nu te mai smiorcăi

oamenii slabi nu ar trebui să nască copii

cel puțin așa predică eugenia

cruzimea poate fi un ecstasy al oamenilor buni

asta ca să mă pot număra printre ei

dacă nici femeie bună nu sunt

atunci ce mai rămâne din mine?

nu m-ai învățat tu sacrificiul?

colacul de salvare când ți-a fost frică să mă lași să înot

nu te resping, mi-ești cea mai dragă ființă

de la o vreme însă, nu pot să mă mai scald în bullshit

nu-i ușor când vina îmi activează gastrita

am dormit pe o pernă caldă ca un plasture antinicotină pe sânul tău

pereții au căpătat și ei perne umplute cu penele aripilor

retezate de o lipsă de intenție a îmbrățișării

memoria urmelor de brațe nu spune altceva decât

ești în siguranță, pământul miroase a rădăcini, îl alegem pe ăsta pentru tine

apoi brațele au fost duse pe umeri de gurile altora

gardul viu din jurul pântecului tău a început să se usuce

limba vrăbiilor a devenit de neînțeles, au alungat ploaia cu farmece

statuilor li s-au desprins mâinile

vântul a deschis ferestrele vitraliilor

gura care s-a aplecat peste mine

împroșcă încontinuu Dumnezei sălbatici

m-am făcut o mărgea desprinsă de la gâtul tău

m-am ascuns și-am adormit

numai ploaia mai poate să mă trezească