Pe masa de autopsii zăcea un trup tânăr. Legistul a oftat în timp ce își nota într-un dosar ce observa. Numărase deja 247 de răni cauzate cel mai probabil de un obiect ascuțit pe brațe, picioare și abdomen. La acestea s-au adăugat alte câteva zeci de contuzii mai mici sau mai mari, mai recente sau mai vechi pe brațe, spate, coapse, în jurul ochilor, pe umeri și pe sâni. În jurul gâtului erau urme strangulare cu un material textil. În jurul încheieturilor găsise mai multe tăieturi adânci, vindecate între timp.
Deci au fost mai multe încercări… pe frunte i s-au adâncit două cute. Și-a ales această specializare pentru caracterul ei impersonal. Morții nu vorbesc, doar trupurile lor. Însă copila de pe masă îi vorbea. Medicul și-a scuturat capul. Nu voia să alunece pe panta judecăților personale, voia doar să-și continue analizele. Nu a găsit urme de alcool sau de droguri, în schimb a găsit urme de durere necontenită. Cadavrul din fața lui emana un miros puternic a tristețe. În ciuda înhumării pripite, trupul încă nu și-a începuse firescul proces al descompunerii. Ce elegant din partea viermilor că nu s-au dedat ospățului, ar fi vrut să noteze în hârtiile sale acest gând, dar își aminti că totuși întocmea un raport medical și nu un necrolog ce urma să fie publicat într-o gazetă de perete.
Observă că organele fetei erau prea mici, sub-dezvoltate pentru vârsta ei. Ficatul prezenta mai multe cicatrici și fibroze, semne ale unei ciroze. Apoi, la o privire mai atentă, legistul a observat o rană la nivelul inimii, o rană care încă supura. Părea o rană de abandon survenită timpuriu și care crescuse odată cu vârsta. Trăirile medicului erau în conflict. Conduita profesională nu-i permitea manifestarea emoțiilor în fața pacienților, însă pacienții lui rar făceau reclamații. Deși a negat existența lui Dumnezeu cam toată viața lui de adult, acum și-ar fi dorit să existe acest Dumnezeu de care tot auzea, și-ar fi dorit să urce la El în ceruri, să-L ia de guler și să-i arate copila de pe masa lui. Apoi l-ar fi întrebat dacă e mulțumit de lucrarea Sa, dacă a fost cumva parte din planul Lui măreț să hăcuiască un copil. L-ar fi întrebat, desigur, cum era posibil ca o ființă atotputernică să permită unui copil să îndure atâta suferință ca mai apoi să-i refuze intrarea în împărăția Lui prețioasă.
Dar poate că acest Dumnezeu despre care tot auzea în jur nu exista, poate că era doar o plăsmuire, iar oamenii nu erau decât niște accidente nefaste și nimeni și nimic nu mai conta în fond. Astfel luă decizia să-și încalce etica profesională și să coasă rana de pe inimă. O voce tristă, sugrumată de durere îl întreba:
Cum suturezi o rană de abandon? Ce ace folosești? Ce ață? Rămânând oare cicatrici în urmă? Există leacuri care să o vindece, o alifie care să o mângâie? Dar dacă rana aia nu se mai închide, ci supurează și se cască și lasă loc la altă suferință, care la rândul ei provoacă alte complicații?