O, sacră familie,

În care nu se vorbește din casă

Iar în casă nu se vorbește

Că nu e nevoie.

Tensiunea îmbibă pereții,

Apretează cearceafurile,

Face farfuriile să scârție de curățenie.

Vorbește ea singură – nu, nu vorbește,

Urlă sau susură, crezând că nu o aud

Nici pereții, nici cearceafurile, nici farfuriile.

 

O, sacră familie,

Cu adevărurile tale neprimite la biserică,

Cu lacrimile tale care au curs atat de des

Încât nici măcar nu mai sunt sărate.

Sunt uleioase, ca mirul.

Sfințim cu ele perne, farfurii, cruci de morminte,

Și știm de ce o facem.

 

Sfinții si morții tac.

 

O, sacră familie,

Noi te urzim, noi te protejăm, pe noi te ridici.

Nu ești a noastră, dar suntem ai tăi –

Noi murim și ne cernem.

Oasele noastre tocate sunt cărămida, tăcerile noastre

Mortarul pe care te înalți deasupra mormintelor.

Înger al istoriei, înger al dreptății, perfect și strălucitor,

Cu aripi poleite, false.

 

O, sacră familie,

Dupa ce ne-ai consumat pe toți, și ne-ai turnat

În forma ta, după fața ta,

Aștepți clipa în care

Mulți vor trece pe lângă tine, și vor spune:

Ce familie frumoasă, ce neam, ce statuie!

Ce mândri sunt azi, moșii-strămoșii care i-au învățat pe copii

Să prețuiască durerea, și golul, și lupta absurdă,

Ca să urci tu la ceruri,

Stafie bolândă.

 

O, sacră familie,

Va veni acea zi când, ca și Chronos, vei învăța că

Nu e bine să îți mănânci proprii fii.

Că poleiala se spală cu timp și răbdare, și cerul de sus

Pe astea le are.

Când ierburile înalte, împletite de vânt vor ascunde nume trecute

De tine uitate,

Doar pe soclu cioplite, cu nerăbdare.

 

O, sacră familie,

Într-o amiază, un băiețel singur va trece

Pe aleea ta scumpă și mult venerată. Cu tine ca sprijin

S-o lega la pantofi.

Și aripa, soclul, și templul vor cădea dintr-o dată

Desfăcută-i statuia în cioburi de piatră

Numai gura ta lată

Va rămâne întreagă

Și mută, și plină, mereu îngâmfată.

 

Nici cenușa noastră nu șoptește prin fărâmele tale,

O, sacră familie.

 

Și sfinții si morții tac pește.