Salvatorii planetei

Lina venise din Basarabia. Pentru ea, Bucureștiul era o metropolă, pentru ea, Bucureștiul era un oraș magic. Îl vedea aievea ca pe o pălărie, ca pe un joben din care tot ieșeau iepuri albi, câini maidanezi și pisici fără stăpân.

Așa îl descoperise în urmă cu douăzeci de ani, așa îl văzuse atunci și așa continuase să îl vadă multă vreme.

Colegele ei de generație se măritaseră toate mai avantajos, iar acum locuiau la Paris sau măcar în Franța. Ea însă rămăsese în acest București care se alinta micul Paris, deși era mai degrabă marele Mizil sau cel mult foarte micul Istanbul sau micul Islamabad. Sau, și mai bine, micul – micul și atât. Linei îi plăcea să se joace, din când în când, cu cuvintele. Căuta cea mai potrivită descriere, adjectivul cel mai adecvat.

Dar Lina nu stătea să se gândească prea des la București. Orașul era ceea de era, ar fi putut fi și mai rău, ar fi putut fi și mai bine, ar fi putut fi măcar ca Tirana. Era mulțumită că Bucureștiul nu era chiar ca Sofia. Fusese în Albania și îi plăcuse, fusese și în Bulgaria și îi plăcuse, dar nu și în capitală. Totodată, bulgarii măcar aveau apă caldă.

Lina nu trăia doar cu grija orașului, ca acei poeți care i-au cântat mahalalele până au rămas fără amintiri. Lina era fată deșteaptă și își văzuse de viață. Terminase actoria, făcuse imprudența să se căsătorească. Alesese un actor. Divorțase. La drept vorbind,  actorul nu mai avea de multă vreme puterea de a fi bărbat. Rămânea neputincios în cele mai nepotrivite momente. Era un spectacol dezolant, care îl condusese spre violență și alcoolism. Sau poate că alcoolismul îl dusese spre impotență, ce mai conta, înjura mult și o dată ridicase palma la Lina și chiar o lovise. În aceeași seară ea plecase definitiv din garsoniera lor de pe Iancului. Au divorțat la notar, n-aveau mare lucru de împărțit, mașina de spălat a rămas la ea, tot la ea a rămas și pisica, lui i-a rămas acel vechi Fiat Panda din 2003. Fiatul și regretele. Nu avea să mai găsească el femeie ca Lina.

Nu avea copii, iar la treizeci și patru de ani, frumusețea ei slavă începea, totuși, să pălească. Blondele se trec mai repede, o avertizaseră prietenele ei brunete, urmașe ale geto-dacelor. Dar ea crezuse că vorbește doar invidia din ele. Uite că era ceva adevărat.

Lina era o blondă subțire, cu părul lung și ochii verzi, în care acela care învățase să citească o femeie vedea limpede o tristețe nevindecată și imposibil de vindecat.

Nici ca actriță nu reușise să strălucească. Lina jucase puțin, dar pentru ea era de ajuns. Nu fusese niciodată angajată și nu se gândea la pensie. De la o vreme se trezea tot mai obosită, chiar și așa, fără să joace.

Uneori, visa că va ajunge în stradă, după ce va rămâne paralizată în urma unui groaznic accident rutier. Era singurul ei coșmar.

Fuma destul de mult, accepta mult mai rar decât și-ar fi dorit nenumărații ei pretendenți câte unul în garsoniera închiriată lângă parcul Cișmigiu. Făcea dragoste pe îndelete, nu se grăbea, avea orgasme multiple și, când atingea nirvana, țipa scurt, de două ori, ca un pescăruș. Îi plăcea să-și călărească oaspeții, greu accepta pe cineva deasupra ei. Era o rebelă.

Lina își umplea timpul astfel: dădea cursuri de actorie pentru copii și adolescenți, făcea pe Zâna Măseluță la petreceri pentru preșcolari, juca în două spectacole într-un teatru independent din centrul vechi al Bucureștiului și în rest era liberă. Mergea pe la Lente, pe strada Arcului, bea limonadă și, uneori, seara câte un pahar de vin, întotdeauna alb.

Nu ținea legătura cu fostul ei soț, însă vorbea destul de des pe whastapp cu foștii ei socri, care se învățaseră să o iubească. O socoteau ca pe fiica lor și îl învinovățeau pe el pentru divorț. Aveau dreptate.

Adrian, fostul ei soț, era un prost și, cumva, o înșelase în repetate rânduri, fără să se culce cu nimeni. O înșelase mergând la prostituate, unde de asemenea nu reușea să devină bărbat. Mergea și cheltuia doar așa, pentru un confort psihic. Mai bine s-ar fi dus la un doctor de specialitate.

Jumătate din ce câștiga acest Adrian dădea pe curve și după o vreme viața lor sexuală nu mai era de ajuns pentru el. Cine știe ce se învățase să îi facă acele nenorocite de curve, chiar și așa, impotent cum era.

Lina trecuse și peste asta. Din facultate păstrase legătura cu o profesoară, care rămăsese văduvă de curând. Profesoara avea la rândul ei o soacră, de care avea grijă. Lina mergea în fiecare zi de joi, de la orele 16, la soacra profesoarei sale și îi citea cărți.

Bătrâna îi adora pe clasici și Lina îi citea mai ales ruși. Bătrâna nu mai vedea, dar, deși nu o vedea, îi tot spunea Linei că este frumoasă. Și Lina chiar se simțea uneori foarte frumoasă.

Uneori, după ce încheia o nuvelă de Gogol se simțea cea mai frumoasă femeie care trăise pe pământ, uneori se simțea cea mai frumoasă femeie care avea să trăiască pe pământ.

Altădată mergea la Control, agăța, cu ușurință, câte un programator năucit de apariția ei, îl folosea acolo, în garsonieră, două țipete scurte, pescărușul, și nu se mai vedeau niciodată sau foarte rar, deși programatorii mereu încercau, încercau, încercau. Uneori se vedea nevoită să îi blocheze pe toate rețelele sociale. Chiar nu înțelegeau nimic?

Lina era destul de împăcată cu viața ei, chiar dacă de acasă, din Basarabia, toate cuvintele care veneau spre ea erau reproșuri. Ce o să se aleagă de ea? Este necăsătorită la vârsta ei! Nu avea copii! Nu o să aibă nici pensie! O să moară de foame, o să ajungă în stradă.

Așa că Lina își suna tot mai rar familia. Se cam săturase să audă același lucru de la mamă, de la tată, de la surorile ei mai mari, de la unchi și de la mătuși, și mai ales de la singura bunică pe care o mai avea.

Din vechea sa viață din Basarabia, Lina păstrase doar o Biblie, la care se întorcea des. Nu e exagerat să spunem că știa cartea sfântă pe de rost. Pasajul ei preferat din toată Biblia era din Galateni 5:14: Căci toată Legea  se cuprinde într-o singură poruncă: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.

Lina încerca să își iubească aproapele ca pe sine însăși, dar nu prea reușea. Nu prea mai reușea.

Cu anii îi crescuse și ceva peste inimă, ca o platoșă, ca niște zale, ca o armură complicată, ceva ca o formă de apărare. Fusese îndeajuns rănită. Îi ajungeau cele două țipete scurte, pescărușul.

Lina fuma pe micul balconaș al garsonierei și se uita înspre parc. De câteva luni apăruse această lege nouă, cu reciclatul plasticelor, așa că toți boschetarii și toți drogații umblau prin gunoaie și scoteau de acolo sticle de plastic pe care apoi le duceau la Mega Image unde se alegeau cu câțiva lei, pe care îi transformau repede în băutură sau droguri.

Apoi nenorociții zăceau beți sau drogați pe la colțurile blocurilor. Doar pe strada Linei erau șaisprezece boschetari sau drogați cu cracii în sus, la bustul gol, chiar dacă venise deja toamna. Șaisprezece boschetari sau drogați dormind cu gura deschisă, în timp ce în jurul lor mișunau șobolanii. În Lina izbucni o avalanșă de furie.

Când umblau prin gunoaie, totul cădea în stradă și nu se obosea nimeni să strângă mizeria. Bucureștiul devenise o habă de gunoi. Sau măcar centrul său. Centrul său era mai rău ca Bronxul de odinioară. Și tot pavajul străzilor era ruinat. Primarul probabil plutea cu capul în nori. Sau îl durea în cur. Chiar acest cuvânt care nu făcea parte din vocabularul ei în mod obișnuit – cuvântul cur – îi intra Linei în gânduri. Situația locală, situația națională și situația internațională îi făceau poftă să înjure, de morți și de pizda mamii lor, futu-i în cur pe mă-sa. Din nou, cuvântul. Moștenise această înjurătură de la tată și de aceea, când o rostea în gând, era însoțită cumva de o anumită duioșie, de o gingășie. Înjurând, se simțea mai apropiată de tatăl ei, care o învățase să citească și se purtase cu ea ca și cum ar fi fost un om mare. Era a treia lui fiică, și ultima. Cu siguranță și-ar fi dorit un băiat, cu atât mai impresionată era Lina de dragostea pe care bătrânul i-o purtase toată viață și i-o purta și acum, cu toate reproșurile că nu se mărită și nu îi aduce pe lume nepoți. Nici surorile ei nu aveau fii, aveau fiecare câte o fiică, așa că numele familiei era în pericol.

Iar acum, uite, pentru prima dată în cei aproape douăzeci de ani, Lina simțea că se sufocă în acest oraș, iar pe salvatorii planetei nu îi privea deloc, chiar deloc, creștinește.

Nu mai avea pentru ei milă, fiindcă deveneau agresivi, luau scrumierele de pe mesele teraselor, mai ales de la Capșa, și aruncau de pe oameni pe stradă, să le spargă căpățânile, să îi omoare.

Nici măcar pe Calea Victoriei nu mai puteai merge. Bucureștiul devenise de nelocuit și Lina se simțea o străină. Nu se putea întoarce în Basarabia, dar nici aici nu mai putea rămâne. Era ca o pasăre fără aripi. Pescărușul murea. Nu jucase niciodată Cehov, iar de acum cu atât mai puțin avea să fie căutată.

Lina fuma o țigară, privea salvatorii planetei și simțea nevoia să sară pe fereastră, să plutească peste oraș o clipă și să moară zdrobită pe asfalt. Bang!

O reținea Biblia, o reținea gândul că șobolani mai mari decât o pisică îi vor mânca trupul, îi vor roade ochii din cap înainte să apuce o mână de om să îi strângă rămășițele.

Lina fuma și în ea creștea și creștea și creștea și creștea ura pentru salvatorii aceștia ai planetei, care fuseseră prea slabi ca să reziste vieții adevărate fără băutură și heroină, salvatorii planetei care aduseseră tot urâtul lumii pe strada ei, toți șobolanii și, în curând, poate, ciuma.

Fără să se gândească de unde sau de ce, în mâna Linei apăru un ciocan, bătea vântul, strada era împuțită, ar fi putut să plouă, dar nu ploua, ploua tot mai rar, Lina înainta ca printr-un coșmar, boschetarul intrase pe jumătate în pubelă, era un boschetar tânăr cu corp de adolescent, când și-a retras capul din coș n-a apucat decât să simtă cum ceva îl doboară. Sângele a început să curgă, Lina a lăsat ciocanul să cadă ușor la pământ și o vreme s-a mai auzit pe pământ doar vocea plină de groază a unui taximetrist cu șapcă roșie:

• Aoleu, oleu, oleu, aoleu, oleu, oleu, ce ați făcut, domnișoară?! Aoleu!