• Vă mai pun un rachiu?, întrebă bătrânul. Haideți, mă, flăcăi, luați, luați – că sunteți tineri. Avem aici și sălămior, tăiat mărunt, mărunt.

Casa bătrânului miroase neobișnuit de frumos. Pe pereți are tapet. Parcă timpul s-a oprit în 1990. Parcă se aude Lambada din pereți. Parcă se simte un aer de libertate.

• Câți ani aveați în 1990?
• Aveam șaizeci și doi de ani, mă, băieți, dar mă simțeam de patruzeci și cinci. Parcă mă născusem din nou, înțelegeți voi? Ce minuni face și libertatea asta… Înțelegeți, da?

Ziariștii înțelegeau. Bătrânul nu era primul cu care vorbeau despre ororile secolului trecut. Dar nu mai întâlniseră până acum un om care să fi supraviețuit Experimentului Pitești, acea oroare fără margini, în care victimele au fost nevoie să se transforme în torționari, în călăi, și să fie atât de vesel.

• Vă uitați la tapet, nu? E frumos. Motive orientale. Știți că eu și pictez?
• Nu mai spuneți. Ne arătați și nouă?
• Vă arăt, mă, băieți.

Bătrânul se ridică sprinten, fără să se vaite de dureri de genunchi sau de spate, deschise un sertar și scoase de acolo niște tablouri neînrămate. Toate erau solare, în tușe deschise, cu excepția unui bărbat neobișnuit de întunecat, care fuma un chiștoc. Semăna cu Albert Camus bărbatul, doar că avea ochii deja stinși.

• Cine e domnul?
• Eh, el e Strate, mă, băieți.
• Strate?
• Strate Dan. Mi l-au adus într-o noapte în celulă. Celula numărul șase. Eram la Rahova încă. Țin minte ca azi. Și era frumos, nu vi se pare că l-am făcut frumos?
• Ba da. Seamănă cu Albert Camus, scriitorul.
• Dacă spuneți voi, poate că seamănă. L-am citit pe Camus, dar nu mai știu cum arăta.
• Un bărbat cu urechile ascuțite și pardesiu cu cordon. Așa am văzut în poze.
• Dacă ziceți voi, așa o fi. Strate Dan era elegant și introvertit. Mi l-au adus noaptea. N-a scos un cuvânt până n-a început să se lumineze de ziuă. Nici măcar nu s-a văitat de ceva. A stat așa în tăcere.
• Apoi, ce a zis?
• M-a întrebat dacă n-am să-i dau și lui o țigară.
• Și i-ați dat?
• I-am făcut rost de la Nenea Iancu, gardianul. Ne dădea mucurile aruncate de anchetatori. Era om Nenea. Omul când fumează povestește. Era din Timișoara de loc. Fiul unui administrator de spital. Dăduse și el la Medicină. Era anul III, terminase anul III. Primul terminase. Plesnea de deștept ce era. Dar avea un cusur.
• Ce cusur avea?
• Îl citise pe Schopenhauer, filosoful german.
• I-auzi, Strate Dan!
• Și Schopenhauer îl convinsese pe Strate Dan să se omoare. Dar nu așa, oricum, ci cât era în plină putere. Ca un act suprem de curaj. Să î idea vieții un glonț în țeastă cât e tânăr și are totul de pierdut!
• Așa a înțeles Strate Dan din lectura lui Schopenhauer.
• Așa, da. Și fiți atenți, mă, băieți, îl rodea gândul suicidului, dar avea și gagică. Și o invitase la Operă, avea biletul în buzunarul de la piept. Era tânăr, frumos, iubit, cu rezultate școlare foarte bune. Dar în capul lui era să se împuște, să-și împrăștie creierii, ca să dovedească o bună înțelegere a filosofiei germane. Dar n-avea pistol.
• Și ce a făcut?
• L-a atacat pe gardianul de post de la Facultatea de Medicină. A vârât o sticlă de sifon în fular și l-a lovit pe gardianul ăsta, parcă Nea Costache îi zicea, de l-a lăsat lat. A făcut rost de pistol.
• Aoleu!
• Aoleu, mă, băieți, dar nu chiar. Că nu era bun. Nu aveai ce să faci nici cu pistolul ăla, nu era bun de nimic, nu te puteai sinucide cu el. Era un pistol de alarmă. Și Strate, fiind surescitat, alearga spre Operă la întâlnire, cu pistolul ăsta de jucărie în mână.
• Disperat că nu se poate omorî.
• Disperat-disperat. Și a văzut nu mai știu unde o femeie-gardian, că apăruseră și femei-gardian, și imediat a și amenințat-o cu pistolul lui de alarmă: Dă-mi arma, că te omor, eu sunt legionar și te împușc!
• Și ce a pățit?
• Ce să pățească? A trecut Miliția pe acolo, l-au auzit, l-au săltat. Ești legionar? Șapte ani!
• Și așa ați ajuns colegi de celulă.
• Stați, mă, băieți, că nu s-a terminat. Vreo trei nopți zic să-l scot din starea asta de scepticism cauzată de filosofia lui Schopenhauer. L-am întors pe neamț pe toate fețele, doar-doar l-oi convinge pe Strate să lase gândul suicidului. El se tot văita săracul, că nu e legionar, că nu e nimic, a făcut și greva foamei. A luat la bătaie… Și toată noaptea noi jucam țintar. Ne făcuserăm niște mototoale din astea de hârtie și jucam pe întuneric. Mutam toată noaptea. A venit comandantul Securității, că v-am zis că eram la Rahova, nu ajunsesem încă la Pitești, a zis că nu e voie și ne-au bătut până ne-am căcat pe noi, mă iertați. Vă mai pun un rachiu?
• La propriu? Atât, gata, mulțumim de rachiu.
• Da, mă, băieți. Primul m-am căcat eu, fiind mai în etate. După aia și Strate Dan. I-am și zis când ne-au lăsat ăia: Mă, nu te mai omorî, mă, că ne omoară ăștia în bătaie.
• Și cum s-a terminat cu Strate Dan?
• Cum să se termine. Pe mine m-au condamnat în aprilie 1949. Lui îi dăduseră drumul înainte. I-am zis: Mă, du-te la Dorohoi și spune-i mamei mele unde am ajuns. Atât te rog, Strate!
• Și s-a dus?
• S-a dus. A fost om. Am văzut-o pe mama în sală la proces, vă dați seama. Zic: uite că s-a dus săracul Strate Dan. Și după aia ce mi-a fost dat să aflu?
• Ce?
• Că s-a omorât până la urmă.
• A ținut-o cu Schopenhauer până la capăt.
• Până la capăt, mă, băieți. Hai să mai punem un rachiu, că au trecut toate de-acuma… E frumoasă libertatea, nu găsiți?