Spre lună

Stăteam pe pervaz cu sticla de vin în mână, cu ochii la lună și gândurile rătăcind printre miile de pagini ale poveștilor de dragoste pe care le citisem cu disperarea de a mă ști în afara lor, departe de fericirea de a iubi și de a fi iubită, asta era o frază din cărțile proaste, dar ce să fac? asta îmi venea mereu în minte, cu toate că nu citisem numai romane proaste, nu, nici gând, citisem și cărți din marea literatură, îmi plăcea cum suna „marea literatură”, îmi dădea aura misterioasă pe care numai inițiații o aveau și inițiați nu erau mulți,

unul dintre ei era chiar cel care picta la lumina lunii, cel care, prin nu știu ce minune ajunsese iubitul meu care uneori arunca pensula și se repezea la mine, turbat după vin și dornic de dragoste, înnebunit de tinerețe și de lumile pe care le năștea pe pânză, beat de puterea care creștea tot mai mult în el.

„Ce noapte, doamne! Eu nu pot

Nici să adorm.

Ce lună plină

De parcă-n suflet încă port

Tot tinerețea mea senină.„[1]

Recita versuri de poet bătrân, striga și plângea, câteodată mă săruta, alteori îl apucau nervii din senin, mă lovea, mă scotea din casă și urla să nu mai calc niciodată pe-acolo, dar nici n-apucam bine să ajung afară, că se apleca pe fereastră de mai-mai să cadă și urla să mă-ntorc imediat, iar eu mă întorceam fără să scot o vorbă, ne împăcam, mai deschideam o sticlă de vin și făceam dragoste pe podea, printre pensule și tuburi de vopsea, iar când ne ridicam de-acolo, plini de praf și colorați ca niște sorcove, știam că fericire mai mare nu putea să fie pe lume și ne juram să trăim așa toată viața.

Rămâneam goi, întinși pe podea, ne aprindeam țigară de la țigară, ne uitam la fumul care se încolăcea spre tavan și terminam sticla. El își lua pensula, eu mă așezam din nou pe pervaz, cu spatele rezemat de tocul ferestrei și un picior atârnat afară. Era lună și primăvară, iar lumea – neieșită încă de tot din iarnă – se legăna în respirația mea caldă, cerul, copacii, strada și trotuarele se clătinau ca reflectate în apă, se clătinau ca mine, uneori sigură pe fericirea mea, alteori speriată de jegul și splendoarea în care mă tăvăleam cât era ziua de lungă, chiulind, mințind, furând, copleșită de o fericire insuportabilă și ducându-mă jos, din ce în ce mai jos,

dar nu poți să urci fără să cobori și ce bine era să urci, să te ridici, să ajungi departe, lângă lună și stele, doamne, lângă lună și stele – ce penibil! îmi spuneam, dar după încă jumătate de sticlă de vin nimic nu mai era penibil, repetam cu ochii în gol fraze fără sens, poate citite, poate inventate, poate trăite sau visate, visul și viața se amestecau cu noaptea, cu șoaptele noastre și cu ceea ce mâinile lui făceau din culoare – o mare cu valuri răsucite și o barcă în care un om vâslea spre lună,

uite ce frumos, a zis, după care m-a luat de mână și ne-am dat amândoi un pas în spate, clătinându-ne. M-am uitat… Niciodată nu mai văzusem ceva atât de frumos, valurile formau un vârtej alb în care plutea barca, dar nu știam dacă vârtejul era făcut din apă sau din lumina lunii lungită peste mare, auzeam un bubuit din adâncuri, auzeam strigătele speriate ale pescărușilor și mă prindeam cu mâna de marginea bărcii, păsările știau când se apropia furtuna, de-aia țipau, de-aia se învârteau ca nebunele pe deasupra mea,

amețită, mă clătinam cu tot cu barcă, cu mare și cu pânza pe care erau pictate, cu podeaua camerei, cu casa, cu strada și cu orașul întreg, mă clătinam odată cu copacii, cu luna, cu primăvara de afară și cu tinerețea mea, și oricât de tare mă propteam în picioare și indiferent dacă mă sprijineam de pereți sau dacă mă întindeam pe jos, legănatul ăla nebun nu se oprea decât după a patra sau chiar a cincea sticlă de vin, atunci se topea ceața care-mi învăluia mintea, atunci înceta podeaua să se mai hâțâne, iar eu zâmbeam înduioșată de fricile mele naive și plecam spre lună fără să mă mai sperii nici de valuri și nici de pescăruși pentru că nimic, dar nimic-nimic nu mi se putea întâmpla.

[1] Serghei Esenin – Ce noapte, doamne! Eu nu pot…