De la distanță, Timișoara însemna pentru mine în primul rând Revoluția din decembrie 1989.

Dovada că românii până la urmă au avut un moment de demnitate istorică și au ales, plătind un preț îngrozitor, peste o mie de morți în toată țara, libertatea în locul tiraniei.

Și toate acestea au început la Timișoara. Istoria m-a interesat întotdeauna mai mult decât orice altceva (mai mult decât literatura sigur).

Când am ajuns la Timișoara, pe la începutul mileniului, prima  dată am căutat urmele Revoluției. Nu prea le-am găsit. Nu era pe atunci niciun muzeu al Revoluției, sau dacă era ceva eu nu am găsit, nici google maps nu prea exista (cel puțin nu în mentalul meu), primeam indicații de la trecători, dar nici trecătorii nu erau așa de relaxați cum sunt în anii 2020.

Am căutat să ajung la casa unde locuia pastorul Tökés, de unde a început totul, dar până la urmă nu mai știu cum am făcut că m-am încurcat, deși drumul era simplu, am renunțat și m-am dus la Belgrad.

A trecut aproape o viață de om de atunci, viața mea de om. E anul 2024, vine toamna și eu încă mai caut urmele Revoluției. Acum nu le mai caut degeaba. Le găsesc.

Există o vizibilă trecere a istoriei recente în memorie culturală. Nu trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, dar oricum la Timișoara se face în continuare pentru Revoluția din decembrie 1989 mai mult decât în oricare alt oraș din România.

Pare că Timișoara în continuare e prima care vrea libertate!, libertate! Vorbesc în cunoștință de cauză. De douăzeci de ani am umblat nu doar prin toată lumea, cât și prin toată țara asta: România.

Și nu doar urmele Revoluției le caut eu, vreau să înțeleg orașul, vreau să îi știu moștenirile, austro-ungară, germană, otomană, evreiască, vreau să văd dacă multiculturalismul chiar există sau este doar o exagerare.

Vreau să îi înțeleg cartierele, să văd cum trăiesc românii, sârbii, romii, cum e perceput trecutul (mai ales trecutul recent).

Jumătate din viața mea am fost reporter. Douăzeci de ani. Asta înseamnă ceva. După douăzeci de ani, cam știu unde să caut. Observ oamenii, îi privesc, îi ascult, mă uit cum merg, cum vorbesc, ce vorbesc, cum se poartă, cum se îmbracă, mă uit la interfoanele clădirilor, ce nume de familie au locuitorii Timișoarei, umblu prin cafenele, librării și parcuri, fotografiez statui, intru în biserici de toate cultele, urc în tramvaie, cobor în piețe, călătoresc pe apă, alerg, merg la cimitir și la mall și înspre marginile orașului, ba chiar și dincolo de marginile sale. Asta vreau să înțeleg: ce a înțeles Timișoara din trecutul său.

Domnul C. nu vrea să își devoaleze identitatea. Nu vrea el. A copilărit, a fost adolescent, tânăr, student în România. E plecat din oraș cam de un deceniu – între timp e plecat și din țară. Locuiește în Occident. Asta e bine – e bine pentru textul acesta. A văzut și de aproape și vede și de la distanță.

Când spun Timișoara, eu, ziceam, spun Revoluție. E primul lucru la care mă gândesc. Sunt un copil al anilor 1980, am copilărit în frig, foame și frică și știu cum s-a născut lumea din nou în anul 1990.

Cred că de fapt vreau să scriu că le sunt recunoscător timișorenilor pentru toată libertatea asta, de atâtea ori greu de dus. Mi-ar plăcea ca Revoluția să rămână pentru totdeauna o temă importantă (34 de ani de la Revoluția din 1989. Sute de oameni au participat la Marșul Eroilor organizat la Timișoara – Știrile ProTV (stirileprotv.ro)), decisivă, mai ales că nici nu ne-am încheiat socotelile cu trecutul nostru comunist.

Dar domnul C. simte că au trecut ani și viața s-a schimbat și Revoluția nu mai este o temă centrală, cel puțin nu pentru tineri, nici măcar pentru tinerii timișoreni.

Dar unde mai este? Locuiesc în București (când sunt în România), aici au murit mai mulți oameni decât la Timișoara și decât oriunde altundeva în toată țara. Și este Revoluția încă o temă în București? Nu este.

Și la Timișoara, Revoluția a rămas, cumva, o afacere internă a lunii decembrie. Domnul C. o spune așa: “Revoluția este amintită în decembrie, când s-au împlinit douăzeci de ani, douăzeci și cinci de ani, treizeci de ani. Anul acesta vor fi treizeci și cinci de ani. Altminteri chiar nu mai e niciunde o temă centrală în România. E normal, a trecut atâta timp, oamenii au alte repere. Sigur, a fost un eveniment tragic, au murit oameni, dar au fost câteva zile. N-a fost un eveniment de anvergura celui de-Al Doilea Război Mondial. Care și acela mai degrabă s-a uitat. Cum ar fi putut să rămână o temă centrală?”.

Ce e de făcut? “Un muzeu ar trebui să fie într-un mare fel ca să schimbe cu adevărat ceva. Memorialul care există a venit foarte târziu și nu are neapărat o anvergură. Nu merg acolo îndeajuns de mulți elevi, studenți, publicul larg. Merg niște străini, poate. Și aceia dacă sunt de o anumită vârstă. Nu cred că își împlinește îmtru totul într-adevăr funcția de păstrare a memoriei. Există, e adevărat, repere prin monumente, monumentele fixează. Sunt mai multe monumente de acest gen în Timișoara. Dar tot nu cred că e de ajuns”.

Poate că domnul C. are dreptate sau poate că acum e doar departe de casă și amintirile s-au estompat, cum mai au ele obiceiul, sau poate doar vrea prea mult de la oraș și locuitorii lui, cum avem cu toții obiceiul, chiar și cei nostalgici, noi, melancolicii.

Am zis să intru în secolul XXI și întreb inteligența artificială ce îmi poate spune despre revoluția de la Timișoara. Nu îmi poate spune nimic din ce nu găsesc deja pe Wikipedia (Revoluția Română din 1989 – Wikipedia). Știe așa: Primul om mort în Revoluție a fost pensionara Irma Rozalia Pop, de 60 de ani, care, în zona Podului Decebal a fost călcată de un TAB.

Și așa: prima victimă împușcată a fost în Piața Libertății, contabila Lepa Bărbat, în vârstă de 40 de ani. S-a tras din clădirea care va deveni Muzeul Revoluției.

Am aflat de unde conspectează inteligența (din acest articol care rezumă destul de bine evenimentele – cine vrea un rezumat al evenimentelor chiar îl găsește aici: Campanie. 30 de ani de la răsturnarea regimului comunist. Timișoara, primul oraș eliberat de comunism și enigmele lui neelucidate – Evenimentul Zilei (evz.ro)).

Nu îmi folosește, așadar, prea mult inteligența asta artificială, mai ales că nu are sentimente. Numără morții și răniți, dar ratează esențialul: emoția acelor zile de decembrie.

Merg cu ochii mei să văd Memorialul Revoluției. Plătesc un preț modic (sub zece euro, în care e inclus și dreptul de a face fotografii). Știu deja că nu îmi doresc să aflu chiar de la revoluționari cum au trăit ei revoluția de la Timișoara. Vreau să văd ce a rămas în ceilalți oameni. Nu atât ce a fost, ci cum se raportează oamenii astăzi la ce știu (dacă știu) că a fost.

În prima dintre tinerețile mele, m-am ocupat ani de zile cu coordonarea unei echipe care a scris despre Revoluție în presa de la București. Am făcut și greșeli atunci (tinerețea!), dar am și recuperat lucruri importante și neștiute despre Revoluțiile din orașe ca Galați, Brăila sau Buzău. Cam știu cum se raportează revoluționarii înșiși la faptele lor. Vreau să văd ce a rămas – asta chiar mă interesează.

Apoi, Timișoara e altceva. La Timișoara, e mai limpede: oamenii au avut curaj să iasă în stradă împotriva regimului înainte să fugă Ceaușeștii cu elicopterul de pe sediul Comitetului Central.

Sunt atât de puține locurile unde așa ceva chiar s-a întâmplat și atât de puțini oamenii care chiar au avut acest curaj încât nu am pălării în garderobă (deși am multe pălării) pe care să le scot în cinstea lor.

2024. E aproape toamnă. Suntem doar patru vizitatori. O doamnă din Cluj cu fiul ei de zece  ani și o femeie venită să viziteze Europa din Noua Zeelandă. Mă uit împreună cu oaspeții aceștia la un film (bine făcut) despre Revoluția în Timișoara, vizitez camerele muzeului, citesc numele celor care au murit atunci și mă trezesc plângând. Sunt un sentimental. Mă bucur că sunt singur, nu știu prin ce încăpere rătăcesc doamna din Cluj cu fiul și femeia din Noua Zeelandă. Și nu e doar o încercare de salvare a Revoluției de la Timișoara aici. E o încercare de a păstra și alte evenimente importante din istoria recentă (deportările în Bărăgan, colectivizarea forțată, trimiterea germanilor în lagăre din Uniunea Sovietică – despre care a scris deja extraordinar de bine Herta Müller). Memorialul e, deci, emoționant și insuficient.

La Memorialul Revoluției. Credit foto: Andrei Crăciun.

 

Ascult mărturii, văd cum s-a născut steagul fără stemă, văd cum revolta a devenit revoluție, a avut un program clar și o direcție clară – s-a trecut de la Jos Ceaușescu! la Jos comunismul!

Toate acestea s-au întâmplat la Timișoara și sunt inseparabile și de ce a urmat în tranziție – Societatea Timișoara, Proclamația de la Timișoara, încercarea ratată de a impune punctul 8 al Proclamației, care dacă s-ar fi instituit ar fi dat astăzi, probabil, o altă Românie.

Andreea Laura Martinescu este profesoară de istorie în Timișoara. Elevii ei, de ciclul gimnazial, știu despre Revoluția din 1989, dar lucrurile ar putea sta mult mai bine: “Firește, ca profesor de istorie, simți lipsa existenței unui muzeu propriu-zis dedicat Revoluției care să aibă dotări de ultimă generație, prin care poți explora cu toate simțurile evenimentele. Da, știu. Guvernanții noștri au anunțat cu surle și trâmbițe că ei au semnat deja înființarea unui astfel de muzeu în oraș. Nu am urmărit proiectul să îmi pot da seama dacă a rămas la stadiul de pix sau dacă au început să fie făcuți pași concreți în acest sens. De altfel, această inițiativă a venit târziu – târziu pentru Timișoara, târziu pentru mediul educațional, târziu pentru români. Afirm acest lucru cu tristețe, căci pare-se că momentul și importanța Revoluției din decembrie 1989 se șterge tot mai mult, de la an la an, în mentalul colectiv.”

Și profesoara Martinescu simte, deci, cum Revoluția rămâne mereu pentru ultima luna a anului: “ În fiecare an, în decembrie, autoritățile organizează momente comemorative la care participă voluntar și școlile. De asemenea, la nivel de Inspectorat Școlar Județean sunt organizate concursuri pentru elevi care au ca tematică Revoluția din decembrie 1989. Aceste concursuri au o secțiune documentaristică, iar o alta de artă ce presupune realizare de picturi sau desene de către elevi. În acest spirit al comemorării și al atragerii copiilor înspre ceea ce reprezintă istoria recentă a orașului, anul trecut, în decembrie 2023, a fost organizat CIRCUIT ’89, un concurs interactiv de tip treasure hunt, dedicat liceenilor. Elevii, organizați pe grupe, au explorat punctele principale din oraș unde s-a desfășurat Revoluția. Evenimentul a cuprins lansări de carte și s-a încheiat cu un concert rock de tip omagial. Pe lângă participarea la astfel de evenimente, personal, optez și pentru varianta de a invita la clasă o persoană care a fost participant activ în timpul Revoluției. Invitații le povestesc, de obicei, copiilor despre modul în care au trăit evenimentul, ce au văzut în Piața Operei, ce au simțit când scandau în cor lozinci despre libertate. Ca profesor, prin această modalitate reușesc să cultiv și ceea ce înseamnă istoria orală și, în același timp, le dezvolt copiilor anumite valori și atitudini.”

Sunt elevii curioși? Care e viitorul Revoluției la Timișoara, vă întrebați? Exact așa m-am întrebat și eu. Iar profesoara Martinescu a avut generozitatea să explice: “Trebuie să ținem cont de faptul că elevii sunt foarte curioși de ceea ce înseamnă istorie contemporană, asta din cauza apropierii temporale față de subiectele în cauză. De unele persoane care sunt amintite în părțile lecției au mai auzit discuții în familie sau în grupul lărgit de prieteni. Adesea, părinții le povestesc copiilor diverse anecdote pe care, mai apoi, elevii le reproduc la școală. Raportarea la istoria recentă, prin prisma familiarității, ajunge să schimbe modul în care copiii văd istoria, căci ei funcționează pe principiul conform căruia, cu cât sunt mai apropiate evenimentele de ei, cu atât impactul asupra lor poate fi mai mare, deci subiectul devine dintr-o dată mai interesant, mai captivant. Am întâlnit, desigur, și copii care, atunci când am abordat lecțiile referitoare la comunism, m-au înștiințat că au aflat de la părinți sau bunici că în comunism a fost mai bine pentru că…. Din nefericire, încă există un teren fertil pentru supraviețuirea acestor mituri. Dar, rolul nostru, al profesorilor de istorie, ca specialiști până la urmă, este acela de a demonta aceste mituri cu răbdare, argumente, dovezi și tact pedagogic.”

Și tranziția? “Pentru copii, perioada tranziției la democrație se află sub semnul necunoscutului. Adesea, când îi rog inițial să îmi enumere președinții României post-1989, niciodată nu îl numesc pe domnul Emil Constantinescu. Acest lucru mă face să cred că poate nu i-am acordat noi, ca societate, suficientă importanță omului care i-a trasat României o axă – NATO și UE. Mă amuz de fiecare dată când, de câțiva ani încoace, vizionăm împreună documentarul realizat de către cei de la Recorder, 30 de ani de democrație. Elevii se minunează mereu de personajele întâlnite și încearcă să le găsească un corespondent actual”.

Nu i-am mai spus doamnei profesoare Martinescu acest amănunt biografic: site-ul Recorder, la documentarele căruia se uită împreună cu elevii, a fost co-fondat de mine, iar realizatorii documentarului au lucrat ani de zile cu mine la materiale despre tranziție și istorie recentă.

Umblu, deci, prin Timișoara, dinspre centru înspre margine și înapoi și mai aud, totuși, nume ca Iliescu, Ceaușescu sau generalul Stănculescu. Mai discută oamenii pe la mese. Toți au peste șaizeci de ani și par că nu vor ieși niciodată din trecut.

Dacă vrei să faci un tur al Revoluției, poți să îl faci. E timpul să îl fac și eu.

Așa că duc dincolo de Piața Maria, la casa unde locuia în 1989 pastorul Tökés (László Tőkés – Wikipedia). Merg spre strada Timotei Cipariu, ca să ajung aici am trecut pe lângă: o farmacie, farmacia Roz, magazine second hand, galerii de artă, trebuie să fac stânga, fac stânga, intru pe stradă, pe un zid scorojit scrie Respect 1989. Asta e vocea străzii.

Iar pe zidul casei unde locuia pastorul (care aparține de Biserica Reformată) scrie în patru limbi (vocea autorităților): română, sârbă, maghiară și germană: De aici a pornit Revoluția care a abolit dictatura. 15 decembrie 1989.

Pe zid a rămas și un însemn care a traversat timpul. E un însemn în limba maghiară. Revoluția a rămas astăzi o opțiune. Dacă vrei să îi vezi urmele, le vezi. E adevărat, totodată, și ce mi-a spus domnul C., timișoreanul din Exil: “Când îmi povestea bunicul cum a fost în Al Doilea Război Mondial mi se părea înaintea erei noastre. Irelevant. O plicticoșenie. Probabil că așa simt și copiii mei. E nedrept, dar așa merge lumea”.

Am fost și la Scârț (loc lejer) să văd Muzeul Consumatorului Comunist. L-am mai văzut în urmă cu aproape un deceniu. Știu ce urmează să găsesc acolo: obiecte pe care le-am văzut toată copilăria mea, de la ceasuri deșteptătoare la calendare și bibelouri. O să mă simt ca acasă. Nu mă simt ca acasă, pentru că în vara aceasta Muzeul Consumatorului Comunist era închis pentru lucrări de reamenajare. Învăț să îndur această pierdere și merg mai departe gândindu-mă la ce a rămas în urma comunismului și a Revoluției. Mă tot gândesc la ce mi-a spus domnul C.

Dana Popeți (Dana Popeţi – Echipa – RHeA (rhea-uvt.org)) locuiește în Timișoara și vede lucrurile un pic altfel: “Dacă risc o generalizare, aș spune că orașul meu prețuiește trecutul și îl cultivă. Generația bunicului bănățean care a participat la Revoluția din 1956 şi al cărui neam a fost deportat în Bărăgan, nu mai trăiește. Ei erau legați strâns de valorile Proclamației de la Timișoara (cu accent pe punctul 8), anticomuniști până în măduvă (încă din primăvara lui 1990), și ca ei erau mulți. Asociația Foștilor Deținuți Politici și a celor deportați în Bărăgan a funcționat intens și cu folos. Bătrânii anticomuniști la pensie mergeau la Asociație zilnic, ca la serviciu. Presiunea exercitată de oamenii pe care i-au trimis în Parlament le-a adus moșilor reparații. Sunt și monumente încărcate de sens: pe străduța care leagă Piața Victoriei de Piața Libertății este o fântână pe care sunt gravate în bronz numele tuturor celor care au murit la Revoluție; sunt multe străzi în oraș care poartă numele martirilor; în cimitirul eroilor arde flacăra neîntrerupt din 1990; un monument impresionant ca dimensiune și ca material constructiv (este din pământ) îi pomenește pe cei morți în Bărăgan; în Piața Libertății găsești într-un loc de mare circulație, gravate în bronz, toate punctele Proclamației de la Timișoara.”

Acest apetit pentru istorie, doamna Popeți vrea să îl dea mai departe către tinerele generații: “Am participat în câteva rânduri cu fiica mea la tururi ghidate ale Revoluției: în săptămâna 15-22 decembrie sunt organizate an de an asemenea plimbări cu ghizi inimoși care te conduc de la casa pastorului reformat László Tőkés prin toate punctele de foc ale revoluției, amintindu-ți nu numai ce s-a întâmplat în fiecare loc, dar și cine s-a desprins din rând, tramvaiul lui Monoran, primul mort, treptele Catedralei…”.

Eu -eu am tot mers prin Timișoara și din loc în loc am văzut câte o placă – anunța că acolo cineva a murit pentru libertate. Dar eu nu cred că oamenii din 1989 au murit neapărat pentru libertatea noastră, să ne uităm la Insula Iubirii și să ne ducem pe apa zâmbetului. Cred că au murit pentru că nu se puteau suporta pe ei înșiși sclavi – ceea ce este un pic altceva (am mai scris această idee cândva (Moartea Corinei – Dela0).

Am văzut până și placa memorială semnată Donald J. Trump, trimisă Municipalității de fostul președinte american, cu prilejul a treizeci de ani de la decembrie 1989. Este în Piața Libertății.

Dar trecutul nu înseamnă doar Revoluția – într-adevăr au fost doar câteva zile acum treizeci și cinci de ani, care au grăbit cursul istoriei, dar probabil comunismul în România oricum nu mai putea dura. În decembrie 1989 ar fi rămas România singură republică socialistă din Europa (cu excepția URSS, care nici el n-a dus-o mai mult de doi ani). Căzuse și Zidul de la Berlin, cât să mai reziste comunismul în Europa de Est?

Timișoara mai are ceva, ceva ce au foarte puține orașe din România, le numeri pe degete: multiculturalismul. Și el există, deși comunitățile tradiționale din Banat s-au tot subțiat numeric în deceniile din urmă: sârbii, maghiarii și germanii au tot plecat. Și încă pleacă.

Ștefan Both, ziarist român de etnie maghiară, cu care am fost coleg atât la “Evenimentul zilei”, cât și la “Adevărul”, îmi spune că au plecat mii, mii, mii de maghiari din Timișoara doar în ultimele decenii. Enorm! Dar multiculturalismul e vizibil și e o moștenire de pe vremea Imperiului. Așa a fost Timișoara încă dinainte să intre în România Mare și așa e și acum.

Domnul C., care nu vrea să fie un Gică-Contra, dar nici nu vrea să practice un discurs fără nuanțe, mă face atent la câteva lucruri care altfel mi-ar scăpa mergând prin oraș la întâmplare.

Ceva extrem de interesant: tot mai mulți maghiari și din Timișoara și-au radicalizat discursul, mergând tot la mai dreapta, s-au aliniat la vocea Budapestei: “Prietenii din nobilul popor maghiar s-au dus în ultimul deceniu foarte la dreapta. Au devenit foarte conservatori, preluând discursul lui Orban de la Budapesta. Asta a încheiat destule amiciții româno-maghiare. Din punctul acesta de vedere, discursul românesc este mult mai moderat și mai european”.

Timișorenii sunt mândri de acest spirit multiculti (am mai atins subiectul și în articolul despre teatru). Dar, spune domnul C., acest orgoliu este al unui anumit fel de multiculti (și sentimentul când umbli prin oraș e că are dreptate), “un multiculti care îi cuprinde pe maghiari, pe sârbi, pe germani și alte naționalități, cum se spunea pe vremea odiosului. În momentul în care adaugi la multiculti oltean sau moldovean sau rom, s-a cam terminat cu multiculti, nu mai e așa de multiculti Timișoara. Da, e un multiculturalism selectiv și cumva superior. Vine pe un fel de orgoliu al Imperiului”.

Profesoara de istorie Martinescu pune problema așa: “Ori de câte ori mă gândesc la Timișoara din punct de vedere istoric mă încearcă o senzație de bucurie amestecată cu furie – un cocktail de simțiri ca Timișoara, de altfel. În primul rând Timișoara și Banatul sunt în mod cert caracterizate de ideea de multiculturalitate. Observăm acest lucru nu doar în statisticile făcute pe baza recensămintelor din diferitele perioade, ci și prin intermediul arhitecturii, gastronomiei, al modului de relaționare a oamenilor, respectiv prin limbaj – prin acele regionalisme pe care încă le folosim în viața de zi cu zi (corso, piglais, lăvor, țucur, uică etc.). Timișoara dispune de un bogat repertoriu de clădiri și monumente istorice. Nu aș exagera dacă aș spune că avem un parc arhitectural. Faptul că astăzi vedem tot mai multe clădiri istorice care trec printr-un proces de reabilitare mă bucură. Este o senzație minunată să te plimbi în centrul Timișoarei și să fii cu capul în nori, preocupat în a desluși diversitatea decorațiunilor existente pe nivelul superior al fațadelor clădirilor.  Din păcate, nu putem spune același lucru despre clădirile din celelalte cartiere istorice ale Timișoarei. Acum, pentru a înțelege puțin la ce mă refer, trebuie specificat că, începând cu secolul XVIII când Timișoara și Banatul trec sub administrație habsburgică, apar schimbări firești și în politica edilitară. Treptat sunt redactate anumite regulamente legate de construcții și sunt realizate diferite sistematizări din acest punct de vedere. De exemplu, Piața Unirii din centrul Timișoarei este o rezervație a clădirilor construite în stil baroc. Ei bine, în timp, administrației habsburgice i-a surâs ideea ca și în celelalte cartiere ale orașului să existe un centru civic după modelul Pieței Unirii – zis și făcut. Și dau aici ca exemplu Piața Traian din cartierul Fabric, care, subiectiv vorbind, pentru mine reprezintă cea mai frumoasă zonă a Timișoarei”.

Bine-bine, și furia? “Starea de furie amintită anterior este legată de evoluția acestei piețe. În zonă regăsim edificii în stil eclectic/Secession, adevărate bijuterii ale arhitecturii de sfârșit de secol XIX-început de secol XX, care astăzi sunt în ruină. Desigur, administrația locală vorbește de ani de zile despre un proiect legat de relansare a zonei, dar până acum nu au apărut schimbări vizibile în decorul urban permanent”. Și o nuanță suplimentară: “Vina nu este în totalitate a administrației, căci, cu siguranță legislația la nivel național este una deficitară când vine vorba de capitolul exproprieri-proprietari-reabilitare.”

Domnul C. înțelege foarte bine și nostalgia cu totul specială a maghiarilor, care evocă vremuri apuse, pe când în cartierele istorice, de pildă în cartierul elisabetin (unde și el a copilărit) erau mai degrabă rari, nu prea vedeai români, iar acum dacă mai sunt doi unguri pe stradă – restul au plecat. Atunci există această nostalgie pentru o epocă întreagă și un sentiment de sfârșit de lume („Pe acest fond de nostalgie – impresia că lumea lor, a etnicilor maghiari, se prăbușește, ca și cum lumea aceea nu s-ar fi prăbușit încă din 1914, de la asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo, fapt care avea să declanșeze Primul Război Mondial. Vin oltenii, vin moldovenii, gay-ii, romii au luat puterea în oraș! Nu mai e ce a fost, domnule. Toate se leagă într-un discurs, la care dacă te uiți atent vezi că are o logică a lui, explicabilă pe acest fond nostalgic” – aceasta este concluzia timișoreanului din Exil şi îi dau dreptate).

Un sentiment de sfârșit de lume, de cetate asediată, de societate aflată pe buza prăpastiei, în anticamera apocalipsei care a trecut – observă domnul C. – și în temele la zi: migrație, viața minorităților sexuale, educația sexuală în școli, vaccinarea (în timpul pandemiei)

A existat și această Timișoară în anii din urmă, când – pe fondul istoric rebel al orașului – s-a asimilat libertatea cu rezistența la măsurile de combatere a pandemiei de coronavirus. Ideea fiind: “Nu ne-a îngenuncheat pe noi comunismul, nu vin ăștia să ne pună mască și să ne înțepe, dacă noi nu vrem!”. Iar acest discurs s-a propagat și într-o anumită zonă specială a orașului: Timișoara muzicală, mai ales în lumea rockerilor.

Fiindcă există și această Timișoara: Timișoara muzicii rock, orașul care a dat Phoenix (apropo, și membrii fondatori ai formației erau de toate etniile).

Așa cum Revoluția din 1989 aparent (doar aparent!) a izbucnit din nimic (o încercare de evacuare a unui pastor reformat, etnic maghiar), dar de fapt nu putea să înceapă în altă parte decât la Timișoara (care era, de fapt, cel mai apropiat mare oraș de viața de „dincolo”), nici Phoenix nu putea să apară în altă parte.

În primul rând, pentru că – îmi explică tot domnul C. – “așa erau timpurile, cine avea atunci acces aproape liber la muzica din străinătate și mai ales la instrumente – aveau maghiarii, aveau germanii…”.

Și la altceva mă face atent domnul C., în chestiunea multiculturalismului: prietenia specială cu sârbii, “popor adevărat, domnule, s-a opus, a luptat, nu ca noi, românii, nu ne comparăm, sârbii – oameni dintr-o bucată. Până și în spectacole pe la Scârț, la trupa Auăleu, care vine pe un fond punk, mai apare câte un sârb care ia pe la spate un american, ca să zicem așa, și toată lumea râde și e bucuroasă. Bucata asta de Timișoara există și ea și irizează te miri pe unde”.

Există o amiciție istorică reală între sârbi și români, o formă de compatibilitate. Și există și această melancolie a unor timișoreni mai în etate după epoca în care priveau către Iugoslavia, de unde își lua reperele în cultura populară, de unde își luau, la urma urmei, și muzica.

Nu a fost uitat legendarul concert al Lepei Brena la Timișoara (în 1984). Au fost zeci de mii de oameni atunci pe stadion. Probabil cei mai mulți spectatori la un concert în țara românească până la pogorârea lui Michael Jackson la București, în 1992.

Pentru aceia dintre dumneavoastră care s-au născut mai târziu, Lepa Brena este o cântăreață din Bosnia (care se identifică în continuare drept iugoslavă), astăzi sexagenară. După aproape treizeci de ani a susținut un nou concert în Timișoara (în trena unui mall: VIDEO. Lepa Brena, cu ochii în lacrimi la finalul concertului susținut la Iulius Town în fața a mii de fani – Tion).

E aici toată tranziția – explicată pe înțelesul oricui vrea să priceapă. Lepa Brena (Lepa Brena i Miroslav Ilic – Zivela Jugoslavija – Dan mladosti – (Beograd, 1985) – YouTube), o fostă Sandra sau Sabrina sau Madonna a Balcanilor, nu mai are același public de acum patruzeci de ani. Iugoslavia s-a destrămat. Serbia, Muntenegru sau Bosnia n-au mers în aceeași direcție cu Slovenia sau Croația, România a intrat în Uniunea Europeană (încă de acum șaptesprezece ani), iar acum vin sârbii la cumpărături la români, la mall.

Dar Lepa Brena a rămas într-un loc așa cum era acum patruzeci de ani, ireal de tânără, în fusta ei mini, ridicată în aer, deasupra Timișoarei, deasupra lumii, deasupra universului, pe un braț de macara: în amintirea timișorenilor  de o anumită vârstă, care de cum aud numele Lepei Brena întineresc și ei  cu zeci de ani.

Scriitorul Bogdan Munteanu o spune așa: “Mai merg uneori cu taxiul și taximetriștii mai bătrâni ascultă în general muzică sârbească. Asta a rămas”. În imaginarul locului, Timișoara trăiește în Mittel Europa, în Europa Centrală (am explicat în textul despre literatură în Timișoara cum această percepție i se datorează în mare măsură Adrianei Babeți, una dintre cele mai importante intelectuale din Banatul de astăzi – link).

Sau, cum spune domnul C., “Adriana Babeți este un monument viu al orașului Timișoara. Un monument și o instituție. După ce a murit bietul Daniel Vighi, ea a rămas. Daniel Vighi era, pentru mine, bănățeanul ideal. Avea și o alură civică impresionantă, nu era doar scriitor și profesor. Adriana Babeți a rămas cu capul limpede și e minunată.”

Și aici în această Europă Centrală a fost ales, acum patru ani, un primar cetățean străin. Un german: Dominic Fritz (între timp, și-a dobândit cetățenia română). Dacă nici ăsta nu e semn că Timișoara a rămas în avangardă, ce mai e? Domnul C. iar bagă nuanțe: “Să nu exagerăm nici alegerea lui Dominic Fritz. Nu e Timișoara în avangarda lumii și a ales un cetățean străin. E pe fondul primarului liberal dinainte. În alt context, Fritz nu-și lua mandatul. Conjunctura a făcut enorm. Punctul de cotitură în realegerea din 2024 a fost când Dominic Fritz a intrat peste romii din Timișoara (prezentată cam abrupt în presa locală: Timișoreni terorizați de vecinii țigani, de 20 de ani! Primarul Fritz a făcut publice imagini șocante – Editia de Timis). Așa că nu cu toleranță, nu cu… Partea de realizări rămâne aceeași și ar fi meritat un al doilea mandat doar pentru ea. Dar cu șase luni înainte de alegeri Robu era peste Fritz în sondaje, ăsta e un fapt. Așadar, nu neapărat multiculturalismul din Timișoara l-a propulsat pe primar. A fost o conjunctură.”.

Nu doar comunitățile de germani sau de maghiari s-au subțiat după 1989, ci și comunitatea de timișoreni get-beget, timișoreni din cele mai vechi timpuri. Și această pătură socială s-a diminuat enorm. Noii timișoreni vin acum din Caransebeș, din Mehedinți, vin din Oltenia, vin de la Vâlcea. Asta se vede cel mai bine la studenții de astăzi (timișorenii de mâine).

Ardelenii merg de obicei la Babeș-Bolyai la Cluj, care e o universitate foarte puternică – și poate să absoarbă o masă mare de studenți (în plus, mai sunt Universități puternice și la Sibiu sau la Brașov).

La Timișoara vin studenți din Banat, din Oltenia (dacă nu rămân în Craiova sau nu pleacă la București) și, cel mult, din Crișana (dacă nu rămân în Arad sau nu merg la Oradea). Din nou, geografia.

Geografia Timișoarei e  legată de istorie, iar istoria Timișoarei a fost aceea care a generat acest apetit pentru multiculturalism. Există în Timișoara și o tradiție a ecumenismului religios (care de asemenea nu se găsește la tot pasul în alte regiuni ale României, care însă, per total, rămâne o țară foarte tolerantă religios).

Un lucru pe care îl remarc tot luând Timișoara la pas. Mă pomenesc pe străzi cu nume de oameni pe care nu îi cunosc. Și am pretenția (după treizeci și trei de ani de școală, două facultăți, trei mastere și un doctorat) că am mai auzit de personalitățile românești, cât de cât. La Timișoara mi se întâmplă des să nu fi auzit niciodată de omul care dă numele străzii. E clar că e o personalitate locală. E și asta o încercare de a păstra memoria. E și asta o formă de a nu lăsa istoria să treacă.

Aflu – de la doamna profesoară Andreea Lazea, de la Facultatea de Arte și Design de la Universitatea din Vest, profesoară care este de loc din București, dar s-a mutat în Timișoara, de unde e originar soțul – de Aleea Personalităților (Parcul Central „Anton Scudier” – Wikipedia) din Parcul Anton Scudier (știați cine a fost Anton Scudier, că nu știați? – iată: Anton von Scudier – Wikipedia).

Așa că merg pe Aleea Personalităților și sunt atent la ce mi-a spus doamna profesoară. Într-adevăr, statuile arată diferit, sunt făcute la momente diferite. Și mai ales: nu există nicio femeie reprezentată acolo. Iar din istoria Timișoarei nu se poate spune că au lipsit femeile importante. Domnul C., care deja s-a devoalat ca fan al Adrianei Babeți, speră că peste treizeci de ani, când doamna Babeți nu va mai fi aici, să aibă măcar o statuie pe Aleea Personalităților.

 

Unul dintre cele mai bune lucruri care există în Timișoara este zona pietonală imensă (cea mai mare din România), care duce de la Piața Operei/Victoriei până la Piața Unirii, trecând prin Piața Libertății. Acum, timișorenii se simt bine aici, dar în urmă cu aproape un deceniu, când proiectul era în curs de realizare – a fost contestat.

Această reorganizare urbană poartă semnătura lui Șerban Sturdza, președinte la Ordinul Arhitecților, a cărui familie are rădăcini timișorene, povestește domnul C.: “El a făcut în anii 1980 primul pas- actuala Piață a Unirii, care nu arăta așa. S-a extins și s-a unit cu celelalte piețe, apoi Sturdza, având bun gust, a plasat în diferite locuri sculptură contemporană de foarte bună calitate. Comunitatea a fost atunci împotrivă: ce sunt porcăriile astea? S-a ridicat chiar problema: asta ne trebuie nouă, când n-avem și noi o ecvestră în toată Timișoara?! Era vorba că îl urcă pe Eugen de Savoia pe cal, dar nu s-a mai făcut. Și asta e Timișoara: acest proiect excelent a fost întâmpinat cu românescul bătaie de joc pe banii noștri. Deși, de altfel, sculpturile au costat foarte puțin”.

Așadar, absența omului călare i-a stârnit pe timișoreni, și să nu fie un Mihai Viteazu’, ca în restul țării, să fie un Eugen de Savoia, că vorbim totuși de un oraș important din Imperiu (Eugen de Savoia – Wikipedia).

Domnul C. spune așa: “Multiculti ajunge să funcționeze uneori ca un cover pentru un conservatorism deșănțat. Eugen de Savoia – să fim altfel, să fim fruncea, să fim altfel”.

Dar când era văzută de aproape, în tinerețe, Timișoara era superbă, erau anii unui anumit fel de avangardă (e o istorie nescrisă aici), erau anii de glorie ai StudentFest-ului (StudentFest – Wikipedia), legendarul festival de artă studențească. O chestiune de orgoliu pentru timișoreni, era Underground Festival, festivalul de punk, anii 1990 aveau alte repere culturale, era clubul de jazz Pod 16…

Timișoara avea un fel de frondă, era într-o rebeliune în formă continuată. Între timp, capitalismul a îmblânzit și avangarda, sunt rare ocaziile când se mai cântă rock live în Timișoara, de pildă. Și a murit și Nicu Covaci.

Domnul C. o spune așa: “E foarte greu să desparți Timișoara de cum a involuat situația culturală în general. A intervenit și capitalismul cu mecanismele lui. Sunt subiectiv ca îndrăgostitul care vede la iubită toate imperfecțiunile. Ar vrea să fie perfectă și tânără pentru totdeauna și e dezamăgit, dar pe un fond de iubire. În continuare iubesc Timișoara, bineînțeles”.

Tot timpul cât am umblat prin Timișoara încercând  să văd unde s-a dus trecutul și ce a rămas din el, am simțit cum ceva lipsește. Abia în a treia zi mi-am dat seama ce îmi lipsea: Politehnica Timișoara, echipa de fotbal.

Nu mai știu unde e Poli Timișoara. Nu mai știu în ce divizie joacă, unde mai e palmaresul, la ce entitate juridică, după o vreme în tranziție am încetat să mai urmăresc patimile acestui club alb-violet, care când eram eu copil se lupta de la egal la egal cu Real Madrid în cupele europene.

Iar înainte de 1989, acest spirit de frondă, el specific Timișoarei, s-a manifestat pe stadion. Poli a bătut Dinamo, pe când asta era o crimă de lezmajestate, și a fost pedepsită, a retrogradat în acel an în Divizia B. Nu s-a dat la o parte nici în fața Stelei, iar pe stadion deja bătea vântul schimbării. Zeci de mii de oameni erau gata să reziste în fața comunismului. Cine nu e atent la viața intimă a stadioanelor nu înțelege viitorul, nu vede ce va urma. Comuniștii n-au înțeles ce spunea, în fond, arena timișoreană.
Pofta  de libertate a timișorenilor era, la sfârșitul anilor 1980, imposibil de potolit altfel decât căderea – căderea adevărată, nu de formă! – comunismului.

Într-o măsură pesemne insuficientă,  dar categoric mai însemnată decât în alte locuri din România, trecutul este îngrijit la Timișoara. Dana Popeți o spune așa: “Dinspre spațiul academic a venit efortul de a aduna mărturiile tuturor supraviețuitorilor închisorilor, ai lagărelor, ai deportărilor. Prin grija doamnei Smaranda Vultur, Arhiva de istorie orală a Banatului este azi foarte bogată: mărturiile supraviețuitorilor se găsesc și în format audio și scrise (găzduite de site-ul Bibliotecii Centrale Universitare). Comunitățile etnice și-au adunat fiecare propriile mărturii: sârbii pe ale lor, nemții, obsedați de neuitare au cărți ale memoriei și la nivel de familie, nu numai de grup (am auzit în multe case de nemți cum un membru mai răsărit a adunat în volum tipărit doar pentru uzul familial arborele genealogic împreună cu povestea familiei), bulgarii catolici, evreii, francezii din Tomnatic, pemii din Banatul de munte, fiecare comunitate își trimite glasul distinct. Piața Unirii funcționează ca scena în mijlocul căreia, pe rând, fiecare comunitate vine și își prezintă programul în fața celorlalte grupuri care nu doar privesc, ci admiră și aplaudă. În 6 ianuarie, de ajunul Crăciunului ne adunăm acolo, în piață pentru că în curtea bisericii  sârbilor de rit vechi  se aprinde un foc mare de stejar care alungă relele. Se servește ceșniță, o prăjitură cu nucă, miere şi stafide, foarte apreciată de copii, pentru bănuțul ascuns.

Romano-catolicii își desfășoară celebrările liturgice tot acolo, în mijlocul pieței. A venit primăvara, românii sunt încă în post, au ieșit ca insectele la soare, în Piață, au umplut cafenelele și de acolo îi măsoară pe catolicii gătiți de sărbătoare.

Există și o Timișoară evreiască, comunitatea de astăzi este mică (mai sunt câteva sute de oameni), dar încă activă. Dana Popeți povestește: “O comunitate evreiască mică, dar activă funcționează tot acolo, în Piața Unirii, nu sub reflectoare, ci în spatele zidurilor. Grija lor sunt bătrânii. În fiecare dimineață doamna E coboară de la etajul cu birourile comunității, în bucătăria de la parter, purtând Regulamentul Kosher la subraț, să verifice dacă bucătăresele respectă rânduiala. Apoi pachetele pleacă spre vârstnicii din oraș.  Nu e doar pentru evrei, orice timișorean este primit acolo, la meniul zilei.”

Timișorenii se simt atacați, dacă se atacă ideea Timișoarei multiculturale. Tot Dana Popeți: “Mai sunt și bulgarii care scriu cu alfabet latin și sunt catolici… Mă opresc aici. Am avut și o concluzie pe care am șters-o ca să nu cad în păcatul lui Vasile Ernu, care după câteva zile petrecute în oraș s-a grăbit să enunțe că Timișoara este multiculturală doar în poveste, nu în realitate. Cred că Ernu greșește.”

Și mai e ceva care a intrat – deja – în istorie. Anul 2023, cu tot ce a însemnat el pentru Timișoara. Granița aceasta: Timișoara capitală culturală.

Oltea Zambori e un PR cultural consacrat (Oltea Zambori, povestea PR-ului care a pus Timișoara pe harta culturală a lumii – Viitorul Romaniei) în România. Oltea știe ce a lăsat, ca o moștenire, anul 2023: “A lăsat o comunitate care înainte de acest an special era destul de disparată. Ne-a învățat pe toți să lucrăm împreună, să ne adaptăm și să punem binele comun și dorința de a reuși înainte de orice orgoliu personal. A mai lăsat o cale largă către turism și ne-a învățat cum poate să arate turismul cultural; Timișoara e un oraș viu, cu foarte multe de arătat altora și lucrul ăsta s-a văzut din plin anul trecut și urmează să se vadă din ce în ce mai tare.”

Inevitabil, o rog pe Oltea să facă o paralelă cu Sibiul (ea este și sibiancă), capitala culturală din 2007: “În general, mă feresc de comparația cu Sibiul pentru că tot contextul e diferit pentru fiecare dintre orașe: Sibiul a fost invitat să se alăture Luxemburgului pentru a împărți titlul de Capitală Europeană a Culturii în 2007, Timișoara a participat la un concurs de proiecte prin care a fost desemnat să fie unul dintre orașele Capitale Europene ale Culturii în 2021, ulterior mutat pentru 2023. Singura similaritate pe care o văd (și care e proprie fiecărui oraș ECoC) e faptul că un asemenea titlu aduce notorietate după anul exercitării titlului, iar Sibiul încă beneficiază de această notorietate; sper ca Timișoara să meargă mai departe pe acest drum larg și luminos care i s-a deschis în față.”

 

“Teatrele timișorene au avut întotdeauna foarte multe de oferit; suntem singurul oraș din țară cu teatre de stat în limbile minorităților care locuiesc aici (nu secții arondate unui teatru, cum sunt în alte orașe, ci teatre de sine stătătoare, cu conduceri diferite, bugete diferite, săli de joc diferite); scena independentă stă și ea foarte bine, avem multe teatre care fac spectacole valoroase pentru care oamenii vin din alte părți ale țării. Ce are Timișoara special, însă, e scena artelor vizuale, care a luat avânt după 2015 încoace; avem o bienală de artă contemporană, una de arhitectură, multe expoziții de pictură, sculptură sau instalații de artă pe care le găsești în tot orașul.”
Oltea Zambori, PR cultural

 

“Contextul cultural din țara noastră are un procent generos de entertainment, ori în Timișoara pare că lucrurile sunt făcute în așa fel încât reflectorul să se mute și spre celelalte zone culturale. Am învățat să lucrăm și cu spațiile pe care le avem, să le folosim la maximă capacitate – Timișoara încă n-are o sală pentru spectacole gândită modular sau un stadion pentru evenimente de mari dimensiuni, dar asta e o problemă de țară, nu neapărat a Timișoarei. Avem și festivaluri de muzică sau de film care s-au făcut mari, unele dintre ele au 6-7-10 ediții. Mai sunt alți organizatori care se îndreaptă spre Timișoara cu proiecte care au devenit mari în alte părți ale țării. Și asta e o moștenire importantă, faptul că mulți au început să vadă și să simtă că Timișoara nu mai e doar un oraș cu potenţial, ci unul care livrează.”
Oltea Zambori, PR cultural

 

Timișoara are o deschidere către vest care acum funcționează în sens invers: nu ne mai e doar nouă ușor să plecăm spre alte țări europene, ci pot europenii să ajungă foarte ușor la noi. Are și oameni care fac, noi am stat mult doar cu ideile noastre și am devenit foarte creativi și dornici să ne arătăm potența. Avem o istorie bogată și un prezent plin de lucruri care se întâmplă, nu sunt doar proiecții de viitor.
Oltea Zambori, PR cultural

 

Există la Timișoara un Muzeu al Revoluției și un Muzeu al consumatorului comunist. Am avut și avem expoziții de fotografie și în oraș, și itinerante – prin alte orașe europene. Avem ansambluri statuare în zona centrală a orașului și în fiecare an comemorăm ziua de 16 decembrie cu o procesiune care reface drumul revoluționarilor de la casa parohială a Bisericii Reformate din Piața Maria până la Operă. Suntem cu toții conștienți de istoria noastră recentă și știm că fără ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 35 de ani nu am fi vorbit acum despre cum arată Timișoara după anul 2023, în care a fost Capitală Europeană a Culturii.
Oltea Zambori, PR cultural

 

“Pentru publicul dornic de a se întâlni cu vestigii ale trecutului, Timișoara are opt muzee. Muzeul Național al Banatului își are sediul în Castelul Huniade, dar acesta este închis de ani de zile din cauza lucrărilor de restaurare a clădirii. În momentul de față, colecțiile muzeului pot fi văzute în Bastionul Theresia unde își are sediul temporar. Pe lângă colecțiile de numismatică, arme și fotografii, un loc aparte în cadrul muzeului îl are colecția dedicată sanctuarului neolitic de la Parța. Unul din festivalurile dragi timișorenilor, organizat de MNaB, este Festivalul Medieval al Castelului Huniade. În cadrul acestuia, publicul intră în contact cu atmosfera medievală, fiind organizate parade, expoziții de arme, audiții de muzică medievală, reenactment, teatru pirothenic, turnir sau diferite jocuri sportive de echipă sau nu. Muzeul Național de Artă Timișoara reprezintă un alt loc de popas cultural. Din colecțiile sale permanente face parte și colecția dedicată Artei Bănățene și Artei Moderne Românești (sec. XVII-XX). De asemenea, pentru Arta Europeană avem ca mărturii Fondul Ormós Zsigmond (XV-XVIII). Poate cea mai interesantă colecție permanentă a muzeului este cea a pictorului Corneliu Baba. Pe lângă colecțiile permanente, după cum amintisem anterior, în anul 2023 ne-am bucurat de două expoziții temporare de mare anvergură, cea dedicată lui Victor Brauner și cea a lui Constantin Brâncuși. Un rol important în istoria regiunii îl are și Muzeul Satului Bănățean care redă, în sine, un sat miniatural, căci regăsim pe „străzile” sale un centru civic. Pe lângă casele specifice țăranilor români din Banat, muzeul cuprinde și o alee a etniilor unde întâlnim case specifice celorlalte etnii conlocuitoare din regiune. Muzeul beneficiază de un amfiteatru în aer liber, astfel încât, pe lângă evenimentele cu caracter istoric/tradițional, aici se organizează diverse festivaluri. De exemplu, aici s-a organizat anul acesta Flight Festival care, până acum, se ținea pe Aerodromul Cioca. Alte muzee, la fel de importante din Timișoara, având un caracter specific, sunt: Memorialul Revoluției din 1989, Muzeul Catedralei Metropolitane, Muzeul Apei, Muzeul Consumatorului Comunist și Muzeul de Transport Public „Corneliu Mikloși” (unde funcționează centrul MultipleXity).” 

Andreea Laura Martinescu, profesoară

 

“Îmi permit cu această ocazie să salut acele puține inițiative culturale care au ca tematică istoria recentă. În general, se organizează fie expoziții independente de artă fotografică cu imagini din timpul Revoluției din 1989 în Timișoara, fie documentare tematice. Un rol important în promovarea istoriei recente îl are Memorialul Revoluției din 1989 – o instituție muzeală deschisă cu sprijinul Asociației Memorialul Revoluției care, pe lângă spațiul dedicat expoziției, a realizat și un complex de monumente în oraș în cinstea eroilor revoluției. Totodată, asociația a pus bazele unui centru de cercetare, având o editură proprie. Expoziții de fotografii tematice au fost organizate și de Muzeul Național de Artă din Timișoara, respectiv Muzeul Național al Banatului.”

Andreea Laura Martinescu, profesoară

 

“De fiecare dată când elevii mei mă întreabă: „Doamna, de ce ați ales istoria?” îmi vine în minte imaginea blajină a profesorului de istorie pe care l-am avut în școala gimnazială, căci  decizia de a studia istoria am luat-o încă de atunci, fiind îndrumată pas cu pas de către dânsul. Domnul profesor, ieșit între timp la pensie, este o persoană caldă, jovială. Autoritatea lui izvora din cunoștințele pe care le avea, din modul în care preda și ne făcea să îndrăgim istoria. Ne simțeam rușinați de gândul că nu știm și că în felul acesta îl puteam dezamăgi. Așa că învățam istorie de drag și de rușine. Având un talent înnăscut și dezvoltat prin intermediul școlii, încă din gimnaziu am participat la olimpiade și concursuri școlare de istorie, iar dânsul mi-a dezvoltat apetitul pentru citirea cărților de specialitate, începând cu monografii și biografii și terminând cu cărți care tratau probleme serioase.”

Andreea Laura Martinescu, profesoară

 

“Regiunea Banatului fiind un spațiu istoric multicultural de secole, nouă celor de astăzi care locuim aici, ni se pare destul de ciudat când apar niște unii care ne vorbesc despre faptul că trebuie să respectăm ideea de multiculti, explicându-ne tot soiul de politici publice, fără a ține cont de faptul că asta ne caracterizează și că toate discursurile sunt desuete.”

Andreea Laura Martinescu, profesoară

 

“Sigur, „Banatu-i fruncea!” are o mare legătură cu evoluția Timișoarei și a regiunii sub administrația habsburgică, ulterior austriacă în timpul Imperiului, iar mai apoi sub administrația maghiară în timpul dualismului. Aici s-au înregistrat numeroase premiere de pe teritoriul de astăzi al României. În 1745 Bega devine primul canal navigabil din țară. Tot atunci a fost inaugurat primul spital municipal. Câțiva ani mai târziu a fost consemnată și propria stagiune de teatru permanentă. La sfârșitul secolului XVIII, în 1760, Timișoara a fost primul oraș iluminat public din România de astăzi, o sută de ani mai târziu a fost primul oraș care a avut lămpi cu gaz, iar din 1884 a fost primul oraș din Europa cu iluminat public electric. Aici au circulat primele linii de tramvai tras de cai în a doua jumătate a secolului XIX, prima stație de serviciu de ambulanță, prima stradă asfaltată din această parte a Europei, prima cale ferată montană Oravița-Anina”

Andreea Laura Martinescu, profesoară

 

“În „Istoria Habsburgilor (1273-1918)” a lui Jean Bérenger, istoricul francez are o notă comică referitoare la relația existentă între Banat și Casa de Habsburg. Am citit cartea în urmă cu mulți ani, dar pot parafraza. Bérenger afirmă despre habsburgi că nici nu puteau avea pretenții de imperiu colonial din cauza nefastei geografii a Imperiului habsburgic. Cu toate acestea, zice Bérenger, cea mai de preț colonie a Imperiului a fost Banatul, văzut ca o perlă a coroanei, căci administrația habsburgică a pus aici în aplicare toate politicile de tip colonialist cunoscute în perioadă. Să fie șansa istorică direct cauzatoare a expresiei „Banatu-i fruncea!”? Cel mai probabil da. Am mai fi fost „fruncea” în absența Imperiului? Probabil că nu. Dar un lucru știm sigur, locuitorii Banatului nu s-au dezis niciodată de dezvoltarea
regiunii sub administrația coroanei habsburgice.”

Andreea Laura Martinescu, profesoară

“Bănățenii sunt obișnuiți ca lucrurile să fie făcute cu ștaif, adică să fie durabile. Cumva caracteristic, nu am scăpat nici în secolul XX de premiere. Nu reprezintă o necunoscută pentru nimeni faptul că în Timișoara a izbucnit revoluția care a dus la cădere regimului comunist, cu sacrificiul vieții a sute de oameni. În 20 decembrie 1989 Timișoara a fost declarat primul oraș liber al României de către reprezentanții Frontului Democrat Român. O altă manifestație publică, venită ca răspuns la incursiunile minerilor la București, a avut loc la începutul anului 1990 când la Timișoara a avut loc un miting de protest unde s-a propus redactarea unei proclamații – Proclamația de la Timișoara, adoptată în martie 1990. Elita Timișoarei, simțind că scopul revoluției a fost deturnat, a redactat acest document programator care cuprindea celebrul punct 8, cel al lustrației, prin care se propunea interzicerea pentru primele trei legislaturi consecutive a dreptului la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate.”

Andreea Laura Martinescu, profesoară

 

 

**

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.