Nu-mi amintesc chipul lui. Ţin minte doar că ȋn dreapta biroului erau uşile de sticlă care dădeau spre balcon şi că, văzut prin geamurile prăfuite şi stropite de ploaie, oraşul mi s-a părut deodată insuportabil de trist.

– Ȋncă o dată, te felicit că ai fost selectată. Am avut o listă lungă de candidaţi.

– Vă mulţumesc.

– Acum, că am discutat şi condiţiile, trebuie doar să decizi dacă te alături echipei sau nu. Sau poate mai ai ȋntrebări?

– Nu, cred că am ȋnţeles tot, i-am răspuns.

Ar fi trebuit să mă ridic şi să plec, dar, nici eu nu ştiu de ce, am rămas aşezată pe scaun ȋn faţa lui şi privirile mi-au fugit iar spre geam. Balconul, lat de doi paşi, avea o balustradă ȋmpletită din flori cu lujeri lungi de fier forjat, vopsită ȋn alb. Ȋţi dădea impresia că reţeaua vie de tije şi corole ȋn mişcare ȋngheţase brusc şi fusese acoperită de zăpadă.

Nici el nu s-a mişcat din loc. Se juca cu o agrafă de birou ȋndoită şi nu părea să se grăbească. Avea gulerul şifonat. Pleoştit, mai degrabă, ca şi cum ar fi purtat cămaşa aceea verzuie două zile la rând.

– Sigur, decizia ȋţi aparţine. Dar, dacă tot m-ai ȋntrebat, ţi-aş spune să nu-ţi faci cine ştie ce iluzii. Se munceşte de dimineaţa până noaptea târziu, n-o să mai ai nici week-end, nici sărbătoare, nici nimic. Banii sunt puţini, aşa cum ai văzut, şi nu se negociază. Nici bonusuri, nici prime, nici plăţi pentru ore suplimentare, cel puţin ȋn primii doi ani. Şi nici după aia nu-i nimic sigur.

Ȋn momentul acela mi s-a părut enervant. Nu-l ȋntrebasem nimic, nu-i cerusem nicio părere. Ȋi spusesem doar că, ȋn condiţiile pe care tocmai mi le explicase, aveam nevoie de o zi sau două de gândire.

Era aproape trei după-amiaza şi cerul se coborâse ȋnnorat şi greu peste oraş, ȋnghiţindu-i lumina, ştergându-i umbrele şi lăsându-l fără volum, ca o ȋngrămădire de case pictate alandala, fără perspectivă, fără punct de fugă, pe un fundal alburiu murdar.

– Aşa e viaţa, mi s-a părut că spune, foarte ȋncet, mai mult o respiraţie lungă decât o ȋnşiruire de cuvinte.

Mi-am ȋntors privirile dinspre geam către el. Nici nu eram sigură dacă rostise el vorbele acelea sau dacă veniseră de undeva din gândurile mele. Mi-a fost ruşine să-l ȋntreb dacă spusese ceva.

– Vă mulţumesc. O să vă sun mâine cu un răspuns.

– Mâine, poimâine.

M-am ridicat. S-a ridicat şi el şi mi-a strâns mâna. Avea pielea aspră ca frunzele uscate şi m-am gândit, nu ştiu de ce, la ghirlandele de frunze maronii de tutun pe care le vedeam cu multă vreme ȋn urmă, când eram copil, ȋntinse pe zidurile albe ale caselor din satele prin care treceam cu maşina pe drumul spre mare.

Mi-am luat geanta şi am dat să plec. Când am ajuns la uşă, m-a ȋntrebat:

– Părinţii tăi nu te pot ajuta câţiva ani?

M-am ȋntors spre el. Rămăsese ȋn picioare şi atunci mi-a trecut prin minte că era extrem de obosit, ca un om care nu mai dormise de câteva nopţi.

Am dat din cap ȋn semn că nu.

– N-ai şi tu un soţ bogat?

– N-am.

– Mă gândeam eu. Păcat. Câţi ani ai tu acum?

– Douăzeci şi şapte.

– Eu am cincizeci şi doi.

N-am zis nimic. Vârsta, a lui sau a mea, mi se părea cu totul irelevantă.

– Proiectul ăsta… cum să zic… Au fost mulţi candidaţi, serios. Mai buni, cu mai multă experienţă. Dacă refuzi, avem de unde alege. Dar tu… parcă ai fi făcută pentru el. Dacă ai putea să rezişti, doi, trei ani, te-ar duce departe. Uneori cel mai bine e să nu te gândeşti prea mult. Să te arunci pur şi simplu cu capul ȋnainte.

– O să vă sun mâine.

Am ieşit din biroul lui şi aproape m-am ȋmpiedicat de un ghiveci mare de ceramică verde cu buza ciobită. Nu mai era ȋn el decât tulpina strâmbă a unui ficus uscat de mult. Nu ţineam minte să-l fi văzut acolo la venire. Am pornit-o de-a lungul culoarului, spre scări, dar culoarul a cotit o dată şi ȋncă o dată şi scările nu erau nicăieri. Toate uşile erau ȋnchise şi nu se auzea niciun zgomot, nicio voce, niciun radio, niciun bâzâit de imprimantă, niciun ţârâit de telefon. Fără să-mi dau seama, am ȋnceput să păşesc ȋn vârful picioarelor. La fiecare cotitură culoarul se ȋngusta sau se lărgea, dar nu părea să ducă nicăieri.

Am trecut pe lângă uşa aceea ȋntredeschisă fără să o văd. Când mi-am dat seama ce zărisem, m-am ȋntors ȋn fugă aproape, ȋnspăimântată la gândul că s-ar fi putut ȋnchide şi nu aş mai fi ştiut măcar care era. Am găsit-o tot aşa, deschisă doar de-o palmă, şi am ȋmpins-o ȋncet. Dincolo de ea se deschidea un hol mare, prin mijlocul căruia curgeau ȋntr-o spirală uriaşă lujerii albi ai florilor de fier forjat răsuciţi ȋn jurul unei cascade de trepte lucioase de marmură.

Nu pe acolo venisem. Intrasem ȋn clădire pe o uşă ȋngustă care se deschidea spre un hol ȋntunecos ȋn care abia avea loc ghereta unui paznic. Omul mă ȋntrebase din spatele unei uşiţe cafenii unde voiam să merg. Ȋi arătasem scrisoarea şi el ȋmi făcuse semn să o iau ȋn sus.

– Etajul cinci. Mergeţi până ȋn capul culoarului şi o luaţi la dreapta.

Urcasem pe scara ȋngustă ȋn formă de melc de ciment cu trepte tocite pe care abia aveai loc să pui pasul şi pe care ţi le imaginai şterse ȋn fiecare zi cu aceeaşi cârpă etern murdară. Mersesem apoi pe culoarul la fel de ȋntunecat ca scara, cu podeaua de mozaic gri ȋnchis şi pereţii goi, cenuşii.

Scara pe care nimerisem acum din greşeală, scara principală, părea să facă parte dintr-o altă clădire, dintr-un alt oraş, dintr-o altă lume ȋn care nimeni nu şi-ar fi putut imagina măcar birouri mirosind a hârţoage şi a tutun, unghere prăfuite şi ghivece cu ficuşi morţi.

Aşa e şi proiectul ăsta la care am visat atâta, mi-am spus ȋn timp ce coboram treptele. Ȋţi imaginezi la ȋnceput că e tot numai marmură şi strălucire, dar când vrei să urci te trezeşti trimis pe scara de serviciu. Scara principală n-o vezi decât după ce ai bâjbâit nu ştiu cât timp prin culoarele din dos, şi poate nici atunci.

Aşa e viaţa.

Naiba s-o ia de viaţă.

Am ieşit din clădire şi am traversat strada. M-am uitat ȋn sus. Era prima dată când vedeam clădirea din faţă. Avea un parter ȋnalt, cu uşi masive de sticlă prinsă ȋn dantela feroneriei albe şi cu ferestre mari de-a lungul ȋntregii faţade. Deasupra lor se ȋnălţau cinci etaje, cinci rânduri de balcoane cu balustrade de lujeri albi care păreau să crească din tulpinile zvelte de fier forjat de pe uşi. Sus de tot, ȋnghesuite sub streaşină, se vedeau ȋnşirate ferestrele unei mansarde.

L-am văzut ȋntr-unul din balcoane. Era singur. Ȋn mâna dreaptă avea o ţigară, iar mâna stângă ȋi era sprijinită pe lujerii albi ai balustradei. Nu se mai vedea ţipenie de om, nici pe stradă, nici la vreo fereastră sau ȋn vreun balcon. Mi-a făcut cu mâna şi a mai tras un fum de ţigară. I-am răspuns şi după aceea mi s-a făcut ruşine. Poate nici nu mă văzuse, poate nici nu-mi adresase mie gestul acela scurt, care nici nu arătase ca un salut de recunoaştere, ci mai degrabă ca o despărţire.

Mi-am văzut de drum cu inima strânsă, ca şi cum străzile şerpuitoare ar fi fost doar o continuare a labirintului de culoare cenuşii. Nu mai ştiu cât mersesem când mi-am adus aminte că uitasem hârtiile. Ȋmi explicase toate condiţiile cu o voce monotonă şi obosită şi apoi ȋmpinsese spre mine o mapă cu broşuri şi documente.

– Ai aici toate informaţiile, ȋmi spusese.

Luasem mapa şi o ţinusem pe genunchi până mă ridicasem să plec. Când ȋmi ȋntinsese mâna, lăsasem mapa pe scaun şi apoi ieşisem din biroul lui doar cu geanta.

– Ce prostie! mi-am spus. Ai ȋnceput bine. Ce-or să creadă acum despre tine!

M-am ȋntors. Trebuia să trec din nou prin faţa clădirii, să găsesc uşa laterală pe care intrasem, să-i explic portarului ce căutam iar acolo şi cum de apărusem ȋncă o dată din stradă, deşi nu mă văzuse coborând scările şi ieşind.

L-am văzut când am ajuns aproape ȋn dreptul clădirii. Ȋşi terminase probabil ţigara şi stătea ȋntors cu spatele spre stradă şi cu faţa spre uşa balconului, ca şi cum ar fi ȋncercat să-şi amintească ceva. M-am ȋntrebat oare el pe ce scară urca şi cobora ȋn fiecare zi, pe scara de marmură, lustruită până simţeai că aluneci pe strălucirea ei, sau pe scara de serviciu, ȋngustă, ȋntunecoasă şi mirosind vag a apă murdară şi a leşie?

Atunci s-a ȋntors brusc, şi-a luat avânt şi şi-a săltat picioarele peste balustradă. Ȋn salt s-a ȋntors cu faţa spre mine şi am avut impresia că, pentru o fracţiune de secundă, m-a privit. Corpul i s-a răsucit cumva ciudat, ca limbile unui ceas, până când picioarele i-au ajuns pe aceeaşi linie orizontală cu umerii şi capul, apoi a ȋnceput să cadă. Doar mâna dreaptă i-a mai rămas o clipă pe lujerii albi, ca o mângâiere.