Eram cu Sabin ȋn bucătărie când am auzit ştirea la radio.

‒ Ȋncă o tâmpenie dis-de-dimineaţă pentru dragii noştri ascultători. Panică la cafeluţă. Lapte mai avem?

‒ L-am scos eu mai devreme din frigider. Ăştia nu mai ştiu ce să inventeze ca să sperie lumea. Dă pe altceva, te rog.

Sabin a schimbat postul de radio, m-a sărutat pe umăr, exact ȋn punctul unde se termină clavicula, şi-a turnat o cafea şi s-a apucat să-şi citească e-mailurile.

‒ Nu vreau să te supăr, dar The Economist spune acelaşi lucru. Au preluat toţi un articol publicat ȋn Science.

‒ Nu pot să cred. Sigur spun acelaşi lucru sau au tradus prost ai noştri?

‒ Spun acelaşi lucru. Se produc nişte schimbări ȋn atmosferă… particule… explicaţii… explicaţii… Ȋn concluzie: nu ȋnţeleg ce şi cum se va ȋntâmpla ȋn atmosferă, dar ȋn câteva săptămâni răsăritul şi apusul ȋşi vor pierde culorile.

‒ Cum adică?

‒ Cică vor fi albicioase sau cenuşii, ȋn funcţie de vreme.

‒ Nu pot să cred.

‒ Nici eu. Dar e publicat ȋn Science.

‒ Poate se mai strecoară greşeli şi ȋn Science. Ştii ce mare e presiunea pe cercetători să publice tot timpul ceva, orice. Hai să plecăm, că ȋntârziem la lucru. Ceva să dispară ambuteiajele nu s-ar ȋntâmpla ȋn atmosferă.

Ȋn maşină ne-am luat cu altele, traficul, lista de cumpărături pentru sfârşitul săptămânii, cine ar putea să ne găsească o pilă la o farmacie ca să luăm nu mai ştiu ce medicament pentru o mătuşă, să nu uităm să plătim ȋntreţinerea şi să trimitem indexul la lumină. Uitasem cu totul de culorile răsăritului şi apusului când am ajuns la birou.

‒ E de la ce lasă avioanele alea ȋn urma lor, mi-a spus Sanda de la contabilitate când am intrat ȋn oficiu să ȋmi iau o cafea. Eu vă zic că ăştia dau cu ceva ȋn aer să ne omoare pe toţi.

‒ Dacă ne omoară pe toţi, nu mai are cine să muncească. Stai liniştită, nu vrea nimeni să-i omoare pe ăia care plătesc impozite.

‒ Ba uite că ne omoară. Nu vezi că mor oamenii pe capete ȋn jurul nostru? Şi, după ce că ne otrăvesc, nenorociţii ăştia ne fură până şi soarele. Atâta bucurie mai aveau şi oamenii. Doar cerul mai era gratis pe lumea asta şi acum ni-l iau şi pe ăsta.

‒ Mi-am făcut rezervare la o pensiune cool ȋn Santorini, mi-a spus Daria, colega mea de birou. Acum ȋmi scriu cererea de concediu. Sper să mi-o aprobe vrăjitoarea. Dacă nu, ȋmi dau demisia şi plec.

‒ Ȋţi dai demisia pentru o vacanţă ȋn Santorini? Nu e cam prea cald acolo acum? E iulie.

‒ Ȋn Santorini sunt cele mai frumoase răsărituri şi apusuri, gen. Dacă e să dispară cu totul, vreau măcar să ştiu că le-am văzut ȋn varianta cea mai mişto.

‒ Nu cred c-o să dispară nimic. Răsăritul şi apusul sunt fix aşa de milioane de ani. N-o să se schimbe acum.

‒ Sigur c-o să se schimbe. E de la schimbările climatice. Oamenii sunt inconştienţi.

‒ Ţi-ai luat şi bilet de avion pentru Santorini?

‒ Evident. N-auzi, poate să fie chestie de zile.

Până seara, toate biletele de avion, indiferent de destinaţie, ȋşi triplaseră preţurile. Hotelierii nu-şi bătuseră capul cu ȋnmulţiri atât de complicate. Adăugaseră pur şi simplu un zero la preţul fiecărei camere de hotel, pensiune, motel şi hostel, al fiecărei căsuţe de camping şi al fiecărui loc de pus cortul, de pe insulele greceşti până pe Kilimanjaro şi Everest. Orice cocioabă pierdută ȋn creierii munţilor şi orice bloc turn promiteau cel mai frumos apus şi cel mai romantic răsărit, sau invers, nu conta, oricum ar fi fost, un lucru era sigur. Ca să ajungi acolo trebuia să plăteşti o căruţă de bani.

‒ Nu vrei să mergem şi noi undeva? La mare sau la munte? m-a ȋntrebat Sabin seara.

‒ Dacă e adevărat ce se spune, şi nu sunt deloc convinsă de asta, dar dacă e totuşi adevărat, cel mai mult ȋmi vor lipsi răsăriturile şi apusurile de acasă. Aici sunt obişnuită cu ele, aici o să le duc cel mai mult lipsa.

Stăteam ȋn balconul de la dormitor şi ne uitam la soarele care părea că toarnă găleţi de roşu şi ocru peste siluetele negre ale blocurilor de la orizont. Sabin mi-a mângâiat braţul.

‒ Ce frumoasă e pielea ta ȋn lumina asta.

A fost cât pe-aci să-i atrag atenţia că fusese nevoie de o catastrofă ca să-mi facă un compliment. Sabin nu-mi făcea complimente. Sabin nu-mi spunea că mă iubeşte. Sabin mă făcea să râd când eram tristă. Pentru mine era cea mai mare dovadă de dragoste. Am aşteptat să mai zică ceva, o glumă, o poantă, dar el mi-a sărutat ȋncheietura mâinii şi n-a mai spus nimic.

Credeam că totul se va lămuri ȋn câteva zile, că Science va da o dezminţire şi că oamenii vor ȋncepe să se lamenteze că totul a fost o conspiraţie, o ȋnşelătorie, că au fost păcăliţi să scoată din buzunar o grămadă de bani pentru nişte vacanţe banale. Dar n-a fost aşa. Zi după zi se vorbea numai despre răsărit şi apus. Se explicau explicaţiile. Se căutau vinovaţi. Oameni de ştiinţă, de orice ştiinţă, erau invitaţi la emisiuni la care ȋşi dădeau cu părerea actori, fotbalişti, bucătari, astrologi, poeţi, politicieni, mitropoliţi, manageri de hoteluri, chelneriţe, traderi de monede virtuale şi crescători de porumbei. Reţelele de socializare se ȋnroşiseră de atâtea fotografii cu răsărituri şi apusuri, reale şi false. Influencerii se ȋmbogăţeau explicând cum să te ȋmbraci pentru ultimul răsărit şi pe ce fel de şezlong să stai la ultimul apus. Ȋn fiecare zi se inventa un nou cocktail roşu sau portocaliu sau galben care se numea Sunset Orange sau Remember Your Sunrise. Nu mai cumpăra nimeni ruj roşu sau roz, ci Sunrise Fuzz sau Sunset Passion. Oameni care urau să se trezească devreme nu ratau acum niciun răsărit şi după aia umblau chiauni şi prost dispuşi toată ziua, explicând ȋn dreapta şi ȋn stânga cât de obositor era ce făceau ei.

Acasă nici nu mai deschideam televizorul. Ieşeam cu Sabin ȋn balcon şi priveam cerul ore ȋn şir.

‒ Te-ai gândit vreodată cât de singur e soarele la apus? m-a ȋntrebat Sabin ȋntr-o seară.

‒ La fel de singur ca la răsărit.

‒ Nu, nu-i la fel.

‒ Ȋn ce fel nu-i la fel?

‒ Nimic, prostii. Lasă-mă să te sărut, Liza.

S-a aplecat spre mine, m-a luat ȋn braţe şi m-a sărutat. Am uitat de răsărit şi de apus. Ȋntotdeauna uitam de toate când mă săruta Sabin.

Nu ştia nimeni exact când vor dispărea culorile. S-a ȋntâmplat la un răsărit, ȋntr-o miercuri. L-am ratat, ne-am trezit când soarele era deja sus pe cer. Am aflat ce se ȋntâmplase de la ştiri.

Seara am ieşit ȋn balcon. Soarele cobora spre asfinţit pe un cer alb lăptos.

‒ Liza, cum o să putem trăi fără culori? E ca şi cum am orbi.

M-am strecurat ȋn braţele lui.

‒ Nu ştiu, dar o să trăim. Gândeşte-te la toate lucrurile pe care le-am pierdut. Până la urmă ne-am obişnuit să trăim fără ele. Gândeşte-te la toţi oamenii pe care i-am iubit şi care au plecat de lângă noi, dintr-un motiv sau altul. Pentru că i-a târât viaţa cine ştie pe unde. Pentru că au murit. Pentru că ne-au părăsit. Pentru că ne-au frânt inima. Şi ȋn fiecare seară ne-am ȋntrebat cum o să trăim de acum ȋncolo. Şi ȋn fiecare dimineaţă ne-am trezit, am deschis ochii, am simţit din nou durerea, ne-am dat jos din pat şi am trăit.

‒ Te iubesc, Liza.

‒ Şi eu te iubesc pe tine.

Ȋn seara zilei ȋn care l-am ȋnmormântat pe Sabin, apusul şi-a desfăşurat toate culorile de sfârşit şi de ȋnceput de lume. Ȋncă din ajun oamenii se lămuriseră că totul fusese doar o mare greşeală. Se explicau explicaţiile. Se căutau vinovaţi. Se cereau banii ȋnapoi. Doar Sabin nu ştia nimic. Murise ȋntr-o zi cu un răsărit cenuşiu. Un accident stupid, mi se spusese la ȋnceput. Nu văzuse un semn de circulaţie. L-am avertizat că se putea ȋntâmpla, mi-a spus oculistul lui. Ne era prieten şi m-a sunat imediat ce a aflat. I-am spus să-ţi spună, mi-a zis. I-am spus să nu mai conducă, e parşivă boala asta, ţi se pare că totul e ȋn regulă şi brusc, fără nicio avertizare, ai câteva secunde ȋn care nu mai vezi nimic. La ȋnceput sunt doar câteva secunde, apoi câteva minute, apoi… până la urmă e doar ȋntuneric.

Am ieşit ȋn balcon şi m-am aşezat pe canapeaua de ratan pe care stătusem seri ȋn şir ȋn braţele lui Sabin şi priviserăm ȋmpreună toate răsăriturile şi apusurile pe care le credeam a fi ultimele. Şi care au fost ultimele, dar ȋntr-un fel ştiut numai de el.

Ai avut dreptate, Sabin, i-am spus. La răsărit e simplu. Nu contează cât de singur e, soarele se saltă peste orizont şi se ridică pe cer şi ştie că are ceva de făcut ȋn ziua aceea. Dar să fii singur când cobori spre ȋntuneric, asta e cu totul altceva.

Mi-am scos ciorapii negri şi jacheta neagră de doliu. Toate culorile apusului, auriu şi galben şi ocru şi roşu şi roz şi mov şi indigo, s-au lipit de pielea mea ca o mângâiere şi m-au tras spre ele. Aşa cum ȋl trăseseră pe Sabin, cu fiecare picătură de lumină şi de ȋntuneric, ȋn singurătatea infinită a soarelui la apus.