Publicitate

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

E o cafenea de cartier dintr-un oraș de provincie din Franța. Dar ar putea fi, la fel de bine, orice cafenea de cartier din orice oraș de provincie din lume. Că e zi sau seară, tot cu greu îți dai seama cine intră și cine iese din ea. Are acea lumină neclară, de parcă încă s-ar putea fuma înăuntru și toți și-ar aprinde țigările în același timp. Însă fumătorii sunt toți afară, în fața ușii mari, cu geamul mat, și trag zgribuliți din chiștoacele pe care le strâng între degetele slabe, cu unghiile roase sau arse. Nu-și prea vorbesc, iar asta pare să fie din cauza faptului că au cu toții capul înghesuit între umeri, ceea ce îi face să arate ca niște broaște bolnave. Ocupă întreaga intrarea ca și cum și-ar apăra un spațiu numai al lor, o ultimă cetate, un ultim bastion al fericirii. Se retrag ca niște uși glisante când vine unul ca ei. Se strâng unii în alții dacă apare vreun individ îmbrăcat cu haine prea îngrijite sau prea stridente. 

Se decid să lase să treacă un tip înalt, cu ochi exoftalmici, păr rar și zburlit, care merge în pas săltat și fluieră o romanță. Poartă un palton maro peste un pulover gri, are pantaloni reiați castanii, cu o nuanță mai întunecată în dreptul șlițului, iar ghetele sale negre sunt boțite în vârf și au șireturile desfăcute. Cei deja așezați înăuntru au bărbile neîngrijite, părul ciufulit și hainele pătate (de vopsea, de ulei de mașină, poate chiar de cafea). Răzuiesc bilete de loto cu monedele lor vechi, de bronz, și discută despre mașini scumpe, telefoane mobile de ultimă generație, case cu piscine, restaurante de lux, trabucuri și băuturi fine. Când și când, se răstesc unii la alții, însă, asemenea șampaniei, după ce explodează se domolesc rapid și revin la tichetele lor mereu necâștigătoare. Străinul, deci, pătrunde neobservat, ca și cum s-ar confunda cu pereții, cu tejgheaua barului, cu mesele și cu scaunele pe ale căror spătare haine sa ar putea fi uitată de parcă nici n-ar fi acolo. Își sprijină mâna pe bar și privește fix spre ospătar. Mai precis, spre chelia lui. Ospătarul șterge un pahar și își mișcă nasul ca un copoi care adulmecă prada. 

– Da? zice chelnerul. 

Străinul își vâră o mână adânc într-un buzunar, apoi pe cealaltă în celălalt și, din ele, scoate și înșiră pe tejghea o grămăjoară de monede, câteva scame, niște bonuri mototolite și un pliant al unei agenții de turism, curat, strălucitor, de pe coperta căruia un soare orbitor zâmbește spre o plajă virgină cu un singur șezlong. Hârtia e mai decolorată un pic în dreptul mării, ca o statuie mângâiată de prea multe degete. 

– Țigări? întreabă el.

– Câte? răspunde chelnerul în timp ce așează paharul pe un raft.

– Să rămână și de cafea.

Chelnerul strânge banii cu palma și, în același timp, împinge cu cotul gunoaiele răspândite pe bar. După ce își umezește degetul mare în gură, numără șase țigări dintr-un pachet cu colțurile îndoite, le scoate dintr-o mișcare pe toate și le înșiră pe tejghea așa cum ar împărți cărțile un dealer de cazino. Străinul le adună de-acolo și le îndeasă în ambele buzunare ale pantalonilor, laolaltă cu restul bunurilor sale. Între timp, pe bar ajunge și ceașca de cafea, fără farfurie. Străinul atinge cu buricul indexului toarta ciobită și zâmbește. Ospătarul ia un alt pahar din chiuvetă. Întreabă, cu toate că știe deja răspunsul:

– Zahăr?

– Nu.

– Lapte?

– Nu. 

Conversația se încheie și străinul pleacă cu ceașca în mână și se așază la prima masă care îi iese în cale. Nădușește, dar nu renunță la palton. Privește spre lichidul negru și atinge cu buza o dâră uleioasă din cafea. Când își îndreaptă ochii din nou spre ceașcă, dâra nu mai e acolo. Își mușcă buzele, ca să nu se apuce să fredoneze iar acea romanță. În cap îi răsună ca din gura lui cântecul fluierat și aproape că nici nu aude zumzăitul permanent de la celelalte mese, o vorbărie pe tonuri joase, asemenea discuțiilor dintr-un autobuz întunecat, ce traversează orașul spre periferie la finalul unei zile de muncă. Fără să se uite drept spre el, observă ecranul televizorului suspendat într-un colț al cafenelei. Melodia încetează câteva momente, cât să audă glasul monoton al comentatorilor. Pentru o clipă, are senzația că se joacă cine știe ce meci amical, dar apoi își amintește că a auzit undeva că începe Cupa Mondială. Poate la radio, poate pe stradă, poate în autobuz, poate chiar în vreo cafenea. Nu-și amintește exact unde a auzit asta, dar e sigur că i-a ajuns la urechi, pentru că, de altfel, s-a și mirat. Ce fel de Cupă Mondială începe la sfârșit de noiembrie? Aproape că e tentat să privească meciul, măcar cât să vadă scorul, însă striațiile mesei de lemn îi captează întreaga atenție. Râcâie cu degetul suprafața, iar unghia îi devine tot mai vineție, apoi roșie, iar pe sub ea așchiile dau năvală ca niște soldați pe poarta dărâmată a unei cetăți cucerite, numai ca să fie aruncate de șuvoiul sângeriu care izbucnește victorios și mătură tot în cale. Străinul își suge degetul și pornește aceeași acțiune cu cealaltă mână. Clipește des, de parcă ar număra ceva, de parcă ar bifa mental rândurile unei liste de cumpărături. Își șterge degetele pe pulover și își pipăie buzunarele, în căutarea unui portofel imaginar. Simte nevoia de a urina. Va trece pe la toaletă înainte să plece. Mai ia o gură de cafea. 

Biletele de loto șifonate, necâștigătoare, sunt aruncate pe jos. La scurte intervale de timp, nebăgat în seamă de nimeni, chelnerul trece cu mătura, privește atent podeaua și le adună pe toate într-un făraș. Știe că dacă nu face asta suficient de des, înjurăturile se vor înteți până când se vor uniformiza într-o voce comună a nemulțumirii, intensitatea nervilor va crește și zumzăitul permanent, cu aceleași laitmotive –  mașini scumpe, telefoane mobile de ultimă generație, case cu piscine, restaurante de lux, trabucuri și băuturi fine – va fi înlocuit de o răpăială ca o ploaie dezlănțuită ce bate fără milă într-o tablă veche. Se și vede treaba că a întârziat cu străinul, căci glasurile clienților încep să se ridice, chiar dacă bărbiile lor le rămân lipite de piepturi. N-apucă să strângă gunoaiele că zarva se potolește. 

Verdele crud al ecranului e înlocuit de lumini splendide, violente. Gâturile se îndreaptă toate în acea direcție. Nici străinul nu se poate stăpâni, în ciuda faptului că și-a terminat cafeaua și picioarele îi țopăie compulsiv pe sub masă. Pe ecran se derulează imagini. Un BWM sclipitor vâjâie și lasă în urmă peisaje cu culori indecente, iar mașina pare una a timpului, traversează păduri, deșerturi, ploi și zăpezi, ajunge pe faleza oceanului și se oprește. E zi, dar farurile îi sunt aprinse și orbesc ecranul până ce acesta devine alb. Apoi negru. Și din nou lumini. Apare un aparat ce umple tot ecranul și parcă citește gândurile. Scrie, calculează, sună, pozează, filmează și, în el, realitatea e mai vie. Mâna omului acoperă camera și totul se-ntunecă. O voce de amantă te anunță că și tu poți locui aici, iar aici e paradisul sau cel puțin așa s-arată, ca o peliculă a Creatorului însuși, imaginea e luată de sus și vezi vila, vezi piscina, vezi soarele, vezi verdele gazonului, vezi familia fericită, toate în același timp, toate ale tale.  Și Dumnezeu pune apoi prim-planul pe un tip îmbrăcat în costum, un individ care sclipește a curățenie și din ale cărui palme albe, curate, ies cele mai mici dobânzi. Acolo nici nu trebuie să mai gătești. Așa te anunță cadrul următor. Farfurii pline cu homari, cu ouă de prepeliță și somon, cu trufe și prăjituri însiropate te-așteaptă. Sunt numai pentru tine. Bate din palme sau închide ochii o secundă. Magie! La un pahar de whisky scump, cel mai bine merge un trabuc autentic, cubanez. Trebuie să-l crezi pe acel bătrân care pocnește de sănătate. Desigur, trebuie să le consumi responsabil. Și la infinit. 

Reclamele o iau de la capăt, aceleași pe toată durata pauzei de 15 minute, iar gâturile rămân încordate și privirile lipite de ecran. Străinul scoate pliantul din buzunar, atinge marea și zâmbește. Pata întunecată din dreptul șlițului începe să se lărgească.

Sebastian Perju

Sebastian Perju este prozator și locuiește în Franța. A debutat la Editura Zugzwang cu romanul „Culorile adevărului”, care poate fi cumpărat de AICI. Textele lui pot fi citite și în „Antologia Revistei Zugzwang”, care poate fi achiziționată de AICI.

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: