Rochiile

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Tase fusese dintotdeauna curățătorul de lux al orașului, la el veniseră cucoanele ani și ani de-a rândul, nea Tase, am dat tort pe rochia de tafta, da, pe cea crem cu volănaș, dar nici nu poți să-ți închipui unde, nea Tase – chiar pe volănaș! și nu oriunde, ci chiar în mijloc, în față, ah, sunt distrusă, ce mă fac? poți să scoți pata? plătesc oricât, jur, așa jurau cucoanele și ce jurau aia făceau, rochiile se pătau des și numai cu lucruri care nu se puteau curăța, vin roșu, lichior de afine, șampanie și căpșune și ce bine ar fi fost dacă ar fi fost doar astea, dar nu erau, mereu apăreau altele și altele, iar rochiile erau scumpe, se făceau la atelier și nu orice croitoreasă era în stare să facă o rochie ca lumea, unele nu știau nici măcar să ia măsurile cum trebuie, iar dacă știau, degeaba știau, că nu aveau nici tipare, nici modele și nici materiale la modă,

ah, moda! care le chinuia pe bietele femei și îl ținea în șah pe nea Tase, cu toate că el nu era croitor, ci curățător, însă orice curățător era pe atunci și constructor de umerașe, iar moda umerașelor era cel puțin la fel de aprigă ca moda hainelor, azi lucrul ăsta pare o glumă și nu doar pare, ci chiar e – e o glumă răsuflată, pe cine mai interesează umerașele? acum pe nimeni, dar atunci le interesau pe toate doamnele și domnișoarele,

moda la umerașe se schimba la fel de repede ca toate modele, însă Tase nu rămânea niciodată în urmă și știa să facă de toate, făcea umerașe de satin, decorate cu flori și fundițe – pentru haine de ocazie, umerașe de catifea – pentru țesături delicate, umerașe din lemn – pentru paltoane, umerașe din cedru – împotriva moliilor, umerașe cu șanțuri, cu scobituri, cu cleme, cu mai multe rânduri de cârlige – pentru fuste, umerașe pentru cămăși, cravate, curele și eșarfe

și cum orice femeie care se respecta ținea morțiș să fie clienta lui nea Tase, muncea săracul de dimineața până noaptea, șmirgheluia și lăcuia, măsura și tăia, cosea și potrivea, dar mai ales curăța, de la el din atelier umerașele nu ieșeau niciodată goale, ci îmbrăcate,

pentru fiecare curățare clientul primea un umeraș gratis, iar el – o poveste, Tase dădea umeraș după umeraș și primea poveste după poveste, căci hainele nu aveau o singură istorie, ci multe de tot, Tase curățase cămăși pe care tații le primiseră de la tații lor și le lăsaseră moștenire copiilor, aveau manșetele roase și gulerul tocit, iz de tutun și de vremuri vechi, curățase rochii de mireasă purtate de mamă, de fiică și păstrate pentru nepoată, curățase paltoane și cravate și învățase să deosebească dintr-o singură privire petele triste de cele vesele, recunoștea petele de lacrimi, de șampanie sau chiar de apă, da, da, pe vremuri hainele erau atât de fine încât se stricau doar dacă le stropeai cu apă, numai că la petreceri nu prea se bea apă, poveștile cele mai bune se scriau cu vin și cu ruj roșu,

câteva picături de vin scăpate pe rochia de mătase, o vorbă șoptită la ureche, o mână trecută ca din întâmplare peste o altă mână, un dans, un buchet de crini care-și scutură polenul pe rochia de catifea, o ieșire la iarbă verde – era pe vremea când oamenii ieșeau în natură îmbrăcați cu pantaloni bej și rochii lungi, în culori deschise – verdele ierbii se imprima repede în țesăturile fine, dar de ieșit ieșea greu și numai sub degetele lui nea Tase, dar degeaba! odată ieșit era înlocuit de altceva, de dulceață sau de cafea, ah, cafelele! băute pe furiș în doi, între oameni care știau să ghicească dintr-o singură privire o poveste de dragoste, mai ales dacă era interzisă, blamată, hulită,

mâinile care-i aduceau lui Tase rochia pătată de cafea tremurau, iar Tase tremura și el știind prea bine ce însemna acel tremur, rochia trebuia să fie gata pe loc, femeia aștepta pe hol, în picioare, cu ochii pe ceas și inima-n gât, soțul ajungea acasă în câteva ore și nu trebuia! în niciun caz nu trebuia să afle de cafelele băute de soție în lipsa lui,

ce dulce era cafeaua și cum îndulcea ea chiar și poveștile cele mai amare, Tase curăța rochiile, adulmeca poveștile și trăia viețile celor care chiar aveau viață, orașul clocotea în ritm de vals și șampanie turnată în cupe mari, de cristal,

dar vremurile au început să se schimbe și clocotul s-a înmuiat până când s-a stins de tot, muzica s-a oprit, norma a înlocuit moda, așa că în loc de haine fine au apărut haine practice și în loc de rochii lungi – rochii comode, de lucru, care nu se mai pătau ușor, nici cu vin, nici cu crini și nici cu șampanie, mai ales că așa ceva nici nu se mai găsea și chiar dacă s-ar fi găsit, lumea nu mai avea timp de pierdut cu dansul și plimbările tihnite, apăruseră lucrul în schimburi și condica, un catastif în care oamenii scriau în fiecare zi când ajungeau și când plecau de la muncă, poveștile muriseră de mult și se părea că n-aveau să mai renască,

însă Tase spera, lucrurile nu puteau rămâne așa, iar el nu putea să moară fără să mai curețe o dată, măcar o dată! o rochie de mătase, așa că a așteptat și a tot așteptat, a trecut un an, au trecut zece și încă zece, Tase le pierduse șirul, șchiopăta în baston, prin ceața ochilor lumea i se părea învăluită în țesături fine, numai că nu era, se umpluse de stambă, doc, poplin și pânză topită, toate – urât colorate și mizerabil croite,

Tase se cutremura numai la gândul de a atinge sau curăța astfel de materiale, însă nu era cazul, petele nu se mai scoteau la curățător, ci la curățătorie, apăruseră multe curățătorii în oraș și una era chiar pe strada lui, Tase trecea în fiecare seară pe acolo și vedea ororile de haine spânzurate în geam, legănându-se pe un șir de alte orori – umerașele de sârmă, Tase la auzea scârțâitul metalic și le vedea deschizându-se în mii și milioane de guri, cu rânjete rele și dinți scrâșniți, ia spune Tase, cum era pe vremea ta? veneau cucoanele cu rochiile lor de mătase pătate la dineuri și tu le curățai, le călcai și le atârnai frumos pe umerașe de satin? ia spune, Tase, cum făceai tu umerașele de satin? dar pe cele de cedru? că făceai și de cedru, nu? erau bune împotriva moliilor, erau bune pentru paltoane, pentru haine de blană, haine grele, pentru domni și doamne cu obraz subțire, ia spune, Tase, unde-ți sunt domnii? unde ți-au dispărut doamnele? dar mai ales unde-ți sunt rochiile alea fine? umerașele scârțâiau și își bălăbăneau hainele pocite, lărgindu-și sârmele într-un rânjet sinistru care se ondula luând forma numelui lui Tase,

Tase – curățătorul de lux, Tase confidentul amorezilor, Tase – meșter în mătase, scriau umerașele pe cerul întunecat al curățătoriei, cuvintele se clătinau în mirosul de detergent ieftin, pe fundalul fustelor plisate, al bluzițelor în carouri și al salopetelor muncitorești, iar umerașele își căscau sârmele diabolice și țipau ascuțit, un țipăt, apoi încă unul și încă unul, urmat de o ușă deschisă,

Tase a intrat în curățătorie, Tase a azvârlit ororile de haine pe jos, Tase a smuls umerașele din cârligele lor de fier, Tase le-a luat pe rând și le-a apăsat, le-a îndoit, le-a răsucit, după care le-a lăsat să cadă pe linoleumul murdar și a plecat șchiopătând în baston, iar în urma lui, peste grămada de sârme despre care s-ar fi putut spune, fără exagerare, că aduceau cu contururile abia schițate ale unor rochii de seară, s-a lăsat tăcerea.

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: