Când am deschis ochii am și simțit o durere în globul ochiului stâng. Durerea mea de zi cu zi, care anunța un iminent atac vascular cerebral. Durerea de spate. Durerea de stomac. Durerea de oase. Durerea de cap. Mă suspectam de patruzeci și trei de feluri diferite de cancer. Nu mergeam niciodată la doctor. Așteptam să crăp și gata. Era clar, aveam iar peste patruzeci de ani. În cameră plutea acea nefericire îndurabilă, cu care oamenii se învață să supraviețuiască, în așteptarea morții, care, după o vreme, ajunge să nici nu mai conteze. E și moartea doar o întâmplare și atât. După o vreme, nimic nu mai contează. Toate râurile se varsă în mare și marea nu se umple niciodată, dar amănuntul ajunge să nu mai însemne nimic, așa cum nu înseamnă nimic dacă soarele va exploda peste două miliarde de ani sau peste patru miliarde de ani. Să fie sănătos și soarele.

Am deschis ochii și am și văzut-o. Era ea. Doar că era moartă. Era goală și moartă, ochii ei verzi erau și ei goi și morți. Arăta bine, chiar și moartă. O chema Băbănel. Era țigancă. Trăisem împreună o vară, vara lui 2012, când se spunea că va veni sfârșitul lumii, dar din păcate nu venise. Era bipolară. Sărise de pe un bloc în toamna anului următor. Ne despărțiserăm de mult, dar îmi mai trimitea uneori scurte mesaje scrise, în care mă anunța ce se mai întâmplă cu ea și familia ei. Avusese un bunic. Sărise și el pe geam, de la azil. Se târâse până la fereastră și poc! Era la etajul al treilea. A murit pe loc în urma impactului. Răni incompatibile cu viața. Se supărase că voiau să-l spele alții la cur. Ultimele lui cuvinte au fost:

• Pe Băbănel nu-l spală nimeni la cur!

Așa îmi scria, credeam că e bine, de ce n-ar fi fost bine. Un om care povestește cu umor moartea bunicului sinucigaș trebuie să fie bine. Nu era. Băbănel Amalia. Douăzeci și șase de ani. În floarea vârstei. Iar acum era la mine în casă. Moartă, cu capul zdrobit, un ochi scurs pe obraz și încă foarte, foarte frumoasă, chiar și mutilată. Pielea ei cafenie parcă ardea, carnea ei era încă plină de dorințe, așa arăta. N-am știut ce să îi zic. Așa că am întrebat-o ce ar fi întrebat-o oricine:

• Ai venit să te răzbuni, să rămâi, să mai vorbim?
• Am venit pentru că ești prost, mi-a zis femeia moartă.
• Sunt prost?
• Ești foarte prost, da.
• De ce sunt prost?
• Pentru că te-am iubit și am fi putut rămâne împreună și tu ai plecat ca un prost după fusta mini a acelei evreice, al cărei nume nici măcar nu o să-l menționez.

Chiar și moartă, Băbănel era necruțătoare. Avea dreptate. Fusesem îndeajuns de prost.

• Amalia, știi că nu e vina mea că ai sărit de pe bloc.
• Dar nici a mea.
• Dar a cui?
• Așa a fost scris.
• Scris de cine?
• De mă-ta! Ți-am zis că ești prost. N-ai auzit de Dumnezeu?
• Așa a vrut Dumnezeu să sari tu pe geam?
• Așa a vrut, da.
• Și de ce te-ai întors acum?
• Îmi era dor de tine, prostule.
• Cred că și mie de tine.
• Ce an o mai fi.
• Îți pasă?
• Nu-mi pasă. Cum e pe acolo?
• La morți?
• Da.
• Ca dracu’ îți dai seama. Mai fumezi? Dă și mie o țigară.
• Fumez, dar Toscanello, țigări de foi, miros frumos.
• Ți-am zis că ești foarte prost?
• Mi-ai mai zis, da.
• E ca dracu’, mă. Știu că nu vrei să mă fuți sau ceva, că sunt moartă. Dar un pupic ai putea să-mi dai.
• Scuze, am zis, și am sărutat femeia moartă, ceea ce nici măcar nu a fost neobișnuit. Așa umblați voi, despuiați?
• Ce, nu arăt bine încă? Sunt moartă de ceva vreme…
• Arăți foarte bine.
• Fiecare umblă cum era când a murit.
• Și tu ai sărit goală de pe bloc? Asta nu mai știam. Nu am venit la înmormântare. N-am vrut să știu nimic. N-am putut să te văd moartă, îmi pare rău.
• N-are nimic. Sunt cam nasoale țigările astea. Gust de căcat. Chiar ești prost. Da, goală am sărit. Eram beată, era vară și era cald.
• Și acum poți să rămâi mai mult?
• Nu pot. Trebuie să mă duc înapoi și tu trebuie să te trezești, prostule. Nu mă săruți? Îți e scârbă?

Amalia a stins țigara de foi. M-am aplecat peste trupul ei zdrobit, am sărutat-o fără furie, am sărutat-o, am sărutat-o, femeia moartă fremăta de poftă, și deodată m-am pierdut într-o fericire abia bănuită, frumoasă și nesfârșită ca viața de apoi a poeților și soarele mai avea de așteptat până să explodeze.