* 

În primăvara acestui an m-am întâlnit cu Bogdan Munteanu la o lectură publică la Cărturești Carusel, în București. Era un festival de proză scurtă: festivalul Short.

Bogdan Munteanu a fost acela care mi-a vorbit despre Centrul de Proiecte de la Timișoara și mi-a recomandat să scriu un proiect pentru o bursă. Am scris – Timișoara culturală. Tranziție, memorie, noi începuturi. Mă angajam să realizez trei articole de presă scrisă, unul despre literatură, altul despre teatru, altul despre memorie.

Am început cu literele, fiindcă la început au fost, desigur, cuvintele. Mi-am făcut socoteala: ce știam despre literatura din Timișoara? Puțin.

Îi știam (destul de superficial) pe unii dintre cei mai cunoscuți oameni de litere din Timișoara: Ion Monoran, Adriana Babeți, Mircea Mihăieș, Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Sorin Titel, Șerban Foarță, Robert Șerban, Radu Pavel Gheo, Cornel Ungureanu. Nu era mult, dar era mai mult decât știau oamenii din anturajul meu, care nu știau mai nimic. E drept, eu n-am fost student la litere, ci la științe politice.

Am citit, să fie peste douăzeci de ani de atunci, Femeia în roșu (de Mircea Nedelciu, Adriana Babeți, Mircea Mihăieș), una dintre marile cărți de după 1990 (volumul a fost scris înainte de Revoluție, dar a fost publicat în libertate). Nici nu mai știu cum am ajuns la această carte, probabil că în trena unei povești de dragoste. Așa ajungeam pe atunci la toate cărțile importante.

Dar încă nu am citit Dicționarul romanului central european în secolul XX (Dicţionarul romanului central-european din secolul XX (polirom.ro), o carte căreia Adriana Babeți i-a dedicat (altă poveste de dragoste) decenii din viață.

Ajunsesem la Timișoara de câteva ori, cu ceva afaceri literare, pentru lansări de carte. Prima dată acum zece ani, ultima oară acum cinci ani, la librăria La Două Bufnițe, unde am lansat un volum în care îmi ficționalizam copilăria.

În cinci ani se schimbă o lume. Între timp s-au întâmplat: pandemia, războiul, inflația galopantă, eu am devenit doctor în științe politice – și nici nu mă apuc să fac și bilanțul pierderilor personale, lista ar fi prea lungă și ar începe cu pierderea celui mai bun prieten, un scriitor interbelic, un nuvelist bucureștean.

Am încercat să văd care mai e situația cu Timișoara & literatura de aici și am început de la omul pe care îl știam cel mai bine (deși probabil că nu ne-am întâlnit de mai mult de douăzeci de ori în viață – dar cu el oricum te împrietenești pe loc și pentru totdeauna, este un om-pod, este un veritabil pachebot al prieteniei) și cel mai implicat în viața literară timișoreană: poetul Robert Șerban.

 

I. Orașul poetului

Pe Robert Șerban l-am întâlnit așa cum se cade: citindu-l. I-am citit cartea Cinema la mine-acasă, superb volum de versuri. Una dintre cele mai frumoase cărți de poezie scrise în limba română după 1990 (după gustul meu).

Cred că am scris despre ea printr-un ziar (am uitat unde și când), dar probabil că așa ne-am cunoscut. Apoi ne-am mai întâlnit pe la târguri de carte, pe când el era la editura Brumar, iar eu tot gazetar de presă scrisă.

Mai departe ne-am întâlnit pe la festivaluri de literatură (mai ales la Iași – nu am fost niciodată la un festival de literatură la Timișoara, nici nu m-a chemat nimeni, nici eu n-am venit), a vorbit la lansarea unei cărți scrise de mine acum zece ani (lansarea a fost în Timișoara, la Cartea de nisip, titlu borgesian care mi-a plăcut mult și îmi place și acum).

Am fost o dată (sau poate că de două ori, chiar nu mai știu) și în emisiunea lui de la TVR Timișoara (Piper pe limbă), m-a inclus într-o antologie de interviuri cu poeți (Raidul poeților, volum apărut la Junimea).

A mai vorbit la o lansare de carte de-a mea în pandemie (Viața de apoi a poetului, Nemira, 2021), pe zoom (eu eram la Paris, el la Timișoara), l-am mai avut invitat la un Poetic Podcast și cam atât (și chiar și așa e printre oamenii de litere cu care am avut cele mai multe interacțiuni, eu fiind un lup cât se poate de singuratic).

 

Îi cunoșteam și pasiunea pentru arta vizuală (Robert e și un fotograf inspirat). Și tot lui i-am trimis cândva pe messenger (yahoo!) câteva poeme juvenile din lirica proprie și mi-a dat un sfat cehovian („taie cât mai mult!”), de care am încercat, fără să reușesc întotdeauna, să nu uit. Ca atare, nu plecam chiar de la zero.

L-am admirat întotdeauna pe Robert Șerban de la distanță, fiindcă e un poet talentat, dar mai ales un individ generos, căruia îi pasă de literatură și oamenii care o fac posibilă.

2024, sfârșitul verii
Se sfârșea vara la Timișoara când l-am întâlnit din nou, după ani, pe Robert Șerban. Beam o cafea la o terasă din Piața Unirii și mi se părea că oamenii se mișcă în slow motion.

 

De câte ori părăsesc sudul României (și îl părăsesc de câte ori am ocazia), de câte ori plec spre vest (și plec de câte ori am ocazia) – aceeași senzație că trăim viața în viteze diferite. Ceea ce nu e nici bine, nici rău, este, cum ar spune și filosofii bulgari, ceea ce este.
Temperamentul meu este o combinație nefericită de melancolic și coleric. Sunt nostalgic și nervos. Mă potrivesc aici? Nu știu.

Ce știu: Timișoara nu e un oraș zgomotos, eu îi spun un oraș de duminici și poate că greșesc (sau poate că nu greșesc). Arareori întârzie oamenii în oraș până după miezul nopții. Timișoara arată mai bine ca nouăzeci la sută dintre orașele românești, beau o cafea, devin prietenul chelnerilor și cerșetorilor și îl aștept pe poet (care nu întârzie, am venit eu mai devreme) și mă gândesc dacă aș putea trăi înconjurat de această liniște. Tot nu știu.

Poetul Robert Șerban are ceva electrizant. Știu dinainte să apară cum va fi: el este o apariție în acest burg care respiră într-o tihnă de Belle Époque.

Secretul poetului e cunoscut. Iată secretul lui Polichinelle, așadar: Robert Șerban e cât se poate de timișorean, de peste trei decenii e timișorean, dar în același timp a rămas cât se poate de oltean.

Mă așteptam să mă întâmpine cu un veniși? Dar adevărul e că nu mai știu care a fost primul cuvânt pe care l-a așezat între noi.  Am lăsat reportofonul să toarcă și două ore mai târziu aveam povestea de dragoste dintre un poet și un oraș, și mai aveam și un scurt istoric al literaturii timișorene de după 1989, așa cum l-a văzut acest bărbat-băiat care a trecut bine de cincizeci de ani, păstrându-și o inimă neobișnuit de tânără. Poet.

Înapoi în vremea tinerelor condeie
Robert Șerban a ajuns la Timișoara și n-a mai plecat în anul 1990.

Anul 1990 – nașterea lumii, Proclamația de la Timișoara (cu faimosul ei punct 8, ignorat brutal de neo-comuniști), Duminica Orbului, Piața Universității din București, Mineriadele, gumele turbo, libertatea, Wind of Change, marile speranțe. Era un moment bun în care să începi o viață nouă.

În 1990, Robert Șerban a venit de la Severin ca să învețe școală la Politehnica din Timișoara, să aibă o meserie la bază, să nu moară, poet fiind, de foame în drum. Tatăl său (el însuși poet) l-a îndrumat pe această cale pragmatică.

Dar nu atunci s-a îndrăgostit poetul de oraș. Ci în 1987, cu trei ani mai devreme. Atunci a mers el cu tramvaiul și… Am fost și eu cu tramvaiul la Timișoara, am înțeles.

Ce căuta adolescentul Robert Șerban la Timișoara? Venise la o școală de literatură. Era tot la sfârșitul verii, tot la începutul toamnei, anotimpul când poezia se naște mai ușor. Venise în tabăra aceasta de literatură – Excelsior – Tinere Condeie. Ediția a II-a. Era o tabără organizată de Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist condus de tovarășul F. Lupescu. Prima ediție se desfășurase în orașul brașovean Victoria.

Robert Șerban, la 18 ani. Credit foto: Arhiva personală.

Și n-a venit de nicăieri tânărul poet din Severin. N-a bătut Robert Șerban la ușa Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist să informeze că este poet, poate chiar genial. Nu. Și-a câștigat locul, prin concurs. Fiecare județ avea un număr de locuri alocat pentru tabără – în funcție de mărimea județului. El era din Mehedinți, care avea doi oameni. Nu era ca Doljul, mare – să aibă patru. Celălalt tânăr condei din Mehedinți era Cosmin Gheorghe, care fusese și la prima ediție, dar n-a mai putut să participe și la ediția a doua, așa că locul său în delegația cu care s-a prezentat județul Mehedinți a fost luat de un secretar UTC.

Tinerele condeie au fost cantonate la Pădurea Verde (unde se fac acum festivaluri de muzică, am fost și eu la Codru, dar asta e o altă poveste – și unde, mulți ani mai târziu, avea să se sinucidă și celebra zebră Shakira – Explicații de tot râsul: Zebra Shakira „s-a sinucis”, după ce s-a aruncat violent în groapa de nisip – Evenimentul Zilei (evz.ro)).

Au stat acolo, în Pădurea Verde, șapte sau zece zile, memoria poetului a păstrat altceva din timpul acela. Ce își amintește? Au stat într-un cămin pentru elevi/studenți, opt în cameră. Tânărul poet Robert Șerban a nimerit chiar lângă tânărul prozator Dan Lungu. Ambele tinere condeie aveau să confirme și să devină unii dintre cei mai importanți, mai traduși, mai respectați scriitori români de după 1989.

Dar pe atunci nu aveau de unde să știe toate acestea, nici măcar că urmează o revoluție (care avea să înceapă, deloc întâmplător, la Timișoara). Tinerele condeie stăteau toată noaptea și vorbeau despre scris, cărți, literatură. Erau obsedați, literatura chiar era viața lor. Și nu doar Robert Șerban și Dan Lungu erau așa. Toți erau.

Dar între cei doi s-a legat o prietenie care încă durează. La sfârșitul taberei, Robert Șerban deprinsese un dulși grai moldovienesc, iar Dan Lungu vorbea cu un perfect simplu autentic.

La întoarcerea acasă, la Severin, tatăl lui Robert, el însuși poet, după cum am zis (poetul Ion Șerban Drincea, astăzi tânăr octogenar), a fost cam nemulțumit de noul grai al fiului, mai ales că făcuse și el armata în Moldova, un an și jumătate, și când s-a întors acasă nu vorbea așa moldovenește ca fiul său după o săptămână.

A trecut și asta, mai ales că tânărul condei Robert Șerban era neobișnuit de obosit. Când a revenit din tabăra de literatură a dormit douăzeci și trei de ore în continuu, au vrut să-l ducă la spital. Așa de tare poate obosi literatura? Poate. Căci tinerele condeie în tabăra din pădure nu dormeau mai mult de o oră pe noapte. Discutau despre cărți, dar participau și la o discotecă improvizată. Și chiar și acolo, pe acordurile șlagărelor de altădată, tot despre cărți vorbeau.

Și mai e un lucru, mai fenomenal (după cum ar spune, poate, Topîrceanu). În tabăra aceea, tinerilor poeți le-a vorbit despre poezie însuși Șerban Foarță. Acesta l-a înlocuit pe poetul Florin Iaru, care a trebuit să plece, având nu se mai știe ce treabă.

Robert Șerban îl admira teribil pe Șerban Foarță, nu doar pentru că poezia acestuia era minunată și nu doar pentru ce însemnase Șerban Foarță în istoria Phoenix (https://www.libhumanitas.ro/cantafabule-texte-pentru-phoenix-serban-foarta-andrei-ujica-a244676.html).

Mai era ceva: tânărul poet și poetul consacrat erau amândoi severineni. În plus, Șerban Foarță era însoțit la Severin de legenda că nu are serviciu. Stă la Timișoara și nu mai are serviciu din anii 1960, face doar ce poftește, nu se duce la muncă la șase dimineața, ca proletarii. Așa ceva era ceva de necrezut!

Șerban Foarță îi părea tânărului Robert Șerban o apariție dintr-o altă lume, mai bună. Era ireal.

Dar așa ireal cum era, tânărul condei tot a îndrăznit să îi bage sub nas marelui poet câteva poeme bătute la mașina de scris a poetului Ion Șerban Drincea. O selecție cu cele mai bune versuri de atunci ale tânărului licean Robert Șerban.

Domnul Foarță era un domn printre tovarăși. I-a invitat pe tineri la cafea (el a dat-o), i-a servit pe fumători cu țigări (Kent lung, ca boierii) și i-a întrebat omenește: despre ce vreți să vă vorbesc?

Au vrut despre Phoenix. Într-un moment de pauză, domnul Foarță s-a trezit cu poemele lui Robert Șerban în față. Le-a citit chiar acolo, pe loc, și a spus așa: Extraordinar! Ce talent ai și – aici urmează o pauză – ce prost scrii!

Verdictul l-a buimăcit pe tânărul condei, care a rămas așa, buimac, săptămâni în șir. Cu timpul a înțeles că domnul Foarță avea dreptate.

Dar nu doar foarte obosit s-a întors tânărul condei acasă. S-a întors și fermecat, îndrăgostit, uluit.

Despre Timișoara auzise el multe, căci era orașul din vis pentru severineni, nu doar pentru că aici exista piața sârbilor (aveau și la Severin). Dar aici veneau și ungurii, era oraș de dublă graniță. În plus, studenții care se întorceau din Timișoara în Severin veneau și ei fermecați și murmurau cântece de slavă, ode către minunea Banatului. Robert Șerban a crezut o vreme că exagerează.

Apoi a văzut și el arhitectura Timișoarei, nu știa pe atunci nici măcar ce este barocul, dar frumusețea știa să o vadă (era poet).

Și așa a fost – a venit dintr-o mare dragoste și a rămas dintr-o și mai mare dragoste. Dragostea pentru Timișoara a crescut în poetul Robert Șerban în toți anii aceștia. De la douăzeci de ani (e născut pe 4 octombrie 1970) și până acum poetul n-a încetat să iubească orașul – care, la rândul său, l-a îmbrățișat și i-a devenit acasă.

1990-2000-2010-2020:
cum a fost/este viața literară în Timișoara

Pe Robert Șerban îl regăsim în 1995 într-o poziție neobișnuită pentru un poet. Puștiul din Severin venit să facă școală la Timișoara este de acum un tânăr bărbat și mai este și purtătorul de cuvânt al Primăriei. Primar era pe atunci V. Oancea, de la defunctul partid Partidul Alianța Civică (PAC).

Povestea dintre poet și politică n-a durat nici măcar un an de zile. Robert Șerban a plecat de la Primărie, primarul a pierdut alegerile, PAC a pierdut și alegerile parlamentare (din partea partidului a candidat atunci la prezidențiale criticul literar Nicolae Manolescu – a pierdut și el) și apoi a dispărut.

Dar Robert Șerban dispăruse deja el însuși din acest peisaj. Mersese într-o cu totul altă direcție: presa scrisă.

În anii 1990, presa scrisă era un fel de paradis, rămâneai sărac, nu câștigai parale, în rest totul era la o intensitate uluitoare. Robert Șerban s-a simțit acasă în acest mediu în care de peste tot veneau știri, oamenii trebuiau informați zi de zi!, oamenii chiar citeau ziare, iar el continua să lucreze cu cuvintele și asta îl ținea aproape de poezie.

Au fost ani pe care și-i amintește drept minunați. Și îl cred pentru că adevărul – cum știm și din filmul artistic Scarface, cu Al Pacino – e în ochi. Iar ochii poetului sclipesc.

Andrei, te rog să mă crezi, mâncam o dată pe zi și alergam spre redacție. Niciodată n-am mai avut un loc de muncă spre care să alerg de fericire! Așa spune poetul și eu știu ce spune. Zece ani mai târziu și eu încă alergam către redacția unui cotidian central și nu era nimic (chiar nimic) mai frumos pe lume.

Presa însă te consumă. Nu e deloc ușor să fii la curent cu toate. Îți rămâne puțin timp pentru poezie. Robert Șerban nu s-a putut dedubla. N-a putut să fie și gazetar, și poet. Trebuie să ai acces la o formă de schizofrenie, îmi explică, pentru a putea să îmbraci ambele haine.

Pe cât de fericit era Robert Șerban că e ziarist, pe atât de trist era că nu mai scrie, că nu mai are timp să scrie poezie. Fiind poet, ideea asta o spune așa: “Nu mai visam”.

Poezia e fulgurație, e fulger, e o clipă, îmi spune poetul, dar trebuie să ai o anumită liniște  pentru ca acea clipă să se întâmple. În vâltoarea realității, clipa nu se mai întâmplă.

Deci, Robert Șerban era absorbit de actualități dar nici nu voia să lase tânărul condei să moară. Avea încă nevoie de poezie.

Debutase deja, câștigase un premiu important – Premiul Nichita Stănescu. În 1993 (la zece ani de la moartea poetului) s-a întâmplat, premiul fiind chiar publicarea la editura Excelsior. Din nou apărea cuvântul Excelsior în viața lui. Și numele lui Nichita Stănescu apărea din nou.

Robert Șerban îl văzuse cu ochii lui pe poet în 1981, la Severin. Venise la biblioteca I.G. Bibicescu, semnase autografe, cu mâna tremurândă. Peste doi ani, omul Nichita Stănescu avea să moară. Poetul trăiește până în ziua de azi și va trăi probabil pentru totdeauna.

Nichita era fascinant și Robert Șerban a fost și el fascinat. Oricine ajungea să îl întâlnească rămânea uluit. Era ca un extraterestru, spune Robert Șerban, era înconjurat de o aură. O aură pe care n-a mai văzut-o la nimeni din literatura română – nici înainte, nici după aceea.

În afară de acest debut fericit, a mai publicat în anii 1990 o singură carte. Prin ’96, dar cu texte scrise înainte să fie în presă.

Și ce a făcut în rest în anii aceia? Și-a cheltuit toți banii pe cărți. Nu erau bani mulți, dar cărțile erau multe, căci erau pline anticariatele de cărți ieftine. Și ce s-a întâmplat cu cărțile acelea? A început să se despartă de ele, i le-a dăruit unui alt biblioman, Marius Ciupertea, care a fost o viață librar și chiar lucrează acum la bibliotecă. Poetul nu mai avea loc de cărți nici în garaj (mașina nu are loc în garaj, să nu credeți că…). Zece saci i-a dus prietenului său. Și ce l-a uimit și l-a mâhnit deopotrivă a fost că n-a simțit nimic.

Chiar n-a simțit nimic la despărțirea de acele cărți care cândva erau toată viața lui. Păi, în unul dintre anii aceia a cumpărat dintr-un anticariat trei plase de cărți de poezie, printre care și debuturile lui Mircea Cărtărescu & Traian T. Coșovei.

Lui Robert Șerban i s-au născut doi copii, a scris el însuși cărți care au fost apreciate, premiate, traduse, a avut o viață plină și cu toate acestea spune fără ezitări: A fost una dintre cele mai frumoase zile din viața! Iar eu sunt sigur că dacă n-ar fi avut copiii, ar fi spus că a fost cea mai frumoasă zi din viața lui.

Toată noaptea a citit la cărțile acelea. Pe Mircea Cărtărescu îl știa din 1988, de la următoarea ediție a taberei de vară – Tinere Condeie. S-a ținut la Suceava și chiar Mircea Cărtărescu le-a vorbit tinerilor despre – atenție – poezie și fantomatică. Era în perioada în care Cărtărescu purta mustață, respira poezie și scria Levantul. Și le-a mai vorbit despre ce citea în afara literaturii, tratate de astronomie, de astrofizică. Atunci și-a dat seama Robert Șerban că un poet nu trebuie să citească doar poezie, ci să aibă orizontul cât mai deschis. Îl prețuia pe Mircea Cărtărescu și îl prețuiește și acum. E convins că dacă nu era scriitor de limbă română, cu toate neajunsurile de a opera în interiorul unei literaturi cu o limbă care nu este de circulație internațională, Mircea Cărtărescu primea deja Premiul Nobel pentru Literatură.

Anii 1990? Robert Șerban își amintește că era mereu agitat, făcea multe (“Aveam chef de muncă!”) și ar fi făcut și mai multe, banii nu îi ajungeau niciodată, viața era grea și siguranța zilei de mâine nu exista.

Mergea pe la cenaclurile din oraș (la Timișoara cenaclul “Pavel Dan” are zeci de ani – a apărut după război; și există și acum, îl îngrijește poetul Eugen Bunaru, pe care Robert Șerban îl descrie exact: o istorie vie a literaturii din Banat și un foarte, foarte bun poet optzecist).

Erau mulți oameni care trăiau pentru literatură pe atunci în Timișoara. Robert Șerban mi-i enumeră fără să răsufle: Doru Branea, astăzi director la Institutul Cultural Român la New York, Marius Lazurcă, Sorin Tomuța… Unii au ieșit din “câmpul literaturii”, alții au rămas – și foarte bine au făcut.

Robert Șerban era plin de energie, citea, dezbătea, uneori era furios, mai făcea desanturi pe la cenacluri cu prietenul său Mugur Ciumăgeanu, mai ales pe la cenaclul Universității de Vest. Îi tachinau pe poeți, erau elemente perturbatoare, îi tocau mărunt-mărunt pe alții, vers cu vers, se ridicau și plecau brusc, “până ne-am dat seama că suntem tâmpiți, puteau să citească oamenii ăia, săracii, și Baudelaire, că la fel ar fi pățit cu noi”. Nu calitatea poeziei îi stârnea, ci simplul fapt de a fi în răspăr.

Și între timp, la gazete, Robert Șerban scria, scria, scria. Într-o zi a făcut șaisprezece articole de unul singur, căci îi erau colegii în vacanță. N-a uitat bucuria aceea a scrisului la ziar, acea servitute, cumva cazonă, care totuși îl încânta. Fiindcă avea sentimentul că schimbă lumea.

Robert Șerban nu mai crede astăzi că presa poate să schimbe lumea, vede cum oamenii nu mai citesc, nici măcar copiii lui nu citesc, nu citesc atât de mult pe cât și-ar dori el, deși au firi artistice, sunt adolescenți. Fata (care va face 18 ani în februarie) vrea să facă medicină veterinară, băiatul (care are 14 ani) vrea să lucreze în industria tehnologiei, calculatoare, ceva.

E firesc, îmi spune poetul, nici el n-ar fi citit dacă nu erau în anii 1980 în care să le ia Ceaușescu lumina șase ore pe zi și în care efectiv nu aveai ce să faci. Prin ’85 au apărut în Severin, în oraș, niște jocuri mecanice. Costa trei lei o fisă. Nu dura mai mult de un minut joaca, avea o navă spațială și se bătea cu alte nave spațiale ca în Star Wars. Ar fi stat numai acolo, cu toată dragostea pentru literatură cu tot. Și dacă ar fi avut tik tok în 1983, adio, tinere condeie! Înțelege mirajul, dar știe și ce pierdem de când nu mai citim literatură și în special poezie. Oamenii care citesc poezie nu își pierd sensibilitatea.

Anii 1990 – era o emulație atunci, apăruse editura Marineasa la Timișoara, mai era editura cu cel mai frumos nume (fellinian) dintre toate editurile românești: Amarcord. A murit și Amarcordul, dar pornise extraordinar. Robert Șerban trăia în sosul literaturii, chiar dacă vedea, cum să nu vadă?, și cum lumea se îndepărta de literatură, atrasă de alte și alte și alte miraje din tranziție. Nu a luat această pierdere în tragic. A luat-o drept ceea ce era. Robert Șerban nu o spune chiar așa, dar eu știu că poetul ar continua să scrie și dacă ar fi singurul om din lume și n-ar mai exista niciun alt cititor în afara lui.

După anii 2000, Robert a trecut de la cotidian la săptămânal, altă viață, parcă era în vacanță, a avut din nou timp să scrie, a câștigat rezidențe în străinătate, și-a scris volumele decisive, a scris și acel minunat Cinema la mine-acasă, a divorțat și și-a refăcut viața, a intrat în televiziune, a făcut emisiuni despre cărți, a vorbit cu oameni de cultură beți mangă la televizor, i-a lăsat pe invitați să fumeze în studio până au sunat de la pompieri, ce faceți, dumneavoastră acolo?, a lucrat la Editura Brumar, unde a publicat Infernala comedie a poetului Emil Brumaru, poezie cu pu și pi, cum ar spune chiar Robert Șerban, poezie superbă, care îl încânta atât de tare încât oprea cunoscuții pe stradă să le citească din moldoveanul Brumaru, ba chiar și pe necunoscuți îi mai oprea uneori.

Robert Șerban e noctambul. Doarme șase ore pe noapte, crede și el, ca oricine altcineva, că zodia lui e cea mai bună. El e Balanță. E și cinefil, cu o noapte înainte de întâlnirea noastră a stat până la două noaptea, să vadă un film franțuzesc – Timpul iubirii. În schimb, dând dovadă de înțelepciune, nu s-a uitat la Insula iubirii. Dar s-a uitat la o emisiune politică la care era invitat generalul Ciucă, general care l-a hipnotizat cu ăăăă-urile, a rămas „efectiv ca vițelul hipnotizat de piton înainte să-l înghită”. Ce l-a uluit? Incapacitatea omului politic de receptare a propriului ridicol. Pe lângă general, a constatat poetul, președintele de acum pare un Nietzsche, un gânditor care vorbește rar, dar spune chestii profunde. Iohannis – autor de fragment: iată unde ne-a purtat discuția. Am lăsat-o să ne poarte aici.

Dar anii 1990 așa au fost – au venit, au lăsat amintiri de neuitat și au trecut. Lui i-au rămas două cărți de poezie publicate în zece ani. Simțea că e mult prea puțin.

După 2000 a recuperat. Astăzi Robert Șerban are un cu totul alt ritm. E membru în Uniunea Scriitorilor de trei decenii (a primit chiar Premiul de debut al Uniunii), publică des (cel mai recent volum: Aproape nimic sigur, la editura Cartier, de dincolo de Prut).

Și mai e și ubicuu. E peste tot în același timp, a fost și asistent la facultate, la jurnalistică, are și slujba lui de om serios, la Aquatim, consiliază managerul. Are cartea de muncă acolo de zece ani.

Și continuă să iubească literatura și să îi promoveze pe oamenii care o scriu.

Moștenirea sa? Păi, Editura Brumar a rămas specializată în poezie, ceea ce este pe de o parte minunat, pe de altă parte rău financiar pentru editură, fiindcă “de poezie librarii fug mai rău ca de Garda Financiară și ANAF la un loc”.

Cât a fost pe la burse și rezidențe – prin Austria, prin Elveția – a văzut și el cum oamenii de acolo continuă să citească: ziare, cărți. Dar noi nu trăim nici în Austria, nici în Elveția, nici măcar la Timișoara, care e totuși mai aproape de Occident.

De treisprezece ani, Robert Șerban este și parte importantă în festivalul internațional de literatură de la Timișoara – FILTM (https://filtm.ro/) .

Și mai vede Robert Șerban și cum Timișoara a renăscut cultural, cu un apogeu atins în 2023, când orașul a fost capitală culturală europeană.

Dar știe și ce ar trebui să se întâmple pentru a fi și mai bine. De pildă, să fie mai multă solidaritate, să fie mai multe reviste literare – există Orizont, și e foarte bună, dar e puțin. La Cluj sunt patru reviste literare, la Iași – șase, la Oradea – vreo două, chiar și Severinul are două sau trei. Așa îmi explică poetul, care deplânge pierderea acestui nucleu, diluarea prieteniilor literare și dispariția boemei.

De ce a dispărut boema? “Pentru că boema presupune să îi dai celuilalt timp, iar acum prea puțini mai sunt dispuși să îi acorde celuilalt timp”.

Diagnosticul lui Robert Șerban merge și mai departe spre ceva ce nu înțelegi singur dacă nu îți deschide cineva ochii: “Timișoara chiar e un oraș capitalist, oamenii sunt individualiști, aici ai o singură casă memorială, Zoltán Franyó, scriitorul din Banat nu lasă nimic la stat. Fiecare e pe barba lui, asta îmi place mai puțin.”

Dar poate că și asta se schimbă, așa cum s-au schimbat atâtea. Ce s-a schimbat în tranziție? De pildă, acum vin sârbii la cumpărături la Timișoara. Merg la mall și Robert Șerban nu exclude un viitor în care în Timișoara, orașul revoluției din decembrie 1989 prin excelență, să ajungă cândva la putere chiar și socialiștii de la București.

Poetul s-a lăsat de fumat, dar acum parcă ar fuma o țigară, merge cu cafeluța. Apare de nicăieri, ca și cum ar fi fost invocat și prietenul bibliotecar căruia i-a dat Robert cărțile, parcă trăim într-o proză sau într-o poezie, la Timișoara e în continuare liniște și în curând ne vom despărți promițându-ne că ne vom revedea mai des.

Robert Șerban, neobositul căutător al frumuseții. Credit foto: Arhiva personală.

Ne propunem să facem și o fotografie împreună, dar uităm. Și așa s-a strecurat încheierea fragmentului. Căci poetul a plecat la București, la un festival de poezie, iar eu am plecat mai departe către librăria La Două Bufnițe.

II. Orașul bufnițelor

N-am mai fost în această librărie independentă de o jumătate de deceniu. E mult, mai ales că în acest timp librăria era să și moară. Să vă povestesc. Firma Bufnițelor. Credit foto: Andrei Crăciun.

Primul lucru pe care îl văd când intru la librăria bufnițelor este raftul autorilor timișoreni. Lângă un raft care se numește Mittel-Europa.

Știu de la Flaubert că nu e bine să tragi concluzii, dar trag. Prima este că în imaginarul literar al timișorenilor e multă mândrie locală și că Timișoara se află în această a treia Europă, în această Europă Centrală (concept popularizat în România mai ales de către Adriana Babeți), lângă cehi, lângă polonezi, aproape de Viena și departe de, să zicem, Tecuci sau Mizil. Oare greșesc?

Raftul autorilor timișoreni, la Bufnițe, în august 2024. Credit foto: Andrei Crăciun.

Voi întreba bufnițele, îmi spun. Doar că bufnițele nu sunt aici. Proprietarele librăriei sunt două tinere, două trentagenare: Raluca Selejan și Oana Maria Doboși. Le-am mai întâlnit și am văzut eu, ca Dumnezeu după ce a făcut cerul și pământul, că e bine.

Fetele, așa le voi spune, căci eu sunt mai în etate, iubesc literatura și chiar fac multe pentru literatura vie: lansări de carte, întâlniri, aici se țin cluburi de lectură, dezbateri. Librăria a fost librărie parteneră a fenomenului „Timișoara. Capitală Culturală Europeană”.

Adevărul e că nu mi-am anunțat sosirea în librărie, așa că trebuie să mi-o anunț. Trebuie să mă întorc până voi găsi bufnițele în cuibul lor. M-am bazat pe faptul că ele nu pleacă niciodată. Mereu sunt de găsit aici, la doi pași de Piața Unirii din Timișoara.

Am uitat că e posibil ca până și bufnițele să-și mai ia uneori câteva ore libere, departe de afacerea lor.

Pe 2 decembrie 2024, la zece dimineața, librăria La Două Bufnițe va împlini opt ani. Când întâlnesc bufnițele (după ce le caut unde se caută oamenii în ziua de azi, pe internet) voi afla că nu știu dacă vor mai duce încă opt ani, dar deocamdată mai pot, mai pot. Planul e aceasta: să continue.

Raluca și Oana vor să vorbească pe o singură voce. Vocea bufnițelor. Accept.

Aflu ce s-a întâmplat la Timișoara în 2023, ce s-a întâmplat înainte și ce se întâmplă după, fiindcă 2023 va funcționa ca o graniță.

E simplu și bufnițele rezumă exact: Anul 2023 a fost cel mai bun din acești opt ani și a urmat după 2022, care a fost cel mai rău.

De ce a fost 2022 cel mai rău? Venea după anii grei de pandemie și a mai izbucnit și războiul din Ucraina (invazia rușilor în Ucraina). Era februarie 2022. Ce are Putin cu cititorul din Banat? Are.

Cititorii care veneau la bufnițe n-au mai venit, oamenii au intrat într-un fel de depresie geopolitică, s-or fi gândit că trebuie să-și schimbe viața cu totul, și-au reconsiderat prioritățile, cine știe? Cert e că nu mai venea nimeni (dar nimeni-nimeni!) la librărie. Luna februarie a anului 2022 a fost cea mai sumbră din existența librăriei La Două Bufnițe.

Raluca și Oana și-au făcut planuri să închidă. Și-au anunțat angajații că gata, visul frumos s-a terminat. Era pe 7 martie 2022. Doar că pe 8 martie 2022 au primit un mail prin care erau anunțate că li s-au aprobat niște fonduri pe care le ceruseră cu doi ani în urmă, în toiul pandemiei, un fel de ajutor pentru firmele aflate în pericol de dispariție. Și n-au mai închis.

Atunci, în pandemie, s-au speriat foarte tare, dar aveau un orizont, aveau instinctul de supraviețuire ascuțit, erau gata să facă orice pentru a trece totul cu bine, au făcut campanii foarte creative, au stat mult în on-line, chiar dacă nu le-a plăcut neapărat on-line-ul (nu le place nici acum, bufințele sunt prin excelență ființe off-line). Iar când a mai venit și blestematul de război au simțit cum se duce totul de râpă.

Dar uite că nu s-a dus, iar 2023 le-a răsplătit reziliența (e prima oară când folosesc acest cuvânt fără să fiu ironic – și foarte probabil și ultima). “2023 a fost o salvare pentru toată viața operatorilor culturali din Timișoara, pentru toți actanții vieții culturale din Timișoara, și pentru restaurante, baruri, chiar a fost un succes”, mă asigură bufnițele.

Acum? Acum lucrurile au revenit “la normalul din 2019, dar parcă un pic mai bine, în 2024 a fost și un fel de oboseală, fiindcă anul trecut n-am timp nici să respirăm, inclusiv din partea publicului  s-a simțit o oboseală”.

În 2023, bufnițele au fost mereu pe baricade, au participat la multe evenimente și majoritatea legate de artă. La expozițiile Brauner și Brâncuși au fost librărie parteneră. Au promovat cataloagele expozițiilor. Și cel mai bine s-au vândut cărțile de artă în 2023. De altfel, o altă observație pe care am făcut-o cât m-am aflat în Timișoara este că orașul și-a găsit nișa artelor plastice, artelor vizuale. Nu este neapărat un oraș al teatrului (locul a fost ocupat de Sibiu), nu este neapărat un oraș al filmului (locul a fost ocupat de Cluj), nu este un oraș al literaturii (locul a fost ocupat de Iași), dar este un oraș care excelează în arta contemporană.

Bufițele confimă și îmi explică de ce: „Asta se întâmplă grație galeriilor de artă și a celor care promovează arta. Au fost oameni pasionați, cum se întâmplă la Fundația Art Encounters, Galeria Jecza (Jecza Gallery). Oameni care se pricep, care sunt dedicați, sunt foarte buni. S-a creat un context favorabil.”

Mă întorc la raful autorilor timișoreni. Bufnițele n-au pus din întâmplare raful acolo: au știut încă dinainte să deschidă librăria că vor să adune toți autorii timișoreni la un loc, pentru ca publicul să îi cunoască. De ce? Iată de ce: “Trebuie să îți citești autorii locali pentru că te întâlnești cu ei pe stradă, la librărie, la cafenea, e păcat să nu-i cunoști”. A fost o parte importantă a viziunii lor, dar nu a fost o decizie de business (n-au vrut să profite de mândria timișorenilor, care nu e un mit, există, așa cum nici multiculturalismul nu e doar un mit, și el există).

A fost o decizie sentimentală. A venit din felul în care au fost educate. Bufnițele sunt chiar din Timișoara, născute și crescute aici. Au fost “crescute literar” de regretatul Daniel Vighi, care le-a fost profesor la Universitatea de Vest. Simt că îi datorează mult profesorului lor (fac o confesiune: l-am întâlnit și eu cândva, la Iași, pe profesorul și pe scriitorul Vighi, dar pe atunci eram prea tânăr și prea departe de Timișoara ca să trag folos din acea întâlnire – am ratat întâlnirea cu Daniel Vighi și abia acum am înțeles de ce a fost o adevărată instituție culturală în Timișoara).

Iar după pierderea lui Daniel Vighi (1956-2022), nu mai e nimeni care să poată umple golul lăsat de el în cultura timișoreană. Bufnițele o exprimă așa: “Nu va mai exista un alt Daniel Vighi!”.

La Universitatea de Vest, dragostea pentru literatură e dată mai departe studenților de către Radu Pavel Gheo, și el un apropiat al bufnițelor. De altfel, prima lansare avută în această librărie a fost la cartea Disco Titanic, a lui Radu Pavel Gheo. Care a așteptat cu lansarea până în decembrie, deși cartea apăruse de luni bune. A vrut să marcheze această premieră. Profesorul Gheo vedea, pesemne, în viitor și știa că bufnițele vor ajunge un punct important pe harta culturală a orașului.

Bufnițele nu știu ce înseamnă treaba asta – “literatură bănățeană”. Căci literatura e literatură, nu e neapărat bine să îi punem granițe. Raftul autorilor timișoreni există pentru ca, pur și simplu, publicul să ajungă mai ușor la oamenii pe care i-ar putea întâlni, la o adică, la coadă la supermarket.

Îmi notez toate numele autorilor de pe raftul acesta, cu gândul să îi caut. Sunt un reporter de modă atât de veche încât scriu de mână și buzunarele mele sunt pline de agende, numere de telefoane și jumătăți de idei.

Când sunt în plin reportaj îmi vine și mie să fac pasul ștrengarului, ca lui Robert Șerban în tinerețea sa de gazetar de presă scrisă.

Cât despre Mittel Europa, aici e clar opera Adrianei Babeți, care a rămas, la zi, probabil cea mai importantă instituție literară din Timișoara (alături de Mircea Mihăieș).

Bufnițele au crescut și în această admirație față de munca doamnei Babeți, mai ales că despre dicționarul acesta se vorbea încă de când erau ele studente. Prima lansare în weekendul în care s-a deschis Timișoara. Capitală culturală 2023 a fost chiar la dicționarul coordonat de Adriana Babeți. N-a fost o coincidență.

Reportofonul toarce în legea lui, bufnițele povestesc, cititorii vin și pleacă din librărie, fetele se întorc mereu la Daniel Vighi, căruia simt că îi datorează încă un cuvânt de recunoștință, apoi încă unul. Până la urmă au început să viseze că vor face împreună ceva (se știu de când erau eleve de școală primară, s-au cunoscut într-o excursie în Parcul Rozelor, iar din clasa a cincea au fost colege de bancă) de când erau în Ariergarda, organizația culturală lui Daniel Vighi. Aveau un plan să facă o revistă literară pentru studenți. Nu au mai făcut, dar până la urmă au devenit antreprenoare în domeniul care e cel mai puțin probabil să facă din ele rivalele lui Țiriac în topul Forbes: cartea.

La ce au renunțat în acești opt ani? “Am renunțat la pianină. Aveam o pianină în librărie, avea rolul ei, am avut parteneriate cu Liceul de Muzică, veneau și făceau spectacole tinerii muzicieni. Pentru mulți era primul spectacol muzical cu public. Am gândit de la început librăria ca pe un loc unde să se întâlnească oameni din diferite domenii culturale, să se creeze conexiuni. Am avut și un program – Artiști la bufnițe. În fiecare lună un artist vizual prezenta o lucrare”.

Carevasăzică, bufnițele au fost timpul implicate în viața culturală din oraș. Ele știu unde e Timișoara acum față de 2016: orașul a crescut cultural enorm. Față de punctul de start al librăriei, 2024 chiar e din viitor.

Și au mai sacrificat ele și timp. Mult timp. Până în 2020 n-au avut concedii, weekenduri libere, a trebuit să vină pandemia ca să aibă o sâmbătă în care să nu aibă nimic de făcut la librărie. S-au sunat și s-au întrebat cu toată seriozitatea: Și noi ce facem acum?

Au fost mulți oameni care le-au ajutat atunci, când a izbucnit molima din Wuhan. De pildă, artistul Dan Perjovschi. Care le-a trimis o lucrare de-a lui și o comandă de cărți, s-a gândit că le va fi greu să treacă librăria prin acea furtună, dar cu ajutorul prietenilor și al comunității au trecut. Chiar au fost mulți cei care le-au fost alături, abia atunci au înțeles cu adevărat și ce impact au în comunitate. Oamenii comandau cărți doar că să țină librăria în viața. Li s-a spus clar: n-au voie să renunțe! N-au renunțat.

Dar a trecut, a trecut. Iar acum sunt multe de făcut. Viața unei librării rămâne însă fragilă. Bufnițele au fost sceptice în ceea ce privește impactul financiar al proiectului “Timișoara – capitală culturală europeană”. Dar au recunoscut că s-au înșelat. Impactul chiar a existat.

La weekendul acela de pomină, weekendul de deschidere s-a stat la cozi la cărți. Cozi ca în anii 1980-1990 când se aduceau cărți în oraș. Timișoara chiar a înviat cultural, iar acum viața financiară a librăriei este stabilă. Dacă, în urma cine știe cărei tragedii, ar trebui să închidă prăvălia, Oana ar pleca sigur în Franța, la Paris. Raluca nu știe ce ar face mai departe. Din fericire, nu e cazul.

Și iar mă întorc la primul raft. Ce e specific, totuși, literaturii pe care o scriu timișorenii? Răspunsul bufnițelor e așa: “Specificul multietnic al Timișoarei și al Banatului, asta simți în toate cărțile, simți spiritul multicultural – chiar există. Îl regăsești și în cărțile lor. Chiar dacă nu mai sunt comunitățile la fel de vaste, spiritul multicultural s-a păstrat. Se vede în clădiri, în oameni, în cărți.”

Oana a stat mult la bunici, vecina bunicii sale era unguroaică evreică, fuma Carpați fără filtru la nesfârșit până la optzeci și ceva de ani și era o imagine vie a rămășițelor Imperiului.

Copii se jucau toți împreună, maghiari, nemți, români, romi, sârbi. Acum, spiritul acesta rezistă și el prin cultură. Raluca merge la teatru, la toate cele trei de stat (maghiar, român, german), Oana a mers mai puțin acolo. A mers în schimb des la Teatrul Auăleu, în independent. Și acolo simte multiculturalismul la lucru.

Și mai e ceva: tot ce a însemnat Revoluția în Timișoara. Dar asta nu se găsește la toți scriitorii din Timișoara. Revoluția a fost acum treizeci și cinci de ani, nu știm dacă v-ați dat seama. Dar, cumva, toți se raportează la ideea de libertate.

Bufnițele aveau un an-un an și jumătate la Revoluție. Tatăl Ralucăi a fost cu ea în piață. Mama era la lucru, la fabrică.

Bufnițele au crescut cu această întreagă mitologie a Revoluției, care a devenit o bornă de neocolit în destinul lor și al orașului. Când le întreb ce este Timișoara îmi răspund deodată, fără să se fi vorbit înainte: “Timișoara este orașul lui Ion Monoran!”.

Poetul Ion Monoran a fost cel care a oprit primul tramvai în Timișoara, ducând revolta din decembrie 1989 la nivelul următor – cu gestul acela simbolic lupta pentru libertate a intrat în faza ei decisivă. Comunismul a căzut și grație “nebuniei” acestui poet sublim al Timișoarei (mort foarte tânăr, în 1993).

Bufnițele cred că Revoluția va rămâne în conștiința oamenilor, asta vine atât de la autorități, cât și de la oameni. Ani de zile după acea călătorie pe umerii tatălui ei în piața unde s-a strigat “Libertate!, libertate!”, Raluca tot făcea pac, pac, pac! A auzit ea împușcăturile și nu le-a mai uitat. S-a tras mult acolo unde locuia familia ei. Din fericire, la Revoluție n-au pierdut pe nimeni din familiile lor.

Nu mai sunt multe librării ca a lor în Timișoara, librării care să nu facă parte dintr-un lanț de librării (de fapt, mai este doar Esotera, care rezistă deja de zeci de ani și de unde își cumpărau în copilărie culegeri de exerciții și probleme). Au mai fost două librării independente, ambele pentru copii. Niciuna n-a supraviețuit pandemiei (am reținut numele splendid al uneia dintre ele – Citilă; era pentru copii preșcolari). Iar în țară numeri librăriile independente pe degete. Și îți mai rămân degete.

Piața de carte e din nou într-un moment dificil (scandalul Bookster). Bufnițele articulează ideea: “Suntem într-o țară în care dacă lucrezi cu cărțile trăiești într-o lege a junglei. Niciun politician nu înțelege nimic despre piața de carte. Și nici n-au dorința să înțeleagă ceva. Încotro mergem? Nu știm. Pe plan politic local, există preocupare pentru cultură, se fac multe lucruri bune. Dar Timișoara e o bulă”.

Amândouă sunt de acord că dacă aveau librăria în alt oraș (cu câteva excepții), probabil că era trecută în neființă librăria bufnițelor de șapte ani deja. Nu rezistau mai mult de un an.  Genul ăsta de miracole se întâmplă în Vest. Mai este și Bookstory la Cluj – o independentă chiar mai veche decât a lor.

Cine sunt cititorii din Timișoara? “Copiii citesc mai mult decât adulții. Piața de carte pentru copii s-a dezvoltat, a apărut, există, nu mai există doar Otilia Cazimir, Nina Cassian și Emil Gârleanu, cum era când eram noi în școală. Acum avem mulți autori consacrați care scriu și literatură pentru copii: Veronica D. Niculescu, Dan Lungu au început să scrie cărți pentru copii”.

„Oferta creează cererea, că nu vindem pastă de dinți, nici șosete. Nu trebuie să fii sclavul cererii într-o librărie independentă.”

Bufnițele

În Timișoara, îmi spun bufnițele, noile generații se raportează la generațiile anterioare. Nu vrea nimeni să dărâme generația Vighi Cei tineri? Nu vor să înceapă lumea cu ei. Dau să plec încrezător de la bufnițe, cu asigurări că nu se va pierde nici spiritul revoluției, nici spiritul multiculti:  “Rămân angrenați în acest imaginar, care e unul pozitiv, de la care ai ce să înveți. Timișoara un oraș cu memorie.” Dar nu plec. Nu încă.

Și într-adevăr, le dau bufnițelor dreptate, timișorenii au și trecut, nu trăiesc un prezent continuu. Există și munca admirabilă a Smarandei Vultur, o adevărate memorie a Banatului.

Bufnițele îmi tot fac recomandări, unde să merg, să înțeleg Timișoara culturală, la Scârț, unde este și Muzeul Consumatorului Comunist (am fost), la fundația Art Encouters (am fost), la galeria Jacza, la teatru, la Memorialul Revoluției (am fost), pe malul Begăi. Librăria lor funcționează și ca oficiu cultural neoficial.

Mă las greu dus din librărie, dar nu mi se întâmplă doar mie. Și ele pleacă greu acasă. Fiindcă – aici Bufnițele sunt de acord cu iluștrii lor înaintași – raiul este o librărie sau o bibliotecă. Oricum, un loc plin de cărți.

Un lucru spectaculos: dimensiunea internațională a librăriei, care are una dintre cele mai bune secțiuni de cărți în limba franceză (grație colaborării cu Institutul Cultural Francez de la Timișoara și cu librăria Kiralina, de la București). Visez să fiu cândva scriitor român de limbă franceză, ca Istrati sau Cioran, și să public la Paris. Colțul acesta de librărie este preferatul meu. Bufnițele au și o afiliere europeană: sunt parte din Federația Europeană și Internațională a Librarilor. Dar asta nu e așa uimitor.

Uimitor e altceva: misteriosul caz al bărbatului care a cumpărat cărți de poezie în valoare de 800 de lei. A venit în urmă cu câțiva ani, a cumpărat zeci de volume și a dispărut fără să lase un nume. Bufnițele ar vrea să știe cine e și să îl mai invite pe la librărie. Îl bănuiesc răgățean, că e din București, fiindcă a spus că în capitală nu găsești librării să aibă atâta poezie bună. Și așa și e. Nu găsești. Am mai umblat prin librării. Confirm. Așadar, îl invităm pe această cale pe misteriosul cumpărător de cărți de poezie să se întoarcă la Timișoara.

„De la Daniel Vighi am învățat că omul de cultură nu are zile libere, nu are sărbători, nu are weekenduri și nu are pensie”.
Bufnițele

“Când am început, aveam un plan, dar ne-am consultat cu vechi librari, de pildă cu Marius Ciupertea (n.m. – prietenul lui Robert Șerban, a mai apărut în articolul nostru, revizuiți rândurile din urmă), care ne-a consiliat, ne-a dat sfaturi. A fost dur cu noi, ne-a pus tot răul în față și astfel ne-a ajutat, ne-a învățat cum să ocolim obstacolele. Ne-a fost de mare, mare folos, îi suntem recunoscătoare.”
Bufnițele

Bufnițele se autodefinesc drept bufnițe. Li s-a spus așa pentru că poartă amândouă ochelari și pentru că nu dormeau noaptea ca să citească. Stăteau ca bufnițele, gen.

Ele nu mai știu cine le-a spus prima dată așa. Dar așa au rămas. Numele plutea deasupra lor cu mult înainte să se nască librăria. E lectura cea mai mare bucurie posibilă într-o viață de om?, întreb. Bufnițele nu ezită: Da. Și chiar la librărie, deși trebuie să vindem cărți, că de asta suntem aici, cea mai mare bucurie e când prindem puțină liniște și putem să deschidem o carte și să citim. Ăsta e paradoxul.

 Librarii care au trecut pe la bufnițe (toți pe care i-am întâlnit eu oricum) sunt oameni cu carte, oameni care iubesc mult cărțile (sunt tineri și tinere,  doctorande, doctori în litere, există chiar și un poet publicat în volum).

Auzind eu de poetul publicat în volum, plec de la bufnițe cu gândul că mă voi întoarce să-l întâlnesc. Pentru că poetul acesta nu e un poet oarecare. Este în epicentrul noii mișcări literare din oraș: Comuna 30.

III. Orașul tinerilor

Mă întorc. Îl cunosc: Alex Higyed (foto) (Alexandru Higyed – Casa de Pariuri Literare (cdpl.ro)). El este poetul și chiar arată ca un poet din ziua de azi.

Este și librar, și doctor în litere. Și inițiator al proiectului Comuna 30, care a luat forma unui cenaclu și organizează întâlniri cu publicul.

Alex are douăzeci și șase de ani (aproape douăzeci și șapte). Comuna 30? Comună vine de la comunitate. 30 e prefixul telefonic al Timișoarei.

Toți cei din Comună au până în treizeci de ani, vor atinge, probabil, consacrarea în anul 2030. Vor fi ei douămiitreizeciștii? Nu știm. Încă.

Alex a debutat în volum în 2021, la Casa de Pariuri Literare, una dintre cele mai prietenoase edituri cu tinerii poeți.

La Timișoara a venit (din județul Arad) în 2016, a venit să studieze litere, limbă și literatură (română-engleză) la Universitatea de Vest. A frecventat cenaclul ținut de profesorul Vighi la UVT. Cenaclul între timp a dispărut. Dar acolo s-a arătat poetul din el: “Am vrut să mă dau mare și am început să scriu ca să citesc și eu la cenaclu. Am fost primit foarte bine și poezia a devenit o pasiune. De atunci tot scriu”.

Și la Timișoara sunt mai mulți poeți decât prozatori printre tinerii scriitori. Temele lui Alex? Următorul său volum (care va apărea la editura OMG din Cluj) va avea următoarele teme: pandemia & războiul din Ucraina. Iată, chiar e un scriitor al anilor 2020. Nu se mai raportează la comunism, la Ceaușescu, s-ar simți ca un impostor să scrie despre așa ceva.

2023? A fost un an foarte plin. Comuna 30 s-a constituit tot în acest an-răscruce (în februarie 2023). Pentru generația lui Alex, 2023 va ajunge să însemne mai mult decât 1989 (așa văd că am scris în notițele mele de reporter deja foarte bătrân).

La cenaclul ținut de Comuna 30 o dată pe lună (într-un pub, desigur), se citește, se oferă și se primește feedback. Mai sunt și scriitori (îndeosebi poeți – atenție, naturi sensibile!) care se supără și pleacă. Dar n-au fost bătăi, arestări. În schimb, tânărul poet aduce o nuanță la cuvintele poetului Robert Șerban: boema n-a murit și se fac în continuare excese. Se mai bea?, întreb. Alex îmi răspunde scurt, cu un cuvânt care nu are nevoie de o continuare: “Oi!”.

Între timp, pe aeroportul din Timișoara (a avut avionul întârziere), am citit cartea de debut a lui Alex și ce pot să spun: slavă zeilor, nu lipsește paharul din versurile sale! Nu vă temeți, domnule François Villon: poeții vor fi mereu poeți și vor tot căuta zăpezile de altădată.

Alex e la vârsta la care arde pentru poezie. Vorbește mult despre poezie, ca orice îndrăgostit despre dragostea sa. Vorbește el, dar oamenii care îl aud ce fac? “Oamenii sunt politicoși, dau din cap, zâmbesc și…”. Și, desigur, îl consideră un tânăr cu capul în nori. Ca orice mamă, și mama lui Alex s-a îngrijorat auzind că i-a apărut în casă un poet – din ce va trăi?! Dar uite că Alex trăiește bine-mersi și e vizibil fericit. Are barbă și patru tatuaje și planuri pentru încă două. Douămiidouăzeciștii-douămiitreizeciștii când vor ajunge în manualele viitorului vor avea deja mustăți și bărbi și tatuaje și cercei și nu vor mai avea copiii zilei de poimâine ce să le facă.

Singura nemulțumire a tinerilor poeți (Alex vorbește acum în numele unei generații) e că nu le îngăduie sistemul (capitalismul, bată-l vina!) să trăiască din poezie. Îl întreb foarte omenește câte merdenele și-a luat până acum din versurile lui. Îmi răspunde așa: “Din onorariile de la evenimente au fost câteva șaorme.”

Ar fi bun un cadru care să le permită să funcționeze și economic. Întâlniri cu cititorii, lecturi publice plătite, seri de poezie. Sunt foarte puține. Din fericire, la Timișoara există un festival internațional de poezie, care poartă numele legendar al lui Ion Monoran (am recitit recent versurile lui Monoran – reunite în volumul Dragă poezie, publicat la Humanitas și într-adevăr a fost un poet excelent).

Îl întreb pe tânărul poet ce poeți și poete admiră și spune doar nume de poeți și poete care îmi plac și mie: Ioan Es. Pop, Ion Monoran, Alexandru Mușina, Mariana Marin. Îi preferă pe Stratan și Coșovei lui Iaru și Cărtărescu.

Crede și el că ar trebui să existe mai multe reviste literare (deși Orizont-ul e bun), cât despre viitor Alex nu-și face griji. Poezia își va găsi singură drumul către inimile oamenilor, chiar dacă nu vor fi mulți oamenii aceia. “Poezia are reputația de a fi o literatură pentru very few, pentru oamenii care o înțeleg”, îmi spune Alex, care îmi lasă și o formă de rezolvare a acestei ecuații: mixul cu alte arte, cu muzica, cu fotografia. Întâlnirile lor sunt de fapt jam session-uri. La care se cântă, căci au și prieteni muzicieni poeții aceștia.  Așadar: muzică & poezie.

Alex se simte acasă în literatura americană și îmi notez de la el o recomandare de lectură: Michael Kleber-Diggs. Visează la un an de pauză după ce termină doctoratul. Colegii de grupare de la Comuna 30 vin din diferite medii. Literatura i-a adus la un loc. Sunt studenți la medicină, studenți la litere, dar nu așa mulți, alții lucrează în IT. Alex simte că viața literară e mult mai intensă acum decât era acum opt ani. Apoi introduce această nuanță: “Sau poate doar a crescut interesul meu pentru literatură”.

Ce aduce un volum de debut în viața unui poet în anii 2020? Pentru Alex a fost așa: i-a crescut încrederea în el și i-a mai scris și un băiat că a găsit cartea întâmplător într-o librărie, a citit-o și i-a plăcut și au legat o prietenie literară. Alex i-a scris câteva rânduri pe coperta a IV-a, fiindcă între timp cititorul a publicat și el în volum. Lui Alex i-au scris pe coperta a IV-a Moni Stănilă (și ea timișoreană, dar stabilită la Chișinău) și Ana Pușcașu (care i-a fost profesoară la facultate, dar și colegă la cenaclul îngrijit de Daniel Vighi).

Îl rog pe Alex să-mi spună niște nume de poeți din ziua de azi care îi plac. Mi spune pe Perța, Komartin. Îi știu, spun. Spune-mi alții, de la tineri, îi spun. Și mi-a zis din generația zeților: Mădălina Aldescu, Cătălina Ioana Obreja, Dan Nicolo. Poeți care abia au trecut de douăzeci de ani și au deja o voce.

De fapt, poezia celor și mai tineri e altfel. E mai mult dialog decât monolog, îmi spune Alex, o să fie interesant, convenim.

Va rămâne acest poet încă tânăr & talentat, doctor în literatură în România? Răspunsul e că nici el nu știe, uneori se gândește să plece în America. A fost în prima tinerețe, cu un Work & Travel. A lucrat la un fast food în Dakota de Sud. Acum vinde cărți la librăria bufnițelor. Librarii au fiecare câte un raft cu recomandări. Pe raftul lui Alex e multă poezie. Răsfoiesc acele cărți: e poezie bună. Știe ce face.

Dacă așa sunt tinerii cărturari din oraș, literatura are viitor și la Timișoara.

IV. Orașul scriitorilor și al cititorilor

Îmi aduc aminte de unde am plecat: de la scriitorul Bogdan Munteanu (cu care sunt coleg de raft în colecția n’autor de la Nemira, dar nu de asta l-am căutat, fiindcă am prezențe și la alte șapte edituri și nu mă simt ca aparținând de vreuna, l-am căutat pentru că îmi place scrisul lui, are umor – de altfel, pe Bogdan Munteanu nu l-am văzut de mai mult de cinci ori în viață, îl voi revedea însă la Timișoara).

I-am pus încă dinainte să vin în oraș câteva întrebări, la care mi-a răspuns pe larg după ce s-a întors din concediul legal de odihnă. L-am întrebat despre Timișoara și ce înseamnă ea. Mi-a spus  așa: “În decembrie ’89 auzeam tot felul de vești legate de Timișoara, dar nu înțelegeam ce se întâmplă. Până în ’97, mi-am văzut de școală, baschet, prietenii și iubiri adolescentine, la Arad. M-am hotărât să dau la facultate la Timișoara în urma unei vizite organizate la Politehnică de doamna Mierluțiu, profa noastră de fizică, pentru toți elevii interesați de chestiile tehnice, vizită pentru care îi sunt recunoscător și acum. Înainte de asta, eram vag interesat de Drept, dar nu cred că mi s-ar fi potrivit. Am renunțat la voievozi și m-am apucat serios de mate și fizică. În anul I, m-am împrietenit cu Nelu, un coleg sibian care mergea pe coclauri și intra la concerte și la teatru cu ajutorul unor cumetri, și am rărit vizitele la Arad. Nu pot spune că m-am îndrăgostit de Timișoara, deși mi-a oferit o grămadă de alternative, atât profesionale, cât și culturale. Aradul e orașul meu de suflet. Timișoara e acasă.”.

Când l-am întâlnit eu la București, Bogdan avea la el, nu ca Moise din Biblie, dar orișicât, tablele. Și chiar m-a invitat să jucăm table, având el pasiunea aceasta, dar nu am dat curs invitației. I-am povestit că am jucat table doar cu doamne și domnișoare și doar în cadru amoros și că nu vreau să mă abat de la această fericită întâmplare. M-a înțeles.

Dar a continuat să lege lumea scriitorilor de cea a jucătorilor de table (lumi care, de altfel, nu se exclud): “Particip activ la viața literară. Încă am energie să mă implic în proiecte culturale, mai ales că știu destul de bine cu cine pot lucra și cu cine nu. Cel mai recent proiect e Bookgammon, realizat cu sprijinul unei burse Energie!, acordate de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte. Sunt recunoscător că am acces la comunitatea jucătorilor de table și la cea literară, și vreau să le aduc laolaltă prin acest proiect, de dragul literaturii și a jocului. Și să scriu despre lumea tablelor. Cititul, scrisul și tablele sunt printre puținele activități la care nu am renunțat de-a lungul timpului.”

Bogdan s-a apucat de scris relativ târziu și oarecum din întâmplare. N-a fost o întâmplare nefericită: “M-am apucat pe la treizeci de ani, într-un bar. Am fost atât de entuziasmat de noua preocupare, încât tot ce voiam să fac era să ies la cafele și să scriu printre oameni. Niște ani mai târziu, m-am obișnuit cu home-office-ul apelând la aplicații care simulează zgomotul din cafenele și de la birou. Dar cine să înlocuiască poveștile pe care le prindeam în zbor, sau pe Jimmy, care striga în fiecare vineri când intra în birou: it’s Fridaaaaay! Acum pot lucra de oriunde, dar uite că tot la o terasă am venit să răspund la întrebări. Billy Joel, Piano Man, chiar acum, în fundal. Și barmanul, cu mustăceala lui de motrean. Și o fată care declamă:

I listen Romanian music

I’ve no fucking clue what they say

and I’m happy. “

L-am întrebat pe Bogdan Munteanu dacă are texte pe care n-ar fi putut să le scrie în niciun alt loc din lume cu excepția Timișoarei? Care? “Primul text care-mi vine în minte e Feri baci. Bătrânul boschetar ne făcea pe toți să râdem la bodega Nada florilor, dis-de-dimineață, la cafeaua de dinainte de muncă. La un moment dat, uncheșul n-a mai apărut. O fi murit, a zis cineva, iar noi, ceilalți, am tras din țigări și am tăcut. Acum, în locul bodegii e un 5 to go – more coffee, less bucks. Era mai bine înainte, mai puțină cafea, mai multe râsete. Rămân cu Feri baci, l-am purtat cu mine în două cărți. Un om care binedispune muncitorimea cu povești nu poate fi uitat. Cartea mea de povestiri Ai uitat să râzi începe așa: Mai zi, Feri baci, mai zi!”.

În 2023, anul cel mai important din istoria recentă a Timișoarei, cum a fost? “Pe scurt, au fost nenumărate evenimente și mulți artiști implicați. Era suficient să-mi fac chef să ies din casă, fără o țintă precisă, ca să mă trezesc peste o oră la o expoziție, la un spectacol, la un performance, la un concert sau la o cafea, uitându-mă la trecători. S-au desfășurat acțiuni culturale și sportive și prin cartiere. Dinamica orașului s-a schimbat. Și look-ul. Aveam nevoie de ceva intens, după câțiva ani mai secetoși. Acum s-a mai domolit treaba, prind seri în care Timișoara e pustie. Îmi place și așa. Explozia de anul trecut se simte în zâmbetele oamenilor, în atitudinea lor mai relaxată. Poate ăsta e cel mai fain lucru pe care l-am observat.”

“Viața literară în Timișoara e ofertantă. Cu public cu bun-simț, poate cu prea mult bun-simț. Cu scriitori de treabă, atât timp cât nu-i calci pe bombeu. Cu nenumărate evenimente, de la obișnuitele lansări de carte la lecturi în locuri neconvenționale, spoken word, open mic și poezie pe asfalt. Cu festivaluri de anvergură, cu concepte diferite – LitVest, FILTM, Monoran.”
Bogdan Munteanu, scriitor

“La unele evenimente mă simt cel mai tânăr din public, la altele, cel mai în vârstă. Tinerii sunt în formă, parcă mai în formă ca niciodată, se-adună în jurul poeziei, și mă bucură vibe-ul lor.”
Bogdan Munteanu, scriitor

“Pe scriitorii  din Timișoara îi pot găsi pe toți pe rafturile librăriilor. La Două Bufnițe, la Cărturești, la Cartea de Nisip, la Esotera. Sau la Bibliotecă. Sau la un clic distanță, când mi se face dor de o discuție tihnită. Sau aprinsă, dacă ne lungim.”
Bogdan Munteanu, scriitor 

Un alt scriitor pe care îl admir de la distanță este Goran Mrakic (n. 1979), și el coleg de raft la n’autor de la Nemira (deși nu l-am întâlnit încă față către față). Timișoara este foarte prezentă în textele acestuia, în plus are și un alt fel de acces la viața sârbilor din Banat. Așa că l-am întrebat despre importanța Timișoarei în opera sa. Și mi-a răspuns așa: “Având în vedere că toată viața am trăit pe relația Timișoara-Variaș, aceste două localități reprezintă pentru mine conceptul de acasă. Având în vedere că nu cred în coincidențe și întâmplări ci în sincronicități, nu mă puteam naște în altă parte decât aici. Sufletul și felul meu de a fi se mulează perfect spiritului Banatului. Timișoara, care nu a fost niciodată un oraș exclusiv sârbesc, dar a avut întotdeauna și o importantă dimensiune sârbească, este pentru mine o sursă inepuizabilă de inspirație, am fost și voi fi îndrăgostit pe viață de toate simbolurile, farmecele, vibrația și poezia ei.”

 

Goran Mrakic nu se erijează într-un cunoscător al vieții literare din Timișoara, la zi. Îl înțeleg, nici eu nu cunosc viața literară din București, nefiind afiliat niciunei grupări, fiind prin vocație un outsider: “Nu sunt cel mai îndrituit urmăritor și cunoscător al vieții literare din Timișoara. Peste douăzeci de ani sper să evoluăm, ca societate și umanitate, din punct de vedere spiritual, să devenim mai puțin egoiști și obsedați de sine, mai sinceri cu noi înșine și cu lumea din jur. Deocamdată, pot vorbi doar în nume personal. Pentru mine scrisul reprezintă un hobby, un mod de comunicare cu contemporanii și, sper, cu o parte din posteritate. Evident, există autori, mai vechi și mai noi, pe care i-am citit, îi apreciez sau îi cunosc personal. Merg la evenimentele la care sunt invitat, dar, în general, nu sunt foarte implicat în ceea ce înseamnă viața culturală contemporană. Nu mă simt confortabil în mediile dominate de egolatrie, elitism și snobism. Fără falsă modestie, sunt un om din popor și mă comport ca atare.”

Și tot de la distanță l-am admirat mereu pe Jan Cornelius, datorită spiritului său ludic, vizibil în tot ce postează pe rețelele sociale. Dar Jan Cornelius nu e doar atât. Și legăturile sale cu Timișoara sunt vechi (este originar din Reșița și a studiat la Timișoara).

Am avut două întrebări pentru domnul Cornelius. Prima este cum se vedea viața literară din Timișoara de aproape. Mi-a răspuns așa: “Eu am plecat în 1973 din Timișoara, când am terminat facultatea și în 1977 am fugit din Romania lui Ceaușescu. În anii aceia am debutat la revista Orizont. Am publicat acolo doar câteva texte, cred că vreo patru. Am propus mai multe texte cu tenta onirică, răspunsul redactorului de atunci, al cărui nume l-am uitat, a fost: Îmi plac foarte mult, dar ia-le repede de aici, nu vreau sa le țin la mine in sertar. Noi avem indicații clare de sus ce texte putem publica: trebuie sa apară muncitori în ele, să aibă un ritual al muncii socialiste, o morală socialistă. Și alte bazaconii din astea, chestii cumplite pentru un tânăr autor atras puternic de literatura absurdului. Așa că literatura era pe timpul acela moartă sau în stare de comă. Din când în când mai scapă un text bun de Anghel Dumbrăveanu, Dușan Petrovic sau, desigur, Sorin Titel, care însă a plecat la București în anii aceia. Mai exista cenaclul Pavel Dan, la se citeau texte interesante, însă cenzura îngropa cam orice avânt. La Timișoara am avut norocul să-mi citească Livius Ciocârlie textele, pe care i le dădeam scrise de mână, mașina de tipărit era interzisă, și să mă încurajeze în ce făceam, cuvântul lui conta enorm pentru mine. Totul însă fără vreo speranță de publicare, era întuneric pe acolo, și nu din vina autorilor”.

Cea de-a doua întrebare a fost despre cum se vede Timișoara de la distanță (căci domnul Cornelius locuiește în Germania, la Düsseldorf): “Din Germania, unde am ajuns după evadare, nu am mai urmărit viața literară din Romania. Am început să scriu în germană, dar mi-au trebuit opt ani până am ajuns să mă exprim cu nuanțele necesare. În fine, după multe cărți scrise în germană, m-am întors în limba română prin traduceri de literatură, am început cu Dan Lungu, “Sunt o babă comunistă”. Am reînceput să scriu în română la sfârșitul anilor 1990, la Timișoara în revista Orizont s-au publicat mai multe recenzii foarte favorabile. Scriitorii actuali ai Timișoarei i-am cunoscut mai întâi prezentându-i la Frankfurt sau Leipzig, Robert Șerban, Daniel Vighi, Viorel Marineasa. Viața literară actuală a Timișoarei e vie și puternică și unul din pilonii ei principali este revista Orizont, condusă de Mircea Mihăieș. Este o revistă excelentă astăzi, da, lucrurile s-au schimbat radical. Și să nu uităm librăria “La Două Bufnițe”, o platformă minunată de prezentare a literaturii actuale cu public a literaturii din Timișoara și de pretutindeni, despre care am și scris și unde am și citit de câteva ori.”

Și deloc în ultimul rând am căutat la Timișoara cititorii. Nu m-am putut baza doar pe cititorii mei din Timișoara (pe care nu i-am visat, chiar știam că există, fiindcă îi văzusem cu ochii mei la lansările din oraș).

Am căutat-o pe Dana Popeți (Dana Popeţi – Echipa – RHeA (rhea-uvt.org)), pe care o cunoscusem altfel. În toamna anului 2020 am deschis o mică școală on-line pe care am botezat-o Akademia Zugzwang. Printre sutele de cursanți pe care i-am avut de atunci (mai ales la cursul despre scris) a fost și doamna Popeți. Și, de la un anumit moment, la cursuri a venit și fiica ei, pe atunci adolescentă. Doamna Popeți mi-a adus numeroase precizări cu privire la cum arată viața literară văzută din rândul celor care citesc, nu atât al celor care iau parte la evenimentele literare ca invitați.

Perspectiva doamnei Popeți este a unui cititor care la anul va împlini cincizeci de ani și a traversat toată tranziția: “În parcursul unuia născut în 1975, viața literară începe cu librăria care vindea carte reunită obligatoriu la pachet cu obiecte de larg consum. Tata este un regățean descurcăreț și am fost tare mândră de el când a reușit să procure Istoria lui Călinescu și Cel mai iubit dintre pământeni, de Marin Preda. Altfel, găseam în biblioteca de acasă două direcții: prozatori optzeciști cinici și întunecați și foarte mulți umoriști. La sfârșit de săptămână îl însoțeam pe tata la punctul de difuzare a presei și ne întorceam cu maldărul de gazete centrale și cu al nostru local care se numea Drapelul Roșu. Le citea doar bătrânul (să fi avut treizeci și ceva de ani), eu nu le atingeam (chiar sub amenințarea că nu se va alege nimic de mine dacă nu citesc presa).”

Și despre librăriile legendare mi-a vorbit dumneaei: “Adevărata viață literară a început când s-a deschis Humanitas-ul. În primul deceniu de după 1990 cineva chiar ne-a pus pe masă marile cărți ale omenirii. Centrul încă se susținea. Eram liceeni, ședeam la coadă să prindem Tratatul de descompunere, amestecam filosofie cu literatură carcerală, îi adoram pe Jeni Acterian și pe Marguerite Yourcenar și pe Boris Vian, aveam micile noastre colecții de Cioran în prima ediție românească. Mișu și domnul Paul, librarii, personaje în sine, ne anunțau ce urmează să apară și era bine. Mai erau anticarii ambulanți, cu cărțile întinse pe trotuar, oamenii ăia erau foarte respectați. Apoi au început să apară anticariatele: deschiderea unuia nou era o știre. Discuțiile în agora/conferințele erau monopol al ascoriștilor (n.a. – Asociația Studenților Ortodocși din România – ASCOR) pe atunci. Nu frecventam.

Plecarea Humanitas a fost un moment încărcat, ca o trădare, poate sunt eu prea patetică, dar am impresia că încercarea de redeschidere după ani buni a fost sancționată prin nefrecventare de bănățeanul care este, înainte de toate, mândru.

Al doilea deceniu de după 1990 a fost unul al traducerilor. Makine, Roth, Mc Ewan, Iris Murdoch făceau furori. Cu librăriile Cărturești, Cartea de nisip, Esotera, cochete și colorate, cititul s-a mutat în târg, cu biscuiți și cu ceai, ce e rău în asta?

Dacă te apropiai ușor de o băncuță în parc de unde tinerele mame vegheau jocul pruncilor le-ai fi putut auzi cum dezbăteau Pastorala americană.”.

Dar pentru un cititor nu există doar autori și librării, există și festivaluri, târguri de carte, conferințe. Doamna Popeți le-a frecventat: “Festivalurile de literatură, târgurile de carte și conferințele în aulă au venit mai târziu, dar au făcut mereu săli pline. Timișorenii îi adoră pe Pleșu, pe Liiceanu și pe Patapievici. Când sunt invitați la Universitate nu ai loc să arunci un ac. Un barometru al mersului cultural al orașului este să urmărești ce întrebări sunt adresate din public. La ultima Conferință, în vara acestui an, unde a fost invitat Vișniec, a fost îmbucurător să vezi că microfonul cu întrebări scăpase din mâna vârstnicilor și a fost preluat, cu miez, de tineret.”

Și mai mult: “Festivalul International de Literatura din Timișoara aduce de 13 ani autori pe care lumea vrea să îi vadă, să îi audă. Nume importante. Vianu, Ulițkaia, Michnik, Kracht, Vasquez. O idee-trăsnet: să se plimbe cu festivalul prin școli, iar alta, la fel de bună: festivalul are pui și în alte orașe din județ. Să tot fie vreo zece ani de când organizatorii au mizat de un plan foarte riscant: maraton de poezie pe scena mare a Operei. N-a fost publicul de concert de rock ca la Iași, dar n-a fost rău nici la noi.”

Am întrebat, pe bună dreptate, ce s-a schimbat în peisajul literar din oraș în ultima perioadă. Răspunsul a fost acesta: “Au intrat în scenă autorii români contemporani. Revirimentul prozei românești contemporane pornit de la centru se simte acum și la noi (ca să nu spun „la  periferie”).”

Epilog

Și s-a făcut și ziua în care am plecat de la Timișoara. Am luat un avion înapoi spre București, însoțit de încrederea că, spre deosebire de atâtea alte locuri din țară, orașul acesta nu și-a pierdut busola. Timișoara încă arată nordul, încă e un reper, ba chiar din ce în ce mai mult.

Timișoara literară e vie,  e spectaculoasă, crește și mă obligă să mă întorc și să încerc să înțeleg mai mult.

Am luat cu mine o listă de lecturi, care s-au tot repetat la oamenii cu care am vorbit.

În loc de încheiere las chiar lista mea de lecturi pentru toamna aceasta. Primele sunt: antologiile Underground TM (Brumar, 2022) și Underground2 TM (Brumar, 2023), coordonate de Cristian Vicol, romanul Donnatela, de Beatris Serediuc (Polirom, 2022), despre adolescența în tranziție. Și autori ale căror cărți trebuie să le citesc pe toate: Marcel Tolcea, Cornel Ungureanu, Brândușa Armanca, Daniela Rațiu.

Și mai vorbim după aceea.

**

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.