Singurătatea copilului unic

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Sunt singură la părinți. Am fost foarte singură la părinți. Nu e neapărat ceva rău. Că știi cum e, „ unu’ da’ bun”! Si setarea psihologică ar fi în favoarea mea: ființa umană vrea exclusivitate, vrea să fie “ 1 la 1”, să i se acorde atenția totală, afecțiunea deplină, iubirea completă. Nu prea suportăm să fim împărțiți, să ne fie toate astea distribuite la mai mulți, să facem întrecere între frați pentru dăruirea emoțională, fizică, materială a părinților. Nu degeaba există “ un singur prieten cel mai bun, o singură mare iubire, un singur șef bun, chirurgul cel mai bun, pediatrul cel mai bun, terapeutul cel mai bun,…”, de parcă al 2 lea n-ar exista sau ar face numai greșit sau sub nivel!

La început mi-a plăcut unicitatea la părinți. De prin gimnaziu însă, mi s-a părut ca am ghinion. Fără frați și surori nu prea e combinația reușită. Ai mei își împărțiseră sarcinile în familie: tata aducea salar mai mare în casă, se ocupa cu aprovizionarea, cu șofatul, cu educația mea școlară. Mama cu gătitul, curățenia, plățile, cumpărături și educația mea “ cealaltă “ decât școlară. Dar mama nu știa să-mi vorbească, să mă prețuiască așa cum eram, fără condiții. Nu o învățase nimeni, dimpotrivă purta în ea rana vie a unui abandon părintesc, colectase rușinea și anxietatea întregului ei neam. Cu așa bagaj, cu așa blocaj, cum să-mi transmită încrederea în oameni, în mine, bucuria de a trăi? N-ai cum…

Deseori, mă jucam de-a profesoara, în camera mea. Adică vorbeam singură, cu elevi imaginari, și dădeam note, corectam extemporale fictive cu pixul rosu, loveam cu rigla de lemn în mobile, ca să fac liniște “ în clasă”.  Iarna mergeam cu părinții o săptămână la munte, vara o săptămână la mare. Cu pile și conexiuni pe la hoteluri. Ba chiar am reușit și o excursie în Germania RD cu Dacia. Colegii de școală și prietenii mă invidiau pentru vacanțe. Eu pe ei pentru că se duceau la mare sau în munți și stăteau în cort sau la cabane, în gașcă, râdeau mult, spuneau bancuri cu Bulă, dansau, mâncau la comun, se culcau târziu. Eu mă plictiseam rău. Iți spun că erau anii ’80 și nici nu era mare diversitate, nici multe ispite. Mă duceam la școală, făceam lecții, citeam mult, am cochetat cu baletul și ceva lecții de pian. Ieseam în fiecare zi afară! Fără biclă, rotile sau patine ca să nu-mi rup gâtul. Dar jucam, în grup, “ Frunza, Elasticul,țară-țară vrem ostași, lapte gros” . Nu prea rămâneam în fața blocului, mergeam des în cartier, unde stăteau colegii de clasă și intram în grupurile lor. Aveam nevoia de apartenență, de împărtășire, familia de bază nu-mi era de ajuns.

Cum ziceam, mă simțeam singură. Mi-a trecut prin cap să vorbesc cu mine. Cu voce interioară, cu voce tare. Mă întrebam de ce răspund într-un fel sau altul, de ce reacționez ascuțit sau rămân blocată, de ce mă supăr la anume remarci, de ce zâmbesc la altele, de ce simt mai mult decât raționez…de ce tânjeam să râd și să petrec timp cu prieteni, “de-un leat” cu mine; de ce obosesc mai mult când stau decât atunci când activez; de ce aveam multe “începuturi” și puține “finalizări”,  de ce simțeam nevoia să vorbesc și să mărturisesc cu prieteni de generație, nu cu părinții, pe care începusem să-i mint… de ce ai mei mă hiper protejau și controlau de parcă lumea toată era un pericol?

In anii ‘80, la 14 ani am auzit pentru prima oară cuvântul stres. Imi plăcea cum sună, deși înțelegeam că nu e de bine. Am auzit asta de la mama unei colege, care, translator fiind, avea șansa să viziteze țările din vest, capitalistele.” Ziana mea e foarte stresată, învață prea mult pentru examene…Trebuie s-o mai scot din casă”…Mi-a fost limpede atunci,în urma acestor fraze simple că stresul devine o a doua piele a noastra și că trebuie să luăm măsuri (pe viață și personalizate, urma să aflu ulterior) când ne strânge prea tare.

Ma gândesc azi, la vreo 40 de ani de atunci, că mi-a plăcut de mine în adolescență. Singurătatea din familie m-a împins să citesc, să caut drumuri, să freamăt de curiozitate, să stau cu mine și cu emoțiile mele, să mi le explic, să le exprim în jurnale scrise de mână, să mă bucur de prezența mea, de atenția mea la mine însămi. Am știut, fără să știu că știu, să-mi folosesc cu rost singurătatea. S-o transform în solitudine. Doamne, câte facem, de fapt, de unul singur! Dacă panoramezi puțin, vezi că marile construcții, grandioasele opere de artă, picturi, sculpturi, opere literare și muzicale, au fost create de câte un singur om. Plus “o tonă de micuțisme”, tot singuri le facem: ne spălăm singuri pe dinți, facem duș singuri, citim singuri, facem sport, alergăm singuri, luăm metroul, mergem pe bicicletă singuri, ne conducem singuri mașina, luăm decizii  singuri… Pe de altă parte, ne educăm să ne cunoaștem sinele și cum să fim bine cu noi, ca să avem relații sănătoase cu toți ceilalți. Ne naștem dintr-o relație, trăim, iubim ,urâm în relații și ne vindecăm în relații. Nu existăm în afara relațiilor. E o victorie a ființei când spargem singurătatea din relații, când nu pierdem conectarea cu lumea, când credem în solitudine și apoi împreună!

Îmi vine să zic că e Divinitate manifestată… Și chiar zic.

 

Anca Baciu

Anca e și aici.

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: