Setea

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Astă seară am avut cel mai ciudat vis. Aveam o sete de nestăvilit. Aș fi putut să beau un lac și tot nu m-aș fi săturat. Aș fi putut bea imediat după aceea încă un lac, de două ori cât primul. M-am mulțumit totuși cu un pahar, nu unul obișnuit, ci unul cât o halbă de bere. L-am umplut de la chiuvetă cu apă rece ca gheața, până a dat pe afară, după care l-am dat dintr-odată pe gât fără să respir. A fost cea mai frumoasă experiență din viața mea, reală sau imaginară. Îi simțeam răceala cum îmi dă viață, îi simțeam savoarea neutră cum intră în fiecare celulă din corpul meu. Jinduiam după apă și în momentul acela nu exista nimic altceva decât apa. Înainte să-l beau eram un deșert, după ce l-am băut eram oaza din mijlocul deșertului. Totuși, imediat cum l-am terminat am realizat că îmi mai trebuie. Încă îmi era sete, o sete la fel de lacomă ca în prima clipă. Cum spuneam, aș fi putut să beau un lac întreg, iar de la un pahar până la un lac este cale lungă.

În acea clipă, la granița dintre satisfacție și nevoie, m-am trezit. Era o sâmbătă de iunie, ora opt dimineața. Vremea era incertă, nu avea nici asprimea primăverii, nici toropeala verii. Lumina pătrundea cu toată forța ei prin toate ferestrele. Am deschis geamul și-am simțit aerul proaspăt inundându-mi plămânii chinuiți de țigări. Vremea era perfectă.

Însă eu în niciun caz nu mă simțeam perfect. În mod normal visele dispar de unele singure când te trezești, ca niște musafiri rămași peste noapte care dimineața pleacă tiptil, să nu te trezească. Visul acesta era altfel. Cu amintirea lui încă vie în mintea mea, am realizat că îmi era sete. Aveam o sete de nestăvilit, o sete imensă, incontrolabilă. Setea mea era o forță a naturii. Gura nu îmi era uscată, era însăși uscăciunea. Gâtul nu îmi era doar ars de deshidratare, era funingine. Trebuia să beau apă.

Am dat fuga până la bucătărie, am scos din raft cel mai mare pahar pe care-l aveam, am dat drumul la apă, am așteptat să fie cât se poate de rece și, cu mâna tremurândă, am pus paharul sub jet. L-am umplut cu vârf și l-am dus la gură, dar s-a oprit acolo. Nu eram în stare să ating paharul cu buzele. Nu puteam să beau apa.

Am deschis frigiderul. Aveam acolo o sticlă de apă plată la un litru. Stătuse peste noapte, era rece, era îmbuteliată, era pură. Era perfectă. Am scos-o, am trântit ușa frigiderului și i-am desfăcut dopul. S-a auzit acel click produs de ruperea plasticului în câteva puncte echidistante, apoi am desfăcut. Dopul era scos iar apa era gata să fie băută. Am apropiat sticla de gură dar, indiferent cât de mult îmi doream să o beau, nu eram capabil. Simțeam că dacă nu beau ceva apă, voi muri. În același timp simțeam că nu pot bea nici din pahar, nici din sticlă. Apa era complet necesară, chiar imperativă în acel moment, dar simțeam că este ceva în neregulă cu actul de a bea apă.

M-am întors la chiuvetă și am dat din nou drumul la jet. Am încercat să pun gura direct acolo, din nou fără succes. La fel la chiuveta de la toaletă, la apa din cadă și, recunosc, la apa din closet. Singura mea consolare era să o văd cum curge și se duce pe rețeaua invizibilă de țevi. Îmi plăcea mult să o privesc. De aceea am și turnat irațional, dar incontrolabil, sticla de apă plată în chiuvetă. Atunci am realizat că nu băusem apă de mai bine de patruzeci și opt de ore. În ultimele două zile pur și simplu nu simțisem nevoia. Trăisem pe cafea și cola. Mi-am dus viața într-un mod absolut obișnuit, mai puțin că nu consumasem deloc apă.

Am douăzeci și unu de ani, nu am frați sau surori și trăiesc cu părinții. În acel sfârșit de săptămână ai mei erau plecați în vacanță. Aveau să se întoarcă abia duminică seara. Trebuia să vorbesc cu cineva despre criza prin care treceam. Nu părea reală, dar știam că nu este nici imaginară, așa că i-am sunat pe ai mei, dar niciunul nu avea semnal. Uitasem, erau în creierii munților. Mi-am sunat apoi prietena. Nici ea nu era în oraș, își vizita familia în cealaltă parte a țării, dar ea măcar trebuia să aibă semnal. Degeaba, n-a răspuns.

Apa încă curgea în chiuvetă iar eu nu aveam nicio scăpare. Nu mă puteam gândi decât la apă, dar nu eram în stare s-o ating.

***

Peste câteva ore am început să transpir prin toți porii. Nu-mi permiteam să pierd și puțina apă pe care o mai aveam în organism, așa că m-am dezbrăcat la pielea goală și-am ieșit afară. Se apropiau deja orele amiezii, deci Soarele era la puterea lui maximă. Nu era foarte cald, dar eu tot transpiram. Mai disperat ca niciodată, am luat o cazma din magazie și-am început să defilez prin curte. Nu știu ce căutam, dar căutam ceva.

Nu erau nici vecinii prin curte, altfel le-aș fi cerut lor ajutorul. Uitându-mă după ei am realizat că nici dacă ar fi fost, și nici dacă părinții sau iubita mi-ar fi răspuns la telefon, nu aș fi știut precis ce să le spun. Nu aș fi știut cum să descriu prin ce trec. Plimbându-mă fără rost, în fundul gol și cu o cazma în mână, mi-am mai adunat puțin gândurile și mi-am dat seama ce vreau. Nu puteam să beau apă așa pur și simplu, de unul singur. Trebuia să o obțin altfel. Trebuia să-mi fie oferită. Ideal aș fi vrut să-mi ofere cineva apă. Să-mi toarne cineva sticla aceea pe gât. Sau paharul umplut de la chiuvetă. Dar știam că era imposibil. Cum nu puteam să beau apă atât de simplu, apă care era la îndemână, apă pe care am găsit-o fără efort, și cum nu era nimeni prin preajmă care să-mi ofere apă, trebuia să las apă să mă găsească. Apa trebuia să vină la mine.

În curte era o liniște mormântală. Nici vânt, nici păsări, nici greieri, nici trecători pe stradă, nimic. Doar respirația mea grea. Setea se adâncea. Când credeam că o ființă umană nu poate experimenta nivelul de sete pe care-l aveam eu, cumva seceta din mine se autodepășea, clipă de clipă. Începeam să nu mai simt nevoie să beau apă. Voiam să fiu apă.

***

După încă o oră de căutări și de simțit pământul de sub mine, am găsit locul. Un loc complet aleatoriu pe gazonul din curtea din spate. Înfigând cu poftă cazmaua în pământ, am simțit cum se rupe ceva, undeva în adâncuri, într-un loc pe care nicio ființă umană nu îl va vedea vreodată. Ca și cum planeta însăși și-a trosnit o articulație înțepenită de sute de mii de ani, nu mai mult decât o clipă infimă pentru viața pământului.

Am stricat gazonul tuns la perfecție, dar am săpat. Și-am săpat, și-am săpat. Solul era neașteptat de moale, parcă cerea să fie săpat, să fie explorat. Era ceva ascuns acolo și pământul nu voia decât să-l scoată la iveală. Așa că am săpat. O oră, două, nu știu câte, dar după câțiva metri pământul a încetat să mai fie atât primitor. A devenit tare ca piatra, impenetrabil.

Trebuia să-l fac să cedeze cumva, așa că am intrat în casă și-am găsit cea mai mare oală din bucătărie, pe care am umplut-o cu apă de la chiuvetă și-am turnat-o în groapa pe care am săpat-o, o dată, de două, de trei ori, dar pământul tot nu ceda. Nu se lăsa înmuiat.

***

La lăsatul serii îl construisem pe primul. Îmi trebuiau șase. Erau înalți cam de treizeci de centimetri și erau făcuți în mare parte din lemn. În mod obișnuit nu sunt foarte descurcăreț, dar atunci pur și simplu am știut ce aveam de făcut ca să-i creez. Nu aveau decât două picioare, un trunchi, două brațe și un cap, toate din grămada enormă de lemne de foc din spate. Le-am tăiat, le-am ciopârțit, le-am finisat până au ajuns la dimensiunile potrivite, după care le-am bătut în cuie și le-am legat cu sârme, iar capetele, care erau, bineînțeles, ca orice bucată de lemn, în formă paralelipipedică, le-am mai dat prin rindea ca să devină cât de cât rotunjite. Le-am scobit doi ochi, un nas și două urechi rudimentare, dar nu le-am făcut gură. Nu aveau nevoie. Am terminat lucrarea cu o fustă din paie, legată și ea cu sârmă, și-o coroană din frunze de viță de vie. La primul m-am chinuit mai mult, dar restul de cinci au fost floare la ureche. Se apropia miezul nopții când i-am așezat în jurul gropii.

Nimeni nu trecuse pe stradă toată ziua. Nimeni nu sunase, nimeni nu strigase, nimeni nu mai exista. Cel puțin până nu reușeam să beau apă. Era lună plină, iar cerul n-avea niciun nor pe el. Vedeam totul clar, ca-n plină zi. Am sărit în groapă, care avea cam doi metri, deci mă acoperea complet, plus ceva spațiu deasupra mea până la sol. Nu vedeam stânga, dreapta decât pământ. Jos, la fel. Doar sus vedeam luna. Trona pe cer ca o regină crudă care încă se hotăra dacă să-mi cruțe viața oferindu-mi apă sau să mă lase să sfârșesc pe fundul unei gropi săpate chiar de mine.

Așadar, am început să dansez. Fără muzică, fără ritm, fără niciun sunet. Doar dansam. Mișcările ieșeau singure din mine, ca un șuvoi neîntrerupt țâșnind dintr-un baraj fisurat.

Undeva, departe, un gong bătea miezul nopții, iar eu dansam în așteptarea ploii. Dansul meu nu era dans, era un spasm însetat, era însăși dorința de apă. Băusem apă în scurta viață pe care o dusesem, dar niciodată nu băusem cu adevărat din apă. Ploaia stătea să cadă, era blocată undeva în cer. Trebuia doar să mai dansez puțin. Îmi era sete.

Simțeam că apa era pe cale să cadă, dar nu o făcea. Stătea înțepenită în cer, în punctul dinaintea climaxului. A trecut așa o oră, sau două, sau trei. Nu-mi mai simțeam corpul, dar nici nu simțeam nevoia să mă opresc. Când a sărit primul, am tresărit și m-am oprit din dansat. L-am privit atent. Era nemișcat. Am privit în sus și am văzut încă cinci siluete de păpuși aplecate peste groapă, cinci zimți pe discul imaculat la lunii. Au sărit rând pe rând și au împietrit. I-am așezat frumos, unul lângă altul și am aruncat peste ei un pumn de pământ desprins din peretele gropii. M-am lăsat în genunchi și am început să plâng în hohote. Am gustat o lacrimă care mi se scurgea pe obraz.

***

Atunci m-am trezit din nou. Sau am adormit, nu sunt deloc sigur. Eram în bucătărie, în fața chiuvetei și băusem pe nerăsuflate un pahar mare cu apă rece. M-am trezit cu el în mână, răsuflând rapid, așa cum facem după ce bem multă apă deodată. O clipă am dat să deschid din nou robinetul și să-mi mai pun un pahar, dar ceva m-a oprit. Eram sătul. Era opt dimineața. Ziua aceea a fost obișnuită, ca toate zilele care au urmat și ca toate cele care au fost înainte.

Valentin Antonescu

Valentin Antonescu s-a născut la Târgoviște în 1996, iar în 2015 s-a mutat în București. A urmat Facultatea de Electronică și Telecomunicații de la Politehnică, absolvită în 2019. Din 2022 scrie proză scurtă, skill antrenat în special la atelierele de scriere creativă de la revdepov, iar din 2024 este masterand la Scenaristică, la UNATC. Pasiunea pentru film a mers întotdeauna pentru el în paralel cu pasiunea pentru literatură. Începând din adolescență și până recent, a scris și a publicat recenzii de filme online, pe bloguri personale.

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: