Te văd în ochii de sticlă spartă

Și mor înecată în propriile lacrimi când cioburile îmi ating pielea,

Te văd cum te destrami precum hârtia

Zi după zi, noapte după noapte,

Și firicele de nisip din clepsidra ta se preling în a mea…

Apusul existenței noastre stă pe loc, întru noi,

De ani de zile și stelele se izbesc una de alta,

Doar pentru a naște noi constelații.

Nu știu ce simt în mănunchiul de lalele al inimii mele,

Fiecare zi se stinge pentru a deschide o nouă pagină,

Dar vazandu-te pierind în tăcerea nopții,

Simt doar cum fiecare zi e aceeași.

Ne prelingem precum o substanță lichidă în viață,

Doar pentru a ne minți că trăim.

Te văd vorbind, râzând cu alții,

Dar în fața chipului meu devii ca un ascet

Și plâng în miez de zi, în miez de noapte,

Căci simt că ating o statuie crăpată,

Pe cale să explodeze în mii de bucăți.