-a apucat dârdâitul. Peste dimineața abia născută începuse să se lase întunericul. Am scos cealaltă sticlă din rucsac și am luat o gură, apoi încă una și încă una.

Am închis ochii. O vreme am auzit pașii celor care se grăbeau spre școală, spre muncă. Le-am auzit vocile și mirările, uite o fată acolo lângă gard, oare ce face? doarme sau e moartă? nu e moartă, e beată, nu-i vezi sticla?

Apoi s-a lăsat tăcerea. Prin pielea subțire a sticlei se luminase de ziuă. Dispăruseră șobolanii iar din umbră nu mai rămăsese nici amintirea.