CAPITOLUL I. În prima parte

În prima parte a acestei istorii, veți afla cum am ajuns aici. M-am născut în anul 1983 în Republica Socialistă România. Era să mă nasc în timpul unui examen de geometrie diferențială, la Facultatea de Matematică a Universității din București. Mama mea era studentă la Matematică. Tatăl meu era student la Matematică. Până la urmă, înțeleaptă, mama m-a născut în vacanța de vară, la maternitate.

Am ratat șansa de a mă naște direct într-o școală, dar am trăit în școli, unde părinții mei erau profesori. Până atunci însă s-a mai întâmplat ceva important.

Primele mele amintiri cu mama mea și tatăl meu sunt dintr-un cămin din Grozăvești, unde locuiau alături de alte familii, în general de africani sau asiatici.

Primii mei prieteni, căci omul poate să lege o prietenie de cum s-a născut, au fost mulatri. Am considerat mereu această realitate biografică superputerea mea. M-a ferit de bolile secolului XX, m-a ferit de orice formă de naționalism. Am devenit un internaționalist de cum am învățat să merg.

Mereu am simțit o atracție pentru diversitate. Orice loc în care toți oamenii sunt la fel mă înspăimântă, vreau să plec de acolo, așa că plec.

Bunicii mei paterni sunt bulgari. Au împreună o sută optzeci de ani și nu i-am auzit încă vorbind între ei în limba română. Am copilărit pe vremea partidului unic într-un oraș monoindustrial, în care multiculturalismul nu exista. Cuvântul meu preferat a devenit, destul de repede, cuvântul departe.

Când eram eu copil și mai târziu când eram adolescent și când eram tânăr, Timișoara era foarte departe. Așa că iubeam Timișoara de la distanță, fără să fi călcat vreodată în oraș.

Cunoșteam un singur om care ajunsese până la Timișoara – și el nu se mai întorsese. Rămăsese să trăiască în acest oraș îndepărtat în care am auzit că există oameni de atât de multe feluri, români, romi, sârbi, maghiari, germani, bulgari, evrei, italieni, cehi și slovaci – și se înțeleg între ei. Mi se părea mult prea frumos ca să fie adevărat.

Apoi am aflat că există trei teatre într-o singură clădire – un loc unde se joacă teatru în maghiară, germană, română. Și tot aici mai exista și Opera! Chiar mi se părea deja prea mult pentru a fi adevărat. Am vrut să ajung să văd cu ochii mei un asemenea miracol, căci cu inima mea tânără – toată povestea asta mi se părea un miracol.

Și așa mi se pare și acum, când inima mea e mai puțin tânără, și am văzut deja cu ochii mei toată lumea, de la Polul Sud la Polul Nord.

Pe lângă cuvântul departe, am început să iubesc, foarte devreme, și cuvântul ieri. Am înțeles că un paradis pentru a fi paradis trebuie să fie pierdut.

Așa că în ziua în care am plecat de pe strada copilăriei mele, în micul meu oraș monoindustrial din orașul Prahova, unde oamenii erau îndeosebi români, dar nu erau toți la fel, în ciuda comunismului, m-am simțit alungat din Eden.

Nu am încetat de atunci să caut să ajung departe și, totodată, să mă întorc în lumea de ieri. Ceea ce mi s-a spus că este imposibil, dar eu n-am crezut și nu cred nici acum.

Firesc, unul dintre scriitorii mei preferați a devenit Stefan Zweig (1881-1942). Așadar, un mare scriitor evreu, care s-a sinucis în Brazilia, în 1942, căci și lumea lui se încheiase.

Lumea sa era Imperiul Austro-Ungar, fusese tânăr în Viena, cunoscuse amurgul acelui Belle Époque de care și Timișoara încă se leagă. Apoi, secolul XX – cu cruzimile sale inimaginabile, cu războaiele sale teribile, cu ororile sale, cu lagărele sale, cu crimele sale în masă. Lumea de ieri era pentru Zweig paradisul său pierdut.

Când am citit prima dată memoriile sale – care poartă chiar acest titlu Lumea de ieri (reapărute recent la Humanitas, în traducerea din germană a lui Ion Nastasia) – am subliniat un fragment. Acest fragment: Când s-a demolat ‘vechiul’ Burgtheater în care răsunase pentru prima dată Nunta lui Figaro de Mozart, întreaga societate vieneză s-a adunat acolo, copleșită și emoționată ca la o înmormântare; de-abia a căzut cortina, că au și dat năvală cu toții pe scenă, dornici să-și ia acasă, ca pe o relicvă, măcar o așchie din podeaua pe care călcaseră artiștii dragi lor, și după zeci de ani încă se mai vedeau în  casele multor cetățeni aceste biete bucățele de lemn păstrate în  casete prețioase, precum fragmentele din Sfânta Cruce în biserici.

Și Zweig continua tot așa, vorbind despre „teatromania” vienezilor, despre cum artiștii s-au simțit minunat în Viena și în Imperiu vreme de secole, pasiunea pentru artă, în special pentru operă și teatru, cuprinzând toate staturile societății și fiind un adevărat liant social.

Eram foarte tânăr, eram student și m-am gândit că poate exact așa s-a întâmplat și la Timișoara, căreia i se spunea Mica Vienă, dar eu nu văzusem niciodată pe atunci nici Timișoara, nici Viena, nu aveam de unde să știu – doar visam.

Așa, miracolul care aducea împreună trei teatre și Opera devenea cumva explicabil. Mi-am promis că într-o zi voi merge să văd. Apoi s-a întâmplat viața.

 

CAPITOLUL II. Pe de o parte

Pe de o parte, am intrat într-o redacție de ziar și am început să cutreier lumea, să răsucesc fusele orare, să intru în culisele arenelor și în viețile artiștilor, fie ei artiști de circ, artiști ai balonului rotund, muzicieni sau actori.

Dar la Timișoara am ajuns târziu. Orașul trăia într-adevăr într-o altă lume, avea ceva nobil, care se simte de cum treci munții Carpați spre Occident.

Bineînțeles că mi-a plăcut aici, în această lume care credea despre sine că trăiește în Europa Centrală și nici măcar nu greșea. M-am dus la teatru.

Căci s-a întâmplat să intru și într-o redacție care se ocupa, printre altele, cu teatrul, așa că m-am tot întors la Timișoara, la festivaluri și nu doar la festivaluri.

Aici am văzut prima dată un Cehov pe care nu l-am mai văzut nicăieri în lume – Asupra efectelor nocive ale tutunului. Nu era jucat în limba română, dar era supra-titrat. Nu mai văzusem niciodată un spectacol supra-titrat.

Deci aceasta era Timișoara. O lume care continuă să păstreze ideea multiculturalismului, chiar dacă sunt tot mai puțin numeroase comunitățile etnice tradiționale în această parte a Banatului – sârbii, maghiarii și germanii.

Acum nouă ani, scriind despre teatru, am ajuns până în biroul directoarei de atunci (și de acum) a Teatrului Național Mihai Eminescu din Timișoara: Ada Lupu.

Am catalogat întâlnirea aceea aproape nabokoviană, iar articolul l-am numit Ada și ardoarea (Festivalul European al Spectacolului. Ada şi ardoarea – Ziarul Metropolis | Ziarul Metropolis).

Zeci de mii de spectatori au continuat de atunci să vină la spectacolele Teatrului Național Mihai Eminescu din Timișoara. Iar eu am continuat să scriu despre teatru de câte ori am ajuns în Banat (Timișoara capitală europeană a culturii – Viitorul Romaniei) – și nu doar atunci.

La Timișoara, am văzut teatru de stat și teatru independent, am fost la Scârț (loc lejer), am văzut trupa Auăleu și am scris în repetate rânduri despre teatrul care se face la Timișoara, mai ales pentru Festivalul Caleido, festival la care, în diferite feluri, am contribuit de la prima ediție, care a fost tot în urmă cu un deceniu (aici: Ana Maria Ursu despre „Casa cu maimuțe” – Caleido sau aici: Andrei Ursu: „Important e să nu uităm să râdem” – Caleido).

 

CAPITOLUL III. Pe de altă parte

Pe de altă parte, au trecut mulți ani de când am plecat din redacția care se ocupa și cu teatrul, a venit pandemia și legăturile mele cu teatrul au devenit tot mai fragile, am ajuns nedrept de rar la teatru și n-am mai ajuns la Timișoara. Așa că totul mi se pare – din nou – nou.

Am vrut să înțeleg care e treaba cu teatrul acum la Timișoara, cum se vede el nu atât dinăuntru, cât mai ales din afară. Dinspre oameni care au venit să lucreze la Timișoara (unii dintre ei n-au mai plecat niciodată). I-am înțeles, căci nici măcar nu e greu să te îndrăgostești de acest oraș. Ce știam la acest nou început?

Îl știam pe actorul și regizorul Radu Iacoban, care s-a angajat la Naționalul timișorean chiar în intervalul care a trecut de la întâlnirea aceea aproape nabokoviană. Așa că l-am întrebat direct încotro merge Naționalul timișorean, ce vede. Mi-a răspuns: “Merge bine teatrul ăsta pentru că e făcut de oameni care își fac munca cu plăcere și profesionalism. Pentru mine e ca o casă care m-a primit cu brațele deschise. Îmi permit să vorbesc pe ton personal, nu doar pentru ca sunt mândru angajat al acestui teatru, ci pentru că de la prima-mi experiență am avut parte de muncă pe bune, serioasă și mult fun. La întrebarea unde merge, îți răspund că el ca teatru merge în direcția in care trebuie, adică la spectatorii care vin de câte ori sunt chemați să îi vadă spectacolele. De ce se întâmplă asta? Păi, pentru că timișorenii, ca orice cetățeni respectabili, practică ritualul ăsta social cu mersul la teatru”.

Știam și unde e Teatrul Basca, așa că merg la Teatrul Basca. Ajung în zona Pieței Traian, din cartierul Fabric, și mai departe urmează să o întâlnesc pe Ana Maria Ursu (Videoclipuri Bing), o artistă pe care o admir, de la distanță, desigur, de ceva ani.

Imagine dintr-un spectacol marca Basca. Credit foto: Arhiva Basca

Știu câte ceva despre munca ei, despre cum a reușit să facă din Basca întâi un teatru, și apoi un punct important pe harta culturală a orașului, dar aproape nimic despre povestea ei cu Timișoara. Am o amintire vagă cu Ana dintr-un subsol în care se asculta muzică rock și, în ciuda legilor în vigoare, încă se fuma înăuntru. Era un fum ca în studio la Procesul Etapei în 1995. A fost cândva în deceniul trecut – sau poate am visat asta. N-am visat asta. Și Ana își amintește.

Știam despre Teatrul Basca: este un teatru care s-a dedicat cauzelor sociale, un teatru despre oamenii invizibili. Genul de oameni care mă interesează cel mai mult, căci adevăr vă spun dumneavoastră: ale lor sunt poveștile cele mai bune. Iar eu cu asta mă ocup – cu poveștile, îndeosebi cu  cele adevărate.

2024. Am întâlnit-o pe Ana pe când tocmai se termina vara, adio, august! Cu puțin înainte de ziua ei de naștere. Urma să împlinească treizeci și nouă de ani (am avut, știu cum e: e bine), urma să plece la Iași, să dea examen de admitere la doctorat (am făcut, știu cum e: e bine), o aștepta un drum lung, căci Timișoara a rămas departe de Iași, din pricina infrastructurii din România, care mereu este cu un pas în urma societății.

Ar fi avut toate motivele să se grăbească. Dar, generoasă, Ana nu s-a grăbit. Și-a luat o cafea (bea multe cafele în fiecare zi, are tensiunea mică), ne-am așezat pe o bordură privind către Piața Traian, am lăsat reportofonul să înregistreze și am vorbit mult. Adică ea a vorbit mult și eu am ascultat. Recomand exercițiul: mai ascultați-i și pe alții. Altfel nu se poate naște perspectiva.

Dar înainte de toate acestea am intrat în Teatrul Basca – e mic, e într-o clădire veche, scena e într-un loc fără multă lumină, încăperea unde se joacă este răcoroasă, intimă, plăcută, se vede cărămida roșie și te simți în Anglia.

Dincolo de zidurile Teatrului Basca, Timișoara se schimbă. Nu am mai fost de cinci ani în Piața Traian.

Acum am ajuns cu tramvaiul și am văzut pielea de șarpe a orașului lepădându-se – am trecut pe lângă case și oameni și am știut, fără să îmi spună nimeni, când am ajuns în Piața Traian.

Acest cartier, unde e Piața Traian, cartierul Fabric, s-a schimbat și s-a schimbat mult. Era rău famat și nu mai e. Am tot auzit la Timișoara același lucru: aici va fi următorul centru al orașului. Aici se vor întâmpla lucruri. Am venit să văd și viitorul.

Stau cu Ana pe bordura aceea, ea, cum spuneam, bea cafea (a patra a zilei – și sunt de abia orele cincisprezece), eu beau un suc de portocale și o tot ascult.

A ajuns la Timișoara oarecum din întâmplare. E o poveste mai de la începutul secolului. Sunt din aceeași generație cu Ana, așa că înțeleg foarte bine ce îmi povestește. O înțeleg și când îmi spune că nu mai e doar actriță, așa cum nu e doar activistă. O înțeleg de ce își spune artivistă.

Ea e din Focșani, a făcut actoria la Iași, a lucrat o vreme la Botoșani, acolo nu i-a plăcut deloc, a avut neînțelegeri cu conducerea teatrului de acolo, nu are amintiri plăcute.

Pe la douăzeci și ceva de ani s-a trezit în Iași – fără un viitor clar. Își dorea să facă teatru independent, intuia cam ce înseamnă teatru social, teatru forum și alte concepte pe atunci mai degrabă străine de lumea artiștilor români.

A venit șansa unei colaborări la un proiect în Timișoara, a făcut acel drum lung cu trenul căruia cândva i se spunea „al foamei” și a nimerit într-un univers paralel. Nu avea unde să stea, așa că a apelat la singurul dramaturg din Timișoara pe care îl cunoștea – Andrei Ursu.

Până la urmă n-a mai plecat de aici, pentru că s-a întâmplat o poveste de dragoste. S-a căsătorit cu dramaturgul, au împreună o fetiță, care de-acum e domnișoară în toată regula. Are unsprezece ani. Ea și dramaturgul s-au căsătorit când fiica lor, Emma, avea doi ani.

Atunci, la început, Ana nu înțelegea ce se întâmplă în Timișoara, de ce e salutată cu „Ceau!”. Credea că oamenii vor să se despartă de ea de cum apare (i-a luat zece ani până a zis și ea primul Ceau!).

Dar atunci, la începutul anilor 2010, totul era pentru Ana nou, totul era străin, oamenii vorbeau altfel, aveau alt fel de umor, se raportau altfel la ei și la istorie.

I se părea că oamenii se mișcau în reluare (de multe ori așa i se pare și acum – că fac lucrurile într-un alt ritm, într-un alt timp, numai alor). Nu i-a fost deloc ușor să se obișnuiască, dar s-a obișnuit, iar acum Timișoara este casa ei.

Iar Teatrul Basca este, în cea mai mare măsură, chiar ea, Ana. Această tânără care a ajuns din întâmplare într-un oraș de la celălalt capăt al țării, știind doar vag ce ar vrea să facă, dar știind bine ce nu ar vrea să facă. Fiind moldoveancă, n-a fost neapărat bine primită în Timișoara. A constatat că multiculturalismul există, neîndoielnic, în oraș – dar cu limite. Limitele sunt când vine vorba de romi, de moldoveni și de olteni. Atunci, bănățenii sunt mai puțin deschiși decât atunci când vine vorba despre maghiari, germani, evrei sau sârbi.

A tot auzit, de fiecare dată când era ceva ce nu mergea, că asta se întâmplă pentru că e “vinitură” (venetică), mai rău pentru că e din Moldova. „Pe bune, au prejudecăți de-aiurea bănățenii, și în special despre moldoveni și olteni! Chiar mi se amintea de câte ori cineva considera că am făcut ceva rău – mi se amintea că sunt moldoveancă. Dar nu suntem pe primul loc la hate aici, pe primul loc sunt oltenii. Pentru că au tot plecat nemții, au fost înlocuiți cu olteni, cu moldoveni și lumea de aici a făcut comparații. Și oltenii fiind mai dezinvolți…”, spune Ana.

Imagine dintr-un spectacol marca Basca. Credit foto: Arhiva Basca

A umblat mult prin Banat (apropo, recomandăm site-ul www.prinbanat.ro), ca să se documenteze pentru teatrul pe care l-a făcut și îl face la Basca și a aflat că în anii 1980 când au venit masiv moldoveni în Banat, după ce plecaseră (fiind vânduți în Republica Federală Germană) nemții, aceștia s-au instalat în fostele case ale șvabilor și localnicii au observat câteva diferențe culturale. Și n-au fost neapărat mulțumiți de noii lor vecini. România e un stat tânăr. Unirea încă se întâmplă.

Dar au trecut toate, toate trec. Astăzi, situația e mult mai puțin conflictuală. S-a schimbat lumea toată, s-a schimbat și Timișoara. Până la urmă, timișorenii și-au ales primar în anul 2020 un cetățean german! Asta spune ceva despre mentalitatea oamenilor de aici.

S-au împăcat și cu moldovenii, acum e mai mult așa, ca o tachinare. De pildă, timișorenii urmărind vremea probabilă și văzând că o să plouă la Rădăuți, socoteau că o să plouă la ea acasă, că vor fi furtuni. După o vreme a obosit să explice faptul elementar că de la Focșani până la Rădăuți sunt sute de kilometri. Că Moldova e o provincie un picuț mai mare decât Banatul și că, în general, Timișoara nu e centrul lumii, nu e buricul galaxiei.

S-a învățat până la urmă și ea cu acest fel de-a fi al timișorenilor, de a considera orașul lor cel mai important loc din univers. Crede astăzi că mentalitatea aceasta îi face Timișoarei și bine, și mai puțin bine.

Ana a tot văzut și cum orașul crește și crește și începe să meargă în direcția corectă, cum lucrurile se mișcă în cultură, cum oamenii încep să îmbrățișeze arta cu miză socială și Teatrul Basca devine tot mai important.

Ana nu a mai avut loc de muncă stabil din anul 2011, de când și-a dat demisia de la teatrul din Botoșani. Acum e în asociația Solidart, baza juridică pe care funcționează și Basca. Nu i-a fost ușor (Teatrul Basca există în Piața Traian de șase ani și de abia anul trecut a avut carte de muncă Ana – la propria Asociație, pentru că a fost Timișoara capitală culturală europeană și a avut buget, a avut o predictibilitate).

Drumul până aici a fost lung și nedrept de greu. A trecut printr-o serie de aventuri profesionale, a făcut spectacole în regim de teatru-bar la Iași, nu era nici măcar teatru independent, era vorba să facă totuși ceva.

Într-o zi și-a dat seama că povestea ei cu Iași a ajuns la un fel de sfârșit, jucase și la Național, și în subsoluri, jucase peste tot și nu vedea o continuare.

Și atunci, oferta de a veni la Timișoara pentru un casting a fost suficientă pentru a lăsa totul în urmă. Și-a strâns viața într-o valiză și a plecat în Banat, poate fără să știe, poate știind, în căutarea unei vieți noi.

Era vorba că va lucra într-un spațiu independent nou, Electric Theater, părinții-fondatori ai teatrului voiau ceva revoluționar, avangardist, un fel de teatru-telenovelă, pe episoade. N-a funcționat. Dar Ana a rămas în Timișoara cu viața definitiv schimbată.

N-a fost, spuneam, deloc ușor să se adapteze, deși, fiind inteligentă, în general se adaptează ușor. Până și topica era altfel. Alte fraze, alte faze, alți oameni. A refuzat să se întoarcă în teatrul de stat, a avut o ofertă de la Reșița, a rămas în Timișoara și a făcut networking, dar nu la modul meschin, ci pentru a afla unde se potrivește. A aflat. Se potrivea mai ales cu Andrei Ursu, partenerul de viață a devenit partener de muncă. Dramaturgul a scris piesa Tristețe și leucoplast, Ana a regizat-o, era prima ei experiență ca regizoare, „o experiență organică, trăită cu copilul în brațe, în marsupiu”.

Ana îmi tot povestește cum a ajuns până aici, e caniculă în Banat, domni nonșalanți cu burți grandioase trec pe lângă noi, afișându-și bunicul. N-au plecat toți oamenii nonșalanți din Piața Traian. Au mai rămas dezinvolți.

Pe lângă aceștia se duc în legea lor și hipsteri cu bărbi lungi și mustăți cochete. O întrerup des, prea des, pe Ana, fascinat de spectacolul străzii.

Să-mi mai spună de cartier, de acest Fabric (pentru cei care nu sunt din localitate: chiar așa se numește, nu lipsește o literă). Ea a făcut mult teatru aici în comunitate, inclusiv un spectacol care s-a bucurat de real succes pe plan local – Casa cu maimuțe.

Ana știe și poveștile caselor, și poveștile oamenilor, uite că au trecut și domnii cu burți grandioase, au trecut hipsterii cu mustăți cochete, acum trec pe lângă noi doi copii, fiecare cu câteo veveriță în brațe.

Ana scoate un „ioi!”, fetița îi dă un pic veverița să o țină în brațe. Aflăm că pe veveriță o cheamă Biba. E cuminte, nu fuge. Dar pleacă și copiii până la urmă. Așa că: înapoi la poveste!

Ce are Timișoara și nu avea Iașul: „Deschiderea europeană pe care o găsești aici. Prima dată când mi s-a zis să mergem până la Budapesta, gândeam că e foarte departe, eram obișnuită cu distanțele dinainte. Timișoara e într-o poziție geografică mult mai bună. Plus autoritățile locale, proiecte, finanțări. Cultura a ajuns să fie pe agendă”.

Urmează o toamnă plină pentru Ana și pentru Basca: va merge cu teatru și la FNT, la Festivalul Național de Teatru. Să ai spectacol în FNT este apogeul românesc la care poți spera. Bine, Ana și Basca au fost și premiați în trecut, nu se poate spune că le-a lipsit recunoașterea în breaslă.

Dar – din nou – drumul nu a fost scurt. După Tristețe și leucoplast, au venit alți artiști către ea, un regizor, Traian Șoimu, cu care a început proiectul unui alt teatru independent – Linia lu’ șapte, fiindcă se afla pe linia tramvaiului 7. Nici așa nu a funcționat.

Ana și Andrei Ursu au făcut însă o echipă bună cu actorul Victor Dragoș, care a devenit foarte preocupat de criza refugiaților (era momentul acela în Europa, venit mai ales ca urmare a războiului din Siria).

Dramaturgul a scris o piesă din perspectiva a doi polițiști de frontieră, unul român și unul ungur. Actorul auzise de la un refugiat fraza: Mi se pare că animalele sălbatice au mai multe  drepturi decât noi, refugiații. Piesa s-a numit Animal Crossing. Ana e refugiatul care trece granița. Anul acesta au jucat spectacolul care s-a născut din această piesă în Polonia, în Cracovia.

Pentru că spiritul multicultural al Timișoarei nu e tocmai legendă, erau în oraș tot mai mulți oameni interesanți de patimile refugiaților și așa s-a născut Timișoara Refugee Art Festival
(Timisoara Refugee Art Festival – UNHCR Romania). Dar acceasta este o altă poveste, este mai ales povestea lui Flavius Ilioni Loga (Facebook Live | Facebook).

Actorul Victor Dragoș (În Timișoara culturală, cu actorul și regizorul Victor Dragoș: „Jucăm în școli, dacă e teatru forum cu adolescenți, în penitenciare, dacă e cu deținuți” – Viitorul Romaniei) mergea în aceeași direcție înspre care se îndreptau și Ana și Andrei Ursu. Visau să facă proiecte relevante care să aibă impact imediat în mai multe comunități.

Sună pretențios, dar asta voiau să facă: să schimbe vieți prin teatru. Și au făcut. Până să apară, propriu zis, Teatrul Basca au tot făcut alte și alte  proiecte (Altă zi cu soare – despre colectivizările forțate din Banat, în care Ana și-a folosit experiența în jurnalism, fiindcă a avut și așa ceva în prima tinerețe).

Numele de Basca a venit așa: la un moment dat lucrau într-un spațiu dintr-o fostă hală industrială, și au găsit acolo tipare pentru jobene, pălării pentru domnii din centru. Ei se socoteau niște muncitori, niște proletari ai teatrului. Ei purtau bască, nu joben. Și așa a rămas: Basca.

La Basca se trăiește din proiecte finanțate de instituții publice, dar există și spectacole la care se plătește bilet. Spațiul, cum spuneam, nu e vast. Intră cam cincizeci de oameni. Chiar și așa în acești șase ani, mii de oameni au trecut pe la Basca.

Mai ales de când au făcut Festivalul Invizibil, dedicat mai multor comunități care nu sunt bine reprezentate pe scena culturală. Un festival internațional care durează trei luni (!), are rezidențe artistice, în urma cărora sunt produse spectacole. Au fost patru ediții în cinci ani. Anul acesta nu l-au mai făcut. După un 2023 epuizant, aveau cu toții nevoie de o pauză.

O vreme au căutat ei comunități pe care să le reprezinte, apoi au venit comunitățile spre ei. La Teatrul Basca s-au făcut (și se joacă încă) spectacole cu copiii surzi de la Școala Pufan
(Teatrul Basca pune în scenă un spectacol cu copii surzi prin proiectul „Dincolo de cuvinte” (debanat.ro)).

Au făcut spectacole pentru nevăzători (accesibilizarea a devenit una dintre mizele lor cele mai importante), au făcut spectacole despre bullyingul din școli, despre oamenii fără adăpost.

Când au venit în cartier și-au propus să nu intre cu o abordare de genul: am venit să vă învățăm noi pe voi. Dimpotrivă, au vrut să ajute familiile nevoiașe. Așa că spectatorii de la Basca erau rugați să vină cu produse neperisabile care ajungeau la nevoiași, făină, mălai, produse de igienă.

Ana uitase că așa a început și acum un an a venit o doamnă cu o pungă cu de toate și atunci și-a dat seama că nu au mai făcut asta de mult, pentru că „man, s-a schimbat radical cartierul!”.

Încă o imagine dintr-un spectacol marca Basca. Credit foto: Arhiva Basca.

Comunitatea e alta acum. S-a desființat până și clubul de manele (Ana își amintește că se numea Dragonul, dar nu e sigură), au plecat până și făuritorii de șaorma (Ana nu mai știe sigur: erau iranieni, erau arabi?). Fostul primar avea exprimări de genul: Trebuie să deratizăm zona!

Pentru o umanistă ca Ana, era cumplit: stați un pic, vorbim despre oameni, nu despre șobolani.

Încă una: acum șase ani, când au ajuns în cartier, au făcut cursuri de teatru pentru copii într-un parc din fața bisericii Millenium. Veneau și copii de romi, dar s-au revoltat românii: romii n-au ce să caute aici! Existau granițele acestea invizibile, exista segregarea.

Atunci l-a văzut prima dată Ana pe Victor, actorul, plângând. Între timp, în pandemie, acesta a emigrat cu familia în Franța.

Ana a rămas, mai ales pentru că simte că schimbă, ușor, ușor, mentalități, că șterge etichete. Un impact major simte că l-a avut spectacolul Deasupra capului, după o piesă scrisă tot de Andrei Ursu, care s-a documentat vorbind chiar cu oameni fără  adăpost.

Spectacolul se încheie cu o întrebare: tu, dacă te-ai trezi mâine desculț, doar cu hainele de pe tine și o poveste de spus, ce ai face? Și atunci a văzut Ana cum publicul nu mai vrea să plece, stă în sală, căzut pe gânduri. Asta s-a întâmplat: a schimbat perspectiva.

Cazurile adevărate erau cutremurătoare, așa că au cutremurat-o: un bărbat care fusese mecanic de locomotivă și și-a pierdut un picior și n-a mai putut lucra și a tot coborât pe toboganul vieții, alții care au rămas orfani de mici și au trecut prin toate greutățile celor singur pe lume, multe.

Un alt spectacol important din repertoriul Basca (au repertoriu, dar nu stagiuni, nu funcționează după logica unui teatru de stat) este Fluturii sunt liberi. Care este legat de Simona Smultea nevăzătoare și co-președinte la asociația Ceva de spus. La copiii surzi Basca a ajuns prin profesoara Angela Mate. Acum, și nevăzătorii și surzii din Timișoara se gândesc la teatrul construit de Ana ca la ceva la al lor. Aceasta este incluziunea.

A învățat o grămadă de lucruri în toți anii aceștia, a făcut spectacole în VR (realitate virtuală), a fost prezentă în două documentare (unul foarte interesant regizat de o artistă din Franța, Roxane Borgna – artISt: parcurs. ideal (timisoara2023.eu). A mai avut colaborări și pentru alte proiecte. Teatrul Basca nu e toată viața ei, dar Basca depinde de ea. Fără Ana, crede Ana, nu va mai exista nici teatrul. Deja se gândește la ce o să facă și ea, și comunitatea cu această moștenire.

Timișoara? Timișoara o vede cultural făcând parte din același univers, Europa Centrală, cu Polonia sau Cehia. Îi place liniștea asta, îi place faptul că nu sunt cutremure cum erau la Focșani. Aici are parte de tihnă, dar nu și de provincialism. Timișoara nu se afundă în ignoranță, în obscurantism. Asta se poate scrie și așa: orașul merge spre lumină. Nu repede, dar spre lumină.

În piața pe care o privim noi acum, prin 2019 au apărut niște căsuțe de lemn unde se vindeau mici, era acolo și o scenă de lemn, se cânta muzică populară. A venit pandemia, n-a mai fost nicio distracție, apoi un fenomen masiv de migrație în străinătate, căsuțele au rămas acolo, fără viață.

Ana a făcut un proiect să redea piața evenimentelor culturale. Au dispărut căsuțele de lemn de acolo și când privește piața rămasă fără ele ca un imens loc de joacă îi crește inima.

Pentru un spectacol VR, „Turnul. Următorul nivel”, jucat în cartierul Iosefin (text scris de Ionuț Sociu), au primit premiu AFCN pentru promovarea patrimoniului. Au mai făcut un spectacol în VR și despre biserica fără turn din Ofsenița.

Ana îmi povestește spectacolele făcute în toți anii aceștia de Basca (ați văzut spectacolul Ură și pisoi?), multe care astăzi nu se mai joacă. Când și de ce moare un spectacol de teatru?  “Motivele sunt banale. Pleacă un actor din distribuție. Așa s-a întâmplat cu Fluturii sunt liberi. A plecat actorul, s-a dus să cânte la nunți, câștigă mai bine, nu mai face actorie. Și adevărul e că avea o voce extraordinară. Atât de simplu e.

Cum a ajuns Ana la Focșani să se îndrăgostească de teatru? S-a întâmplat când au venit niște actori de la Iași (din clasa lui Marius Manole, care însă s-a dus la Brăila) și au mers prin licee și Ana a socotit că e o viață care i se potrivește. N-a greșit. Liceana a avut dreptate.

Facem slalom printre amintirile ei și eu ridic deodată această întrebare:

-De ce n-ai plecat de la Timișoara?

-Unde?

-La București?!

-Dar ce să fac la București? E bine la Timișoara.

Timișoara e foarte mândră de tot ce înseamnă pionierat. Prima fabrică de bere, primul oraș liber de comunism, primul oraș iluminat electric, primul… Ana zâmbește, așa este, dar există deja discuții între artiștii din oraș dacă mai e cazul să spună așa povestea orașului sau se poate schimba perspectiva.

Când se face decembrie, se simte un vibe aparte în oraș. Vin zilele de comemorare a Revoluției. Timișorenii chiar îi respectă pe oamenii morți în decembrie 1989. Anei nu i-a scăpat amănuntul. De altfel, Andrei Ursu a scris un text – Oricine nu se supune (o replică a lui Ceaușescu în toiul revoluției) –, cu gândul să ajungă un spectacol care să rămână pentru luna decembrie. Dar până la urmă nu s-a întâmplat așa.

Ana crede că trebuie să ne întoarcem mereu la ce s-a întâmplat în decembrie 1989 și să vorbim despre cum era înainte. Explicația este devastator de simplă: „Sunt prea mulți tineri care cred că regimul comunist a fost foarte bun. Și nu a fost”.

 

Toleranță e un cuvânt urât. Există multiculturalism în Timișoara, dar referitoare la minoritățile etnice, nu neapărat la românii din alte regiuni.
Ana Maria Ursu, artivistă

Punându-mi întrebarea de ce fac teatru, pentru că pentru mine a contat mult calitatea vieții mele profesionale, mi-am dat seama că felul în care fac teatru la Botoșani, unde eram eu angajată, nu era bun pentru mine.
Ana Maria Ursu, artivistă

Noi, moldovenii, suntem mai ironici, mai autoironici, iar bănățenii se cam supără. Ei nu bârfesc, dar judecă. Moldovenii bârfesc, dar nu judecă.
Ana Maria Ursu, artivistă

 

CAPITOLUL IV. Venind înspre Timișoara

Mă despart de Ana cu încredere că Teatrul Basca nu va stinge curând luminile. Va fi și mâine aici. Încerc să mă întorc spre teatrul de stat. La „Mihai Eminescu”, teatrul național de limbă română, am tot fost și am văzut eu că e bine. Despre teatrul maghiar de stat chiar n-am auzit nimic rău în deceniile în care am fost la curent cu ce se întâmplă în lumea  asta a teatrului.

Despre teatrul german de stat nu știu însă mai nimic. Trebuie să găsesc un om care știe.

Îmi aduc aminte cine știe: regizoarea Carmen Lidia Vidu. Ea e din Arad dar până la aproape patruzeci de ani nu s-a intersectat de prea multe ori cu Timișoara.

De la Arad la Timișoara ajungi într-o oră sau poți să nu ajungi patruzeci de ani. În ultimii ani, însă, Timișoara a devenit un magnet, atrage tot mai mulți artiști. Orașul chiar e unul cultural.

Carmen Lidia Vidu (născută pe 1 ianuarie 1980) povestește: „Știu că era o tensiune între arădeni și timișoreni dar asta din pricina echipelor de fotbal. În liceu am fost la câteva concerte de jazz la un club sub pod și la câteva spectacole de teatru în aer liber”.

Apoi, acum șapte ani, s-a întâmplat ceva: „În 2017 am fost invitată să montez Jurnal de România la Teatrul German de Stat din Timișoara. Nu văzusem niciun spectacol produs de ei, dar am venit cu mare drag să descopăr acest teatru și orașul Timișoara. L-am luat la pas, la înot și la lucru. Partea cu adevărat spectaculoasă în producția spectacolului Jurnal de România este că stau de vorbă cu fiecare actor în parte și descopăr multe intimități ale orașului: mâncăruri, străzi, conflicte, mirosuri, piețe, minorități, istorii cu i mare și cu i mic.”

Jurnal de România, un spectacol de la Teatrul German de Stat din Timișoara. Credit foto: Arhiva Carmen Lidia Vidu

Ce a descoperit regizoarea: „M-a frapat faptul că Timișoara își neglijează Revoluția din 1989. Orașul păstra urme ascunse ale acestui eveniment din istoria recentă. Dar orașul vorbește, are multe voci, e nevoie de timp și de interes ca să intri în dialog cu el. Am descoperit atunci Teatrul Maghiar și comunitatea din jurul lui, Biserica ortodoxă sârbă, casele cumpărate de etnicii romi, procesele și conflictele majore pe acest subiect, galeriile de artă, piscinele, campusurile studenților, malul Begăi unde-mi plimbam câinele și spectacolele Teatrului German care-mi păreau toate produse în Berlin.”.

I s-a întâmplat și lui Carmen Vidu ce li se întâmplă de obicei artiștilor care ajung în Timișoara: s-a tot întors: „Din 2017 până în prezent am revenit în Timișoara pentru alte 7 proiecte (alte două spectacole de teatru, un video mapping, un eveniment despre istoria de 100 de ani de campus universitar și 2 scurtmetraje despre femeia în pandemie și la fabrică). S-a vorbit mult despre Timișoara în această perioadă datorită programului Timișoara Capitală Europeană a Culturii. S-au schimbat multe: de la primar, la echipă de conducere și de implementare a proiectului TIMIȘOARA 2023. Au fost multe voci care regretau că a câștigat Timișoara, că mai bine câștiga Clujul unde lucrurile ar fi mers altfel. Teatral, cred s-au obținut fonduri pentru renovări și un nou spațiu pentru Teatrul German. Poate au mai fost și altele, dar eu nu știu. Jurnal de România. Timișoara, spectacolul regizat de mine, s-a jucat în 2022 la Viena (într-un teatru de 350 locuri) fiind primul eveniment în străinătate din seria celor dedicate programului Timișoara 2023”.

Dar există viață și după 2023: „Anul acesta am fost cu Oameni. De vânzare în turneu internațional în Germania cu cel de-al doilea spectacol regizat de mine la Teatrul German din Timișoara. Oameni. De vânzare are ca subiect vânzarea etnicilor germani în timpul regimului comunist. Am lucrat cam doi ani la scenariu și la filmările pentru spectacol. Ambele spectacole au călătorit mult atât în România cât și în teatre importante din Austria și Germania. Au avut loc History Talk-uri, Artist Talk-uri, Q&A-uri, adică discuții post spectacol care au adus publicul aproape de spectacole. Oameni. De vânzare dezvoltă un subiect sensibil care e încă secretizat în Germania fiindcă vorbește despre cea mai mare vânzare de oameni din istoria secolului XX. Mulți oameni din public au fost în realitate actori principali ai spectacolului fiindcă ei au fost vânduți. Discuțiile de după spectacol au fost mereu pline de emoții și istorii personale. Trupa Teatrului German pentru mine este una dintre cele mai bune trupe de teatru din țară. Întâlnirea cu această trupă și cu publicul ei, pe mine m-a făcut să cresc mult ca regizoare.”

„Jurnal de România. Timișoara” este un spectacol documentar, o mappare a orașului și a comunității acestei urbe. A fost perioada în care m-am apropiat cel mai mult de actori, de Timișoara, de Teatrul German. Spectacolul a fost foarte bine primit în străinătate și probabil nu a existat vreun festival din România pe care să-l fi ratat. Actrița Ida Jarcsek-Gaza a declarat că a jucat în multe spectacole, dar nu a fost oprită de stradă atât de des ca după „Jurnal de România. Timișoara”.
Carmen Lidia Vidu, regizoare

După turneele naționale și internaționale, și o mulțime de reprezentații în Timișoara, la Gala Excelenței, eveniment organizat de Primăria Municipiului Timișoara, actrițele din distribuția spectacolului „Jurnal de România. Timișoara” au fost recompensate cu Premiul de Excelență pentru activitatea și meritele deosebite în promovarea culturii timișorene.
Carmen Lidia Vidu, regizoare

Dar publicul? Cum e publicul din Timișoara? „Publicul e bun și e mereu prezent la filarmonică, operă, la teatrele în limba română, maghiară, germană, la muzee, concerte, expoziții. E multă cultură în acest oraș. Eu una atâta știu: cultură și Revoluție. Mappingul despre Revoluție a fost un rateu tehnic. Mă doare să povestesc despre asta. Am lucrat mult și cu mare respect. Am coordonat V.I.P. -uri, artiști din toate zonele, revoluționari, fotografi, muzicieni, un proiect extrem de bine realizat pe calculator. Doar ca echipa tehnică a ratat evenimentul și pentru mine a fost un șoc. Lentilele au fost greșite, amplasarea videoproiectoarelor au fost greșite, iar tehnicienii mi-au tras prima și singura țeapă din viața mea. Eu tot sper că am să refac momentul pe balconul revoluției din Timișoara. Evenimentul și scurtmetrajul pe tema 100 de ani de campus universitar UPT a fost o mare bucurie. Probabil mie îmi place mult cercetarea. Am realizat interviuri, am documentat subiectul și am lucrat cu o echipa de tineri care ar putea schimba România. De data asta videomappingul a fost o mare reușită, invitații internaționali au fost excelenți, conținutul nostru de foarte bună calitate, doar ploaia ne-a cam pus bețe în roate și a ținut acasă o bună parte din publicul care s-a arătat interesat”.

Mapping 89. Credit foto: Arhiva Carmen Lidia Vidu

Cât despre cele două scurtmetraje pe care le-a regizat pentru Timișoara, ele „fac parte din seria La Feminin dezvoltat de Noi Re-Creăm. Cu echipa de fete am intrat și mai adânc în istoria cu i mic. Am descoperit cum au trăit pandemia femei din mai multe generații, apoi am pus lupa pe o zi cu muncitoarele la o fabrică de textile. Dincolo de valoarea lor artistică, filmele astea sunt foarte sănătoase fiindcă vorbesc despre acum, despre omul de lângă mine, despre ea, despre mine.”

Carmen Lidia Vidu se întoarce des la Timișoara, dar nu are neapărat timp să se bucure de oraș, fiindcă ajunge în oraș strict ca să lucreze: „Iar când lucrezi nu prea vezi stânga-dreapta, poate așa un pic, la început, apoi nu mai ai pauză, nu ai sâmbătă-duminică, se lucrează la foc continuu. Eu cred că Timișoara a devenit un motor cultural, a prins gustul, a văzut că se poate, Timișoara generează conținut cultural în continuare. Eu cred că ăsta e mare câștig. Operatori culturali din București și din toată țara încă lucrează în și pentru Timișoara. Motorul s-a pornit. Publicul e foarte deștept, informat și de toate vârstele. Ce mai e interesant în Timișoara e că există turism cultural. Turiștii chiar vin să vadă cultură în Timișoara.”

„Cred că oamenii care vin aici nu ar trebui să rateze Memorialul Revoluției din Timișoara, Festivalul de film Ceau, Cinema!, spectacolul „1978” de la Teatrul Maghiar, întâlnirea cu fotograful Constantin Duma. Probabil mai sunt și altele dar eu nu le cunosc”
Carmen Lidia Vidu, regizoare

„Pentru mine rămâne orașul Revoluției și poate, mai nou, o capitală culturală a Europei. Sunt mulți artiști care transformă orașul. E un oraș viu cu biciclete, cu râul Bega, cu mulți studenți. Timișoara are un soi de lentoare, îți dă timp să crești.”
Carmen Lidia Vidu, regizoare

„Timișoara are un teatru național care e condus de o femeie. Sunt multe femei în echipele de lucru și am văzut regizoare invitate să colaboreze cu cele trei teatre. Eu am fost invitată să realizez producții video dedicate femeii din Timișoara. Cred feminismul că e o temă prezentă, dar nu una principală”
Carmen Lidia Vidu, regizoare


„Timișoara merită un muzeu amplu indoor și outdoor dedicat Revoluției și săli de spectacole performate pentru minoritățile orașului și publicurile lui”
Carmen Lidia Vidu, regizoare

 

Anul trecut la Timișoara s-au întâmplat multe proiecte în premieră. Au venit artiști din afara orașului. Au venit până și festivaluri din afara orașului. Așa s-a întâmplat cu festivalul CALEIDO, festival de teatru și arte ale spectacolului care sondează tot teme ale diferitelor forme de marginalitate.

Festivalul s-a aflat în grija artistică a Andreei Novac (Coregrafa Andreea Novac: „Am o singură obsesie continuă – corpul, și el se regăsește mereu în ce fac” – Caleido). Așa că am vrut să aflu de la Andreea Novac – cum a fost?

Iată: „Festivalul a avut o dinamică interesantă (pe care o explic parțial prin deciziile organizatorice luate, parțial prin preferințele publicului) în sensul ca spectacolele din Timișoara și deja rulate local erau sold out, iar cele invitate pentru prima oară din alte orașe/țări adunau ceva mai puțini oameni. Mă așteptam să fie exact invers. Poate și pentru că am venit la finalul unui an plin, un fel de oboseală era sesizabilă în participarea/discuțiile cu publicul.”

Unul dintre lucrurile  care se întâmplă când ești artist și vii la muncă la Timișoara este că nu apuci să te bucuri și tu, cultural, de tot ce are orașul de oferit. Ideea revine: „Spectatoare nu am apucat să fiu, am văzut două spectacole în festival, unul din spatele pupitrului tehnic, unde suplineam un membru al echipei tehnice și unul în care am intrat pentru că era nevoie să ajut artista. În rest, m-am mișcat continuu între spații, evenimente, artiști/e. Sentimentul cu care am încheiat festivalul a fost mixt – m-am bucurat că am putut prezenta în Timișoara spectacole din țară, mi-ar fi plăcut ca artiștii/artistele invitați/invitate să aibă mai multă vizibilitate.”

Andreei Novac îi place la Timișoara, îi place orașul primăvara și îi plac oamenii pe care i-a cunoscut aici: „Este foarte adevărat că prezența mea la Timișoara este punctuală și funcționez în bule. În interiorul bulelor lucrez cu oameni cu care rezonez, fac lucruri care îmi plac, așa încât nu am cunoscut realitățile dure ale orașului/ spațiului cultural timișorean.”

Din ce văd în social media și din ce știu de la colegele mele care construiesc și implementează proiecte în zona dansului contemporan, lucrurile se mișcă înspre bine. Dar destul de lent. Cred că ține, ca în majoritatea orașelor din țară, de volumul mare de muncă care trebuie susținut permanent cu resurse relative puține. Vorbesc aici despre scena independentă.
Andreea Novac, artistă

Ioan Borșan este co-fondator al festivalului CALEIDO. Experiența sa cu Timișoara este ușor diferită, dar importantă pentru că aduce o nuanță: timișorenilor le place teatrul, dar cel mai mult le place acela făcut de oameni de-ai locului și sunt destul de reticenți la ce vine din altă parte.

Povestește Ioan: „Programul a ieșit, din punctul nostru de vedere, foarte – foarte mișto. Cea mai bună ediție CALEIDO de până acum. Credeam că publicul va fi ultima noastră grijă. Deci program bun, promovare multă (ne-au comunicat toți partenerii; plus echipele noastre de PR și de social media), parteneri mișto (Aoleu, Basca, Iulius Town; Cărturești etc) oameni puțin peste 1200. Am fost dezamăgiți. Noi credeam că o să umplem toate sălile, deci preconizam aproximativ 2000 de oameni Am avut niște bijuterii de spectacole care veneau prima oară în Timișoara. Culmea e că s-au umplut spectacolele produse de Basca și Aoleu, spectacole foarte bune, dar care se tot joacă în Timișoara”.

CAPITOLUL V. Nu în ultimul rând

Nu în ultimul rând, caut să înțeleg, fie și la suprafață, cum a ajuns teatrul din Timișoara unde este astăzi, care este istoria sa recentă. Dar nu vreau să o aflu de la teatrologi, vreau să o aflu de la spectatori. Așa că ajung la o spectatoare (Dana Popeţi – Echipa – RHeA (rhea-uvt.org), care locuiește de o viață în Timișoara și a tot văzut teatru.

Iată mărturisirea Danei Popeți: „Viața teatrală a început cu marile desfășurări de tragedie greacă pe care Andrei Șerban le întindea în studenția mea (anii 1990). Apoi centrul s-a stins, de la București vin acum exclusiv sușele care miros doar a afacere (au și ele săli pline).

Viața teatrală din Timișoara înseamnă (pentru mine) Teatrul maghiar și Teatrul german și nimic altceva. Aceste două teatre împart o săliță în care, dacă întorci capul, îl poți vedea  şi pe cel din primul rând și pe cel din spate. Publicul acestor teatre îți dă măsura a cât de multiculti este zona. Mai explicit: dacă ești invitat în județul vecin la o serbare (kirwai) de pemi, în munții Banatului, ești intrus; nu rezonezi, ești corp străin, cu toate că și acolo înfrățirea este cât se poate de împlinită, fără animozități.

La unguri și la nemți, însă, în Timișoara, în sălița comună a teatrelor german si maghiar m-am simțit mereu acasă, deși nu le vorbesc limba. La unguri se cântă mult pe scenă, se dansează, la final de piesă se aplaudă după un tipic pe care cu mare bucurie îl împărtășesc și românii, bătăile încep sacadat, ca la săritura în înălțime, apoi măresc ritmul progresiv până ce sfârșesc un ciclu în ropote frenetice, după care o iau de la capăt. Când se iese de la câte o premieră, pe trei rânduri de trepte de piatră se așază perne moi, iar publicul spectator și actorii povestesc, cântă și dansează până la zi.

Așa este la maghiari, publicul și actorii nu sunt două tabere diferite, unul venit să performeze, iar altul să admire, ci sunt împreună, un trup. Radu Afrim a prins această stare de lucruri într-o piesă montată chiar la Teatrul Maghiar. Se numea: Detalii naive, total lipsite de profunzime din viața și moartea unor spectatori. Actorii jucau în gradene, pe locul spectatorilor, iar în fața publicului care ședea pe scenă se desfășura în oglindă un spectacol al vieții celor care asistă la piese, în care îi puteai recunoaște, după detalii haioase, pe tovarășii tăi din public.

La nemți e un pic mai multă morgă (au doi șvabi premiați cu Nobel), lipsește frivolul (adorabil, de altfel) al maghiarilor, piesele sunt mai strânse la toți nasturii (cum ar zice Adriana Babeți), dar la fel de bune. Se crede aici că teatrul nu trebuie să fie doar divertisment, ci trebuie să fie ’un martor al istoriei’, cum spune directorul teatrului Lucian Vărșăndan. În mai multe rânduri au invitat lume fină din țară și de aiurea, ca să regizeze (Afrim, Nica, Bugnar, Kordonsky, Dabija, Purcărete) și a ieșit o treabă bună. Ca să-ți dai seama câtă importanță are Teatrul German de Stat în viața comunității noastre: când primarul liberal a mers pe mâna unui sfătuitor ageamiu și l-a debarcat pe directorul destoinic al teatrului a fost o vâlvă imensă în oraș, revolta a prins dimensiunile unui scandal politic.

Cu ocazia festivalurilor de teatru organizate de TGST am văzut cele mai bune producții teatrale din viața mea.”

Scurtă confesiune: eu am făcut sute de interviuri cu oameni de teatru în ultimul deceniu. Una dintre personalitățile care m-au impresionat cel mai mult a fost cea a lui Alexandru Hausvater (Alexander Hausvater. Spre un teatru fără limite | UNITER). L-am întâlnit o singură dată în București și îmi plăcea discursul său radical, de om care se vedea că a plecat de când era copil din România și s-a întors în țară un artist gata format. Mi-a plăcut ideea principală a gândirii sale cu privire la teatru.

Alexandru Hausvater a spus-o așa: „Adevărata menire a teatrului este să schimbe, să modifice. Orice spectacol care îşi atinge scopul, schimbă oameni. Schimbă actorii de la primele trei minute din repetiție, schimbă spectatorii de fiecare dată când văd un spectacol. Teatrul înseamnă schimbare, metamorfoză.”

L-am revăzut pe Alexandru Hausvater o singură dată. Mergea pe strada Alba Iulia din Timișoara, era grăbit și nu l-am oprit. Trecea printre oameni cu siguranța omului care știe exact încotro se duce. L-am urmărit o vreme cu privirea apoi m-am întors în interior. Ce s-a schimbat în mine de când caut să înțeleg cum este teatrul și care sunt foloasele sale?

Prima concluzie: la Timișoara, teatrul e în viață. Vechea sobrietate a teatrului din Imperiu, despre care scria Zweig, acea sfântă scândură – astăzi, toate acestea sunt mai degrabă istorie.

Teatrul însă și-a păstrat intactă puterea de a spune o poveste care să te facă să privești mai departe sau mai adânc.

Trec zilnic pe lângă teatrele acestea din Timișoara, teatrele din  centru, și dacă privesc bine pot să văd urmele pe care le-au lăsat în oameni.

Dar nu asta iau cu mine când plec din Timișoara. Înainte să plec la  aeroport fac o lungă plimbare pe malul Begăi.

Urmează o nouă stagiune în oraș și înainte să cobor spre apă, mă uit la afișele care anunță ce se va juca toamna asta în Timișoara. Afișele stau unul lângă altul, într-un spațiu de panotaj special amenajat.

Pe zidurile acestui oraș nu am văzut niciun afiș lipit la întâmplare, pe jumătate rupt, pe jumătate udat de prea-plinul din bășica udului unui trecător.

Zidurile orașului nu sunt pline de fețele patibulare ale noilor vedete din România. E și ăsta un indicator de civilizație.

Chem un uber. Vine un băiat emigrat dintr-o țară arabă. Mă întâmpină cu ceau! și se desparte de mine urându-mi zbor plăcut. Tot timpul zâmbește, e relaxat, se simte bine.

Ajung la București, iau un taxi și nimeresc într-un monolog al unui taximetrist care mă întâmpină, nu exagerez pentru un efect textual, cu familiarul: coaie, hai să-ți zic una.

Am ajuns acasă.

Deja vreau să mă întorc în Timișoara.

 

**

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.