Marea era calmă, apa se întindea cît vedea cu ochii și semăna cu un poligon de încercare auto peste care soarele turnase un strat argintiu uniform. Vîntul nu adia deloc, iar asta nu-i convenea lui Ovi. I-ar fi plăcut să-i umfle vela și să-l poarte peste luciul apei ca pe un bolid, să îl audă șuierînd în timpane și el să chiuie din toți bojocii, cu părul flu­turînd la spate ca într-o recla­mă la șampon.

Uneori, cînd venea rupt de oboseală de la serviciu, Ovi se trîntea pe canapea, își conecta telefo­nul la televizor și punea de pe YouTube unul dintre multele filme de relaxare, gen o plimbare prin pădure. În 4k, întotdeauna. În cîteva minute chiar reușea să-și curețe mintea de resturile zilei, se pierdea pe poteca pe care cine știe ce cameraman plimbase o cameră performantă montată pe un gimbal la fel de performant. Nu o singură dată adormise în felul acesta, și Mariana trebuise să tra­gă de el ca să vină în dormitor, să-și continue acolo somnul.

Acum, plutind leneș pe placă, ținînd cu greu vela la verticală, doar-doar venea o pală de vînt care să-l poarte mai departe de țărm și de oamenii, turiști ca el, care se bălăceau acolo, Ovi se simțea ca într-o filmare din acelea de pe YouTube. Își și imagina pe cineva, poate el însuși într-o variantă su­cită a unui univers alternativ, stînd tolănit pe o canapea din piele crem veche și crăpată, foarte asemănătoare cu aceea din livingul lor de acasă, și uitîndu-se la el cum mai mult stă pe loc, uitîndu-se de sub pleoape tot mai grele, tot mai grele… Ovi s-a întrebat atunci cum ar fi ca, pe măsură ce ochii privitorului se închid, lumina din lumea lui, din realitatea în care el stătea pe o placă pe marea enervant de calmă a Greciei s-ar stinge tot mai tare. Ce ar simți? Ce și-ar spune? Cum s-ar schimba, brusc, percepția lui asupra vieții în general? Ar fi speriat? Sau poate ușurat? Fiindcă în mod sigur ar fi venit întuneri­cul complet în cîteva clipe.

Iar acum era dimineață. Se luminase de puțin timp și nu era nici urmă de nor pe cer. De cînd veniseră, aceasta era prima zi care dădea toate semnele că va fi întruchiparea perfecțiunii estivale. Mariana și copiii erau cu siguranță încîntați, așa era și Ovi la drept vorbind, căci nu le mai rămîneau decît două zile pînă să își facă ba­gajele și să plece înapoi acasă, dar nici chiar așa. Își dorise așa de mult să se dea cu placa, și acum, că găsise în sfîrșit una la un preț rezonabil și-o convinsese pe Mariana că își permit s-o cumpere (deși asta era adevărat cu mare indul­gență), uite că perfecțiunea asta stătea de-a curmezișul plăcerii lui.

Ajunseseră la cazare seara, așa că prima zi fusese compro­misă. A doua zi plouase de bună dimineața. Și fusese cam frig. Nu putuseră să intre în apa mării. Pe toate plajele era arborat steagul roșu. Se plimbaseră în schimb cu mașina, vizitaseră stațiunile din zonă, luaseră masa la o ta­vernă dintr-un port foarte pitoresc și se retrăseseră devreme la maisonette-ul închiriat încă de dinainte de pandemie. Ce noroc avuseseră cu proprietarul, om înțelegător care le mutase rezervarea pe anul acesta. Maisonette-ul era o căsuță în toată regula, cu tot ce își puteau dori, living, bucătărie și baie la parter, două dormitoare și un balcon la etaj, bașca terasă cu o mică grădină la intrare. Stătuseră în seara aceea ei pe terasă, fumînd, bînd vin roșu adus de acasă și discutînd, iar copiii jucîndu-se pe telefoane în living, cu televi­zorul deschis pe un post grecesc unde la început erau desene ani­mate, dar după aceea începuse o infinită emisiune-dezbatere; nu că asta le-ar fi deranjat cu ceva jocul copiilor.

A treia zi a fost mai bine. Dimineața a fost vîntoasă și mohorîtă, dar măcar au putut să intre în apă. Iar după-amiază, cu vreo trei ore înainte de asfințit, soarele a ieșit de după nori. Atunci s-au bucu­rat pentru prima dată de atmosfera și sentimentul de concediu la mare la care li se întorcea gîndul tot restul anului și pe care începeau să le anticipeze încă de cum ieșeau ghioceii în anul următor. La fel ca ei gîndeau pesemne mulți dintre turiștii din stațiune, pentru că plaja a rămas aglomerată pînă la ultima sclipire de lumină, iar unii mai ti­neri și neliniștiți, fără familie sau, cel puțin, fără copii, n-au plecat nici după aceea. Ovi și Mariana i-a auzit bălăcindu-se pe întuneric cînd ei ieșeau din maisonette, spălați și schimbați în haine de oraș, ca să meargă la cină.

A urmat ziua de marți, adică ieri. O zi aproape perfectă după standardele lor: soare călduț de bună dimineața, cu un vînt moderat și reprize binevenite de umbră, cînd cerul era traversat de pîlcuri de nori. Au stat pe șezlongurile pe care proprietarul maisonette-ului li le lăsase pe terasă, s-au bălăcit în apa mică de la mal, au mîncat gogoși cumpărate de la un vînză­tor ambulant („ia-le doar copiilor, Ovi, nu vezi cît sînt de scumpe?”), s-au jucat în nisip, Ovi l-a aju­tat pe Matei să construiască un castel cît se poate de clasic, cu metereze zimțate și turnuri de apă­rare în patru colțuri, Mariana a săpat împreună cu Otilia o groapă în care au adus apoi apa cu gă­letușa și au țopăit, stropind în jur și rîzînd, plăcîndu-le senzația de catifelare a nisipului amestecat cu apă trecînd printre degete.

La prînz n-au mai ieșit să ia masa la tavernă. Prețurile erau într-adevăr mai mari decît se așteptaseră, mai mari decît își aminteau sigur că fuseseră înainte de pandemie. Dacă tot aveau bucătărie și era utilată cu toate cele necesare, putea Mariana să gătească ceva. I-a făcut lui Ovi o listă și l-a trimis la cumpără­turi. Era un Lidl nu departe de unde locuiau ei.

Ovi a urcat în mașină și a pornit într-acolo. Drumul mer­gea un timp paralel cu plaja, trecea prin fața mai multor taverne, printre ele și Taverna Costas la care mîncaseră ei calmari prăjiți și tzatziki și zucchini la tigaie și musaca și ce-și mai co­mandaseră copiii (șnițel cu cartofi pai, adică, spre disperarea Marianei) și unde Ovi băuse destule Mythos-uri cît să se amețească bine. Era un drum îngust și o singură ma­șină de aprovizionare îl putea bloca foarte ușor. Și, ce să vezi, în fața lui Ovi chiar s-a oprit o astfel de mașină și șoferul a coborît, i-a făcut semnul de scuze cu mîinile împreunate a rugăciune și a început să descarce lăzi cu fructe și legume și cîteva baxuri de apă. Ovi nu s-a simțit deranjat de asta. Era în concediu, nu se grăbea nicăieri, iar ce voia Mariana să gătească (spaghete bolognese) nu lua mult. În plus, nu le era încă foame, nici lor, nici copiilor, care se îndopaseră cu gogoșile alea uriașe acum nici măcar o oră.

Așa că Ovi a scos mașina din viteză și s-a pierdut cu privi­rea în lungul plajei și dincolo, mai departe, în largul mării. Coborîse geamul și vîntul cald și sărat îl mîngîia cam apăsat pe față, forțîndu-l să mijească ochii.

Atunci a văzut pentru prima oară cu adevărat mulțimea de oameni care stăteau pe apă ca Iisus, unii agățați de o velă sim­plă, alții ținînd în mîini o lopată cu două capete. Erau cel puțin douăzeci în porțiunea de ma­re pe care o avea el în fața ochilor. Cei cu vîsle depuneau mai mult efort, dar cei cu velă obți­neau același rezultat – săgetau dintr-o parte în alta ca niște animale supra-marine – cu mult mai puțin efort. Mișcarea lor era atît de naturală, încît nu putea să nu fascineze. Acolo, la întîlnirea vîntului cu apa, ei erau stăpîni, niște zei fabuloși ca aceia din mi­tologia greacă pe care Ovi și-o amintea vag din cărțile lui Al. Mitru. Privindu-i, nu și-a putut reține o invidie clocotitoare, copilărească, căreia îi mai lipsea o nuanță ca el să se convingă de faptul că fericirea nu mai putea să însemne nimic în viața lui dacă nu va ajunge să alunece și el pe apă ca zeii aceia de toate națiile posibile. La coada ochilor i s-au format mici izvoare de lacrimi.

L-a scos din pasa aceasta un claxon prelung. Mașina de marfă eliberase drumul și acum el era cel care îl bloca. În spatele lui se formase o coadă lungă de mașini care acum nu mai aveau nici un motiv să aștept.

Ovi s-a trezit că face în oglinda retrovizoare semnul de „scuzați” cu palmele împreunate a rugăciune și a pornit mai departe spre Lidl.

Parcarea magazinului era plină. A trebuit să se învîrtă un sfert de oră pînă să se elibereze un loc. A luat un coș de cumpărături, deblo­cîndu-l cu o fisă de 50 de bani.

Înăuntru se adunase parcă jumătate din stațiune. O hărmălaie violentă, agresivă pentru simțurile sale tocmai frăgezite. Trebuia să fie eficient, nu avea de gînd să zăbovească acolo mai mult decît era necesar. A scos lista și și-a alcătuit mental traseul pe baza configurației maga­zinului Lidl la care mergea acasă.

S-a descurcat exemplar, s-a și felicitat în gînd că a cules din mers lucruri care îi scăpaseră Mari­anei și care Ovi știa sigur că le erau necesare (prize antițînțari, de pildă, prosoape de bucătărie, cremă de protecție solară cu SPF 50, de care uitaseră să pună de acasă) și a mai luat din proprie inițiativă, pentru că era la reducere, o cutie XXL de înghețate asortate pe băț – Matei și Otilia aveau să fie foarte bucuroși.

A văzut placa la raionul cu articole diverse. Din cîte se părea, era săptămîna spoturilor acvatice.

Ovi a făcut ochii mari și nu și-a putut opri un chiot de bucurie:

— Fii atent! a zis, dîndu-se puțin în spate. Incredibil.

S-a apropiat apoi ca să vadă mai bine.

Era un model gonflabil. Sigur că da. Cutiile aveau pe ele imaginea unui tînăr numai mușchi care stăpînea marea cu vîsla în mînă, în picioare pe o placă vernil. „SUP”, scria mare în partea de sus, o parte din „U” fiind acoperită de capul tînărului. Privind atent, lui Ovi i s-a părut că tînărul semăna puțin cu el. Măcar la chip, așa cum era cu vreo cincisprezece ani în urmă.

Vîslele erau ambalate separat. Mai mult ca sigur că erau cu sistem telescopic, pentru că cutia nu avea mai mult de un metru lungime.

Și tot cam atît aveau alte cutii, ceva mai bondoace, însă. Ima­ginea prezenta o velă în culorile stea­gului grecesc.

SUP-ul se vindea în trei confi­gurații, a văzut Ovi pe panoul de deasupra raftului. Doar placa făcea 80 de euro. Placa și vîsla făceau 100 de euro. Iar setul complet (deși Ovi nu-și putea imagina cum ar fi mînuit cineva vîsla și vela în același timp) făcea 120 de euro.

Ovi nu știa dacă era mult sau puțin. Dar avea de gînd să se documenteze imediat ce ieșea din magazin. Din cine știe ce motiv, acolo nu avea semnal deloc.

A făcut, totuși, o poză cu tele­fonul raftului, după care s-a grăbit spre o casă pe care a văzut-o mai liberă: erau doar zece căru­cioare doldora de beri, sucuri, vinuri, ulei de măsline, cutii mari de brînză feta și tot soiul de alte lucruri mai mărunte. În dreptul celorlalte case, rîndul se întindea cale de cel puțin cincisprezece cărucioare la fel de încărcate.

Abia a avut răbdare să ajungă să plătească (72 de euro, cam mult), s-a bîțîit de pe un picior pe celălalt și a tot pufnit ca un cal supărat de muște, iar cînd a ajuns în parcare a aruncat cumpă­răturile de-a valma pe bancheta din spate și s-a afundat în scaunul de la volan. Nici n-a pornit mo­torul, deși în mașină era cald ca într-un cuptor. A deblocat telefonul și a intrat direct pe site-ul Decathlon. A scris în bara de căutare „SUP” și primul rezultat l-a lămurit cu privire la acel acronim.

— Stand up paddle, a zis cu voce tare.

A atins ecranul și i s-a pre­zentat imediat oferta magazi­nului. A scanat rapid prețurile. Cel mai ieftin SUP, dar și cel mai mic, depășea 200 de euro, bătea mia de lei. Și nici nu conținea vîsla (pagaia, cică). Cît despre velă, Ovi a văzut că nici un model nu o avea. A deschis pagina unui produs la întîmplare și a apropiat pe imagi­nea principală. Incredibil! SUP-urile acelea nu aveau loc pentru montat vela. Oferta de la Lidl era cu adevărat specială!

Cu sudoarea curgîndu-i rîuri pe față, Ovi și-a spus că va trebui să facă tot posibilul s-o convingă pe Mariana că asta era o achiziție bună, foarte bună, necesară, de neratat. Fie și ca investiție, îți dai seama?!

— Dacă aș avea mai mulți bani pe card, aș lua două! i-a zis mai tîrziu, după ce mîncaseră. Dar stai, că am și cardul de credit. Ce zici, luăm două seturi? Sau mai bine trei? Zicem la va­mă că sînt ale noastre. Noi doi și Otilia. Matei e prea mic, nu ne-ar crede. Dacă le vindem acasă cu 200 bucata ne scoatem jumă­tate din cazare.

Ovi se ambalase. Exagera ca să fie mai convingător. Nu avea de gînd, de fapt, să le vîndă pe toate trei. Un SUP îl va păstra pentru el, evident.

Mariana se uita la el ca la un copil agitat de prea multă cioco­lată mîncată pe furiș.

— Cine să cumpere așa ceva la noi în oraș, Ovidiu? Ce să facă, să se dea cu placa pe Criș?! Hai, că ești comic.

Comic?! ar fi vrut să spună Ovi, dar s-a abținut fiindcă știa că nu ar fi ajutat scopului

său. Ai uitat oare cursa de pe Criș cu plăci de felul asta de la ultimul Street Delivery? Ai uitat, așa-i?

— Bine, a zis cu voce tare, dar măcar una pot să iau?

Acum chiar că semăna cu un copil. Ovi însuși s-a simțit așa, auzindu-se.

— E un semn, a spus apoi, venindu-i o idee salvatoare. E chiar un semn. Mai știi cum spuneai că Lidl știe ce îți dorești? Glumeai că ne-au instalat microfoane în casă și că ne ascultă. Așa a fost cînd ai spus că ne-ar prinde bine un dulăpior în baie, pentru că nu ai unde să ții toate produsele de curățenie. Și a doua zi a fost joi și s-a schimbat marfa la Lidl și sigur că în ofertă a apă­rut dulăpiorul de baie perfect pentru locul pe care îl aveam noi de umplut. Sau cînd cu placa de întins părul. Sau cu aparatul meu de ras. Cu prăjitorul de pîine care ni s-a stricat într-o miercuri, exact miercurea potrivită. Lidl știe ce avem nevoie și ne oferă atunci cînd avem nevoie. Așa și acuma cu SUP-ul ăsta! Nu-ți dai seama? Eram în drum spre Lidl cînd i-am văzut pe oamenii ăia plutind pe apă și m-am gîn­dit că vreau și eu! Uite, dorința îmi poate fi îndeplinită. Și nici nu e scump.

A tăcut, trăgînd adînc aer în piept. Partea bună era că ceea ce tocmai spusese era purul ade­văr. Acum, că se auzise articulînd lucrurile în logica aceea, se con­vinsese și el, o dată în plus, că nu putea să rateze ocazia.

Mariana s-a lăsat înduplecată doar după ce a scos de la Ovi promisiunea că îi va plimba și pe copii cu prețioasa lui placă, că îi va lăsa să o folosească pentru jocurile lor, că n-o va monopoliza așa cum avea tendința să facă cu lucrurile la care ținea mult.

— Pe Matei îl poți lăsa să sară de pe ea în apă, a spus Mariana. Știi ce mult îi place să facă sărituri. Cred că ar trebui să-l dăm la înot, s-ar dezvolta foarte armonios și ar fi un pas…

Dar Ovi n-a mai auzit restul. Gîndul lui s-a întors la SUP și la cum să facă să ajungă cît mai repede după el la magazin. Oare la cît se închidea Lidl-ul de acolo? Nu putea să aștepte pînă mîine.

În timp ce Mariana continua să vorbească despre nu știe ce cursu­ri de înot organiza CSM la bazi­nul municipal, citise ea în ziar, online, și atunci îi încolțise ideea în minte, Ovi a deschis telefo­nul și a scris „Lidl” în Google Maps. Magazinul din stațiune era la trei kilometri și șase sute de metri de locul unde se afla el, o distanță pe care o putea face cu mașina, respectînd toate regulile de circulație și limitele de viteză, în opt minute.

Cu douăzeci și opt de minute înainte de ora închiderii.

Douăzeci și șapte, acum!

— Scuze, Mari, hai că mai vorbim despre asta, în principiu sînt de acord, am văzut că-n apă e ca peștele, dar, dacă vreau să mai prind deschis, și vreau!, trebuie să plec acum.

Înainte să termine era deja în picioare, cu cheia de la mașină în mînă, întors cu fața spre ieșirea din curte.

N-a respectat viteza legală, nici vorbă, și la ieșirea pe strada principală a accelerat, tăind calea unui Ford cu plăcuțe sîrbești.

A intrat în magazin fără coș, s-a dus ață la raftul din spate, a luat la subsioară cele trei cutii și s-a dus la cea mai apro­piată casă de marcat. Bătăile inimii i s-au mai potolit doar după ce s-a văzut la rînd. Nu mai conta că avea în față o mulțime de oameni. Acum, ma­gazinul nu se putea închide pînă nu era servit și ultimul client de la coadă. Momentan, acela era el.

A desfăcut ambalajele în seara aceea. A umflat SUP-ul și a montat vîsla și vela. A exersat poziții de plutire în curte, pe iarbă, sub privirile amuzate ale copii­lor, aclamat de glasurile lor vesele. Nimic nu era mai molipsitor pentru ei ca bucuria lui Ovi.

Înainte de culcare, a sprijinit placa, vîsla și vela de șemineul din living. Sincer, ar fi vrut să le ducă la etaj, cu ei în dormitor, dar își dădea seama de ridicolul ideii.

De mult nu mai fusese atît de entuziasmat de ceva. A dormit cu zîmbetul pe buze.

Și s-a trezit – evident, primul – debordînd de energie. Greu și-a stăpînit mișcările ca să coboare la parter fără să facă mult zgomot. Nici n-a avut nevoie de cafea. A scos placa din maisonette și a așezat-o pe peticul de iarbă din curte, în lumina soarelui de dimineață.

Cînd s-a trezit și Mariana și a coborît cu ochii cîrpiți de somn și a pufnit nemulțumită că nu avea cafea făcută, l-a văzut pe geamul mic al bucătăriei.

Ovi ședea pe SUP în poziția lotus, cu ochii închiși și capul dat pe spate, pentru ca soarele să-i încălzească fața. Oare i se părea sau chiar murmura ceva?

Au plecat cu toții la mare după ce au luat micul-dejun.

Din fericire, marea era la o aruncătură de băț de complexul cu maisonette-uri unde stăteau ei, era, de fapt, peste drum de el. De data aceasta n-au mai dus și șezlongurile. Ovi avea mîinile ocupate cu noua lui jucărie, iar Mariana trebuia să care, ca de obicei, sacoșa cu articole de plajă și prosoapele. Copiii, fiind copii, erau scutiți de orice greutate.

Ovi a fost primul în apă.

— Fac o încercare și vin să ne jucăm toți cu el, bine? a zis ca să nu plece așa, fără nici o expli­cație. A înaintat pe burtă, dînd din brațe ca din lopeți, cu vela culcată de-a lungul corpului său. A ajuns destul de repede mai în larg, suficient de departe cît să nu lovească pe nimeni în caz că îl biruia vîntul – la început, pînă învăța să stăpînească SUP-ul.

S-a așezat cum văzuse pe YouTube că se face, cu palmele lipite de placă sub umeri, cu un genunchi înfipt în plasticul aspru, cu degetele de la același picior îndoite, gata să împingă. Și a împins, împingînd în același timp și cu brațele, și a sărit în picioare ca și cînd ar fi fost pe arcuri. A rămas cu genunchii îndoiți, încordat tot, căutîndu-și echilibrul cu mîinile întinse în late­ral ca aripile unui avion.

Totul bine. Foarte bine. Nici nu fusese greu.

Dar știa că partea cu adevărat grea venea acum.

Ridicarea velei.

Trebuia să se aplece după ea, dar să rămînă ferm cu picioarele pe placă, să scoată fundul în afa­ră ca apoi el să funcționeze aseme­nea unei contragreutăți. Vela tre­buia smucită, smulsă de-a dre­ptul, gravitația trebuia învinsă, păcălită.

Ovi a inspirat adînc și a trecut la fapte.

Genunchii bine arcuiți, tălpile bine lipite de placă, departe una de cealaltă, fundul scos în afară, îndoire din șale, tija telescopică a velei apucată bine cu ambele mîini și un’, doi, trei, hei, rup!

Prima încercare a fost un eșec, încît era să ajungă în apă, trăgînd SUP-ul peste el.

S-a reechilibrat ca prin minu­ne, înjurînd printre dinții încleștați.

— Bun, hai încă o dată, a șoptit.

Un stol de pescăruși a trecut în zbor pe deasupra lui, în drum spre cine știe ce catarg.

A doua încercare a fost mai cu noroc, dar nu pînă la capăt. În schimb, a treia, care știa dintotdea­una că era cu noroc, l-a adus îna­poi la verticală împreună cu vela purtînd imprimat steagul alb-albastru al Greciei.

— Iu-huuu! a făcut Ovi victorios. Hai, să-i dam drumul!

Și s-a pregătit ca vîntul să-i umfle pînza, iar el să înceapă să alune­ce pe apă cum îi văzuse ieri pe zeii aceia – dar nu s-a întîmplat nimic.

Pentru că vîntul lipsea și pe cer nu era nici urmă de nori și era o zi perfectă de vară, calmă și caldă, așa cum își doriseră de cînd ajunseseră și îi întîmpina­seră ploaia și mohoreala.

Acel Ovi de pe canapea, care se uita la acest Ovi de pe placă, cu siguranță rîdea în hohote. Ovi de pe placă abia reușea să țină vela ridicată, cînd trăgea, de ea, cînd o împingea, singura parte a corpului care îl ajuta în această încercare comică fiind fundul.

Mai bine luam naibii lopata, și-a spus Ovi, dar acum sigur că era prea tîrziu. Uite că se îndepărtase totuși destul de mult de mal. Nu merita să se întoarcă, nu încă.

Să mai aștepte puțin, poate-poate va veni o pală de vînt.

Și atunci, pentru că văzuse cît de departe rămăsese plaja, cît de singur era acolo, cît de puțini oameni erau în apă la ora aceea, normal că s-a gîndit la știrea verii, nu avea cum să n-o facă, dar entuziasmul lui copilăresc îl împiedicase s-o facă pînă acum.

A început să scruteze largul mării, cu inima tot mai mică. Și-ar fi dorit să poată avea acces la privirea de dronă a închipuitului Ovi de pe canapea. Oare nu vedea acesta o înotătoare dorsală, sau mai multe înotătoare dorsale, venind spre el din porțiunea mai întunecată de apă? Oare, dacă era așa, ce ar fi făcut? Ar fi încercat să-l avertizeze cumva pe el, Ovi de pe SUP, Ovi aflat în pericol de moarte, sau ar fi tăcut mîlc, așteptînd să vadă cum se descurcă singur? Oare și-ar fi dorit să se descurce? Ce fel de om era acel Ovi? Și, dacă locurile lor ar fi fost inversate, ce fel de om ar fi fost el, Ovi de pe SUP, mutat în siguranță pe canapea?

Tot privind în larg, îngrijorat și speriat acum de-a binelea (ultimele relatări din presă spuneau că în urma cercetărilor se stabilise că prima victimă fusese românca, nu austri­aca, și că acesta doar fusese descoperită mai tîrziu, după ce stătuse agățată, dezmembrată și numai franjuri de carne, între coralii din largul plajei egiptene), evident că Ovi a văzut luciul argintiu al apei brăzdat de un triunghi ce­nușiu. Venind cu viteză în direcția lui, din ce în ce mai mare, din ce în ce mai clar.

O înotătoare de rechin, ce altceva?

Deodată, vela i s-a părut că ar cîntări un chintal și și-a simțit mîinile care o țineau ca de plastilină.

Ce să facă? Cum se putea pune în mișcare spre mal? Nu avea cum să procedeze ca la venire, stînd pe burtă pe SUP și lopătînd cu mîinile. Prădătorul din adîncuri atît ar fi așteptat.

Mai întîi trebuia să-și recapete stăpînirea de sine, asta trebuia să facă. Să se asigure că mușchii nu-l vor trăda cînd va avea mai mare nevoie de ei.

Ovi a închis atunci ochii și a început să murmure fără nici o logică:

— Cățeluș cu părul creț fură rața din coteț și se jură că n-o fură, dar l-au prins cu rața-n gură, dar l-am prins cu rața-n gură, l-am prins cu rața-n gură, cățeluș cu părul creț fură rața din coteț și l-am spus cu rața-n gură…

În spatele pleoapelor lui, gura cățelușului creț era împodobită cu șiraguri de dinți mici și amenințători, ucigași, roșii de sînge deja, dinți de rechin înfometat. Iar rața sigur că a început să semene cu el, cu Ovidiu cel copilăros, atîrnînd flasc, aparent fără suflare.

Ovi a tresărit și a deschis brusc ochii. Doar că de fapt nu tresărise așa cum își imaginase, din interior, ca în urma unui coșmar. De fapt, tresărise pentru că SUP-ul se mișcase. Zgîlțîit de dedesubt, înghiontit cu forță, acesta începuse să se miște. La început încet, dar prinzînd simțitor viteză, purtîndu-l pe Ovi în largul mării Egee.

— Hei, hei, hei, a făcut el, depărtînd și mai tare picioarele pe placă pentru mai multă stabili­tate.

Era posibil ca rechinul să-l fi răpit? Erau rechinii atît de inteligenți? Sau doar se agățase de paleta pentru direcție a SUP-ului?

Însă nici una dintre aceste în­trebări nu conta cu adevărat. Ră­spunsurile nu l-ar fi ajutat pe Ovi deloc.

Era cît se poate de clar că acest cățeluș cu parul creț chiar furase rața din coteț, chit că încă nu pusese gura pe ea. Dar avea s-o facă dacă Ovi nu găsea răspunsul la întrebarea cu adevărat importată?

Cum să întoarcă lucrurile în fa­voarea lui? Mai exact: în ce fel să acționeze ca să 1) alunge rechi­nul și 2) să ajungă teafăr înapoi la mal, înapoi la Mariana și la Otilia și Matei?

Înainta deja cu mare viteză. Vela îi vibra în mîini și trebuia să tragă tare de ea, împingînd cu picioarele adînc flexate în placă, ca să nu-i fie smulsă din palme. Acum chiar îi flutura părul în urmă ca într-o reclamă la șampon. Nu putea risca să întoarcă capul spre uscat, i-ar fi intrat cu siguranță părul în ochi și asta i-ar fi distrus concentrarea, așa că trebuia să privească spre larg, acolo unde soarele se ridicase deja mai mult de-un stat de om și dîra de lumină pe care o arunca peste apă, acum ceva mai lată, venea drept spre Ovi, era ca un drum pe care el înainta fară de voie, era aidoma cărării din cărămidă aurie a lui Dorothy. Cumva, lui Ovi i se părea că bulevardul acela către soare avea magnetismul lui, că acela și nu rechinul răpitor era cel care îl făcea să se îndepărteze de toți ai lui, de lumea în care se născuse și pe care toată viața încercase s-o înțe­leagă, reușind însă într-o măsură infimă și adesea îndoielnică.

Dacă n-ar fi fost într-o situație ca aceea – deși acum nu mai știa bine ce însemna asta – Ovi ar fi putut chiar să se răsfețe cu acel răsărit și mai ales cu alunecarea sa spre el. S-ar fi putut simți cu adevărat ca un zeu vechi și nou deopotrivă, nu călcînd pe apă, ci glisînd cu ușurința unui gînd.

Însă pericolul era acolo, mai mare cu fiecare clipă, cu fiecare metru care îl ducea mai aproape de zona de apă întunecată, de prăpastia care se căsca acolo, de fapt. Ovi era convins că de acolo venise rechinul și acolo urmă­rea să-l ducă – înapoi în lumea lui, înapoi la ai lui.

În clipa aceea, Ovi și-a dat seama că ținuse tot timpul în mînă răspunsul la cea mai impor­tantă întrebare. Vela era răspunsul și soluția și-n același timp arma cu care putea încerca măcar să poarte o luptă cu răpitorul său. Nu să-l învingă, dar măcar să-l convingă de faptul că nu era totul decis; că omul plutitor (oricît de tare l-ar fi enervat asta, probabil, pe omul de pe canapea) nu se dă bătut, nu e genul acela de ființă.

Însuflețit cît de cît și motivat de acest discurs care în mintea lui a luat forma unor mici scîntei, ca acelea ale artificiilor pocnitoare pe care le aprindea punîndu-le pe sobă cînd era mic, Ovi a smuls vela din locașul ei și s-a luptat o clipă lungă cu ea, cu el însuși, gata-gata să se răstoarne așa eroic drept în gura dințoasă a cățelușului cu părul creț. Voința lui era însă mai mare decît forțele naturii care i s-au pus împotrivă, așa că s-a redresat cu un răget animalic. A întors imediat vela în mîini, transformînd-o în suliță, strigînd în același timp pînza ei pe lîngă catarg. Ca să nu se desfacă apoi, a început să o învîrtă în jurul propriei axe, o mișcare a cărei dinamică l-a umplut de energie, ca un dinam.

— Te omor, în pula mea! Îți iau gura și-ți scot ochii și mă piș în gîtul tău! Futu-ți morții…

Ovi s-a oprit, cuvintele pierindu-i pe buzele acum uscate ca iasca. Făcuse deja o piruetă completă pe SUP, cu ochii la apa din jurul său și cu vela-suliță pregătită de atac.

În apă nu vedea nici țipenie de pește. Nici din cei mărunți, nici lighioana colțoasă pe care o vîna. Își vedea doar propria imagine unduitoare, ca un miraj în deșert.

Încetase și senzația de mișcare. Iar asta nu era și nu fusese o iluzie. Învîrtindu-se cu ochii în adîn­curi, Ovi a simțit ca și cînd mo­torul care îl propulsase pînă atunci s-ar fi oprit. A mai alunecat din inerție un timp scurt, apoi s-a oprit din nou în loc. La vreun kilometru de plajă, mare era în continuare liniștită așa cum o găsise de dimineață, la venire, și el stătea încordat pe SUP, ținînd tija telescopică a velei ca un luptător abandonat de toți camarazii lui și inclusiv de dușman.

Te-ai speriat ca prostu de o pală de vînt pe care o și așteptai, pe deasupra. Ai primit ce ți-ai dorit și ai făcut ca o țață. Ba nu, ai făcut ca o rață. Ha-ha-ha!

Rîsul acesta atît de cunoscut.

— Ha-ha-ha! a făcut Ovi, atunci, cu propriile coarde vocale. Ce rață proastă! Ha-ha-ha!

Chiar și așa, cu un ochi continua să iscodească apele din vecinătatea sa. Lui Ovi de pe ca­napea îi dădea mîna să rîdă, dar el era încă în mijlocul mării și avea drum lung de făcut pînă înapoi la plajă.

Iar vîntul, uite, stătuse din nou. Nu se putea baza pe el. Și, după experiența recentă, nici nu mai voia să se bazeze.

Așa că Ovi s-a lăsat în genunchi pe SUP, a pus vela jos și s-a întins de-a lungul ei. S-a uitat încă o dată în apa din apro­piere, a văzut reflectată forma trecătoare a unui pescăruș în zbor, apoi și-a scufundat mîinile.

A proptit bărbia în plasticul vernil, deja încins și mirosind puternic a petrol, și a început să lopăteze înapoi spre țărm.

Din cînd în cînd pufnea în rîs, după care măcăia și iar pufnea. Abia aștepta să-l vadă pe Matei făcînd salturi în apă de pe placă. Acum era rîndul copiilor să se distreze.