Doamnă, v-am zis, nu vă faceți griji. Noi o ținem la frigider cât aveți nevoie. Cum îi cumpărați sicriu, ne anunțați și apoi decât o trimitem la morgă, la medico-legal. Acolo i se face autopsia, nu la noi, la spital. Dumneavoastră vă vedeți de program cum v-am spus. Certificatul de deces, hainele, cimitirul, tot tacâmul. Eu v-am dat adresele să vă ajut, că oameni suntem. Înțeleg că nu e din Ploiești. Așa. Păi dacă are groapa ei, nici nu se merită să luați aici ceva, da. Neapărat să apelați la băiatul cu firma de servicii funerare, aia de pe colț, v-am zis. Are și transport, da. Are mașini bune, până la Buzău vă înțelegeți, e aproape. Și pachete să împărțiți vă face, cu colivă, cu tot. Ieftin. V-am zis. Nu ia pielea de pe om. Și la sicrie are prețuri accesibile, în funcție de lemn, mânere. Păi, doamnă, la necaz, oameni suntem. Ei, decedata era și în etate, era de așteptat. Avea 85, văd în fișă. Da. Stați liniștită. Se poate? Păi știu colegii mei dacă mătușa dumneavoastră a venit cu ceva în seara aia. Imediat vă spun, așteptați la telefon. Ștefan Ursitu, șeful personalului de la morgă, lăsă telefonul jos și ieși din cameră.

Am revenit. Doamnă dragă, decât buletinul, o pătură roz în care a cărat-o jandarmul, pijamalele de pe ea și niște cercei. Pe-aștia i-au pus băieții deoparte și i-au băgat în buzunar la pijamale, să nu se piardă. Păreau scumpi. Așa mi-au zis. Decât atât. Nimic altceva. Noi păstrăm tot, doamnă. Nu punem mâna. De când sunt eu pe post, plângeri că se fură din spital să știți că nu am primit. Sigur. Așa facem, nu vă faceți griji. Deci încă trei zile v-o ținem la frigider fără probleme, asta ar veni până în 27 ianuarie, văd eu pe calendar. Cu Ștefan Ursitu ați vorbit. Întrebați de mine, mă știu toți. Și medicii, și portarii. Ștefan de la morgă. Ei, lăsați, doamnă, se poate? Nu-i nevoie, stați liniștită, nu aveți de achitat nimic. Dacă a murit la spital, e datoria noastră. Păi dacă mai treceau două săptămâni, primăria o îngropa, nu dumneavoastră. Așa e legea. Acum că s-a găsit o rudă, e mult mai bine. Creștinește, în groapa ei, vă dați seama, e altceva. Sărut mâna. Mătușa e pe mâini bune la noi, cum se zice, e ultima ei vacanță, din 19 ianuarie. O ținem la rece. Da. Pe 27 mergeți direct la Serviciul Județean de Medicină Legală și o așteptați. Noi trimitem mașina de dimineață. Muncesc zi de zi, mă găsiți dumneavoastră după ce terminați treburile. Nu-i nevoie. Lăsați. Sărut mâna.

Ștefan Ursitu închise telefonul cu satisfacția unui om care își făcuse treaba. De zece ani urcase încet treptele ierarhiei din spital, cu ajutorul unei asistente cu care lumea spunea că se avea bine, prea bine chiar, și uite că ajunsese pe postul cel mai bun posibil de la morgă. La 35 de ani nu-și dorea decât să fie de folos. Nevastă nu avea. La copii nici nu se gândise. Părinții erau la țară. Aici, la morgă, pacienții care mureau deveneau prietenii lui, familia lui. Era vorbăreț și binevoitor ca un ghid turistic. Așa îi și numea – turiști. Se acomodase bine cu postul. În fiecare dimineață trecea pe la turiștii lui și le zicea o vorbă bună. Ținea minte nu doar numele, ci și prenumele, iar unii aveau chiar și trei. Laura-Delia-Raluca. Sau Ana-Maria-Antoaneta. Nu doar atât, dar își făcuse obiceiul să le învețe și zilele de naștere, și adresele. Trecea cu mâinile în buzunarele halatului pe lângă câte un turist și spunea Nea Marin Apreotesei, ia să vedem ce mai faceți azi. La dumneata, pe Bălcescu 45, s-a oprit apa? S-a oprit, că am auzit eu la știrile de la radio. Dar acum nu mai aveți nevoie, că mirosul nu-l mai scoate nimic, să știți. Check-out doriți să faceți azi sau mai rămâneți o zi, două la noi? Când vor să vă ia copiii la capelă? Pe 6 august ’49, așa-i ? Păi nu vă știu eu? Cancer pancreatic. Mare nenorocire. Dar uite că acum nu mai doare nimic. Mai stați, că la noi e iarnă mereu, e vreme frumoasă, zăpada-i tocmai bună de schiat. Poate colega dumneavoastră vrea să ne zică dacă s-a odihnit bine. Ia ziceți, doamna Safta, ați dormit bine la noi, în hotelul nostru de gheață? Nu e chiar ca la dumneata, pe Unirii 20, dar e confort cât de cât. 5 mai ’44… Tăuroaică. A, păi nu sunteți prea compatibilă cu Nea Marin, că e Leu. Se impune ca un rege.

Apoi le zâmbea cu simpatie și-și trecea mâna dreaptă prin părul sârmos și peste mustața neagră, de parcă ar fi cules promoroacă. Ieșea de la morgă, trecea prin birou să-și facă o cafea, lua o gură, apoi mergea sprinten prin cabinetul asistentelor să le mai întrebe de una-alta, apoi pe la biroul administrativ, până se răcea cana și-și făcea a doua cafea. Toată ziua era un du-te-vino. Ia să vedem. Ptiu! Fecioară. Păi, ce să-ți fac, mamaie? Dumneata ai muncit mult. Ce scrie aici? Cancer la ficat, la rinichi și la stomac. Ai fost ocupată de celule teroriste. Te-ai supărat prea tare, vezi? Ioana Antonia Alexandrescu. Uite, două onomastici ai avut. Pe 25 decembrie și pe 7 ianuarie. Dar astea-au fost. Fuse și se duse, știi cum se zice. Gata distracția. 78 de anișori. Happy Birthday. Te-ai grăbit că Marieta de acum o săptămână, cea cu băiatul de la București. Fix în același an ca mata. Ea a pus supărarea la inimă. Nea Nicolae, pe dumneata te mutăm azi, că am primit foaie. Mergi la SJML mai întâi, că a fost moarte suspectă, știi ce zic. Ai murit în casă, fără martori, sunt dubii. Eu cred că mata de bătrânețe te-ai dus, dar legea-i lege. Titel parchează aici în spate, chiar la trepte și te transportăm pe banii noștri. Nu te hurducă, elegant, ca taxiul. Oameni suntem. Apoi te aranjează băieții de la morgă giugiuc. Te spală, te bărbieresc și te îmbracă fercheș, cu ce ți-aduce familia matale, costum, pantofi, tot. Ginerică ieși de la ei. Știu meserie. Îi cunosc bine. Mai ies cu ei la o bere și mai schimbăm impresii, sunt de-ai mei, să zic așa. Costă ceva îmbălsămarea, că așa-s taxele peste tot, dar fac treabă bună. Zi mersi că nu-i dai dumneata. Abia apoi mergi la loc cu verdeață. Ce sa-i faci? Asta-i viața. Eu îți zic ca să știi la ce să te aștepți.

Zilele mai triste pentru Ștefan erau cele în care apăreau tineri, ba din accidente, ba de la supradoze. Îi și certa, dar îi și căina. Păi bine, măi Andrei, ce ți-a trebuit ție mașină, măi copilule? Praf te-ai făcut. Trebuie pus capacul la sicriu și la slujbă. Pică din picioare mama ta dacă te vede așa. Vine după tine. O bagi și pe ia în mormânt. Ce să îți mai spun? Douăzeci și șapte de tineri am avut în accidente rutiere decât anul trecut. Nu vreau să te mai supăr și eu, dar nu trebuia să conduci noaptea. La opșpe ani, prima ta ieșire în trafic. Erau ai tăi pe aici, pe coridoare, disperați. Am crezut că se prăpădește sora ta. Că din cauza ei, zicea, că ea era mai mare și că proastă a fost că ți-a dat cheile de la mașină. Că ai insistat, că aveai o mândră aici, aproape, la Gherghița și că abia așteptai să mergi la ea. Na, că nu mai ai, dacă te-ai grăbit.

Dar într-o zi, o fetiță, Cristina, îi pusese lui capac. După ce-i văzuse trupul firav și părul cu fir subțirel, prins în două cozi, dar mai ales ochii gri, rămași întredeschiși, parcă turbase. Ieșise în curte și plânse ținându-și capul cu mâinile. Era o vreme așa frumoasă și un soare prietenos, de primăvară. Era chiar 1 Martie. N-o să uite niciodată. Adusese mărțișoare la colege, la doctorițe și flori directoarei. Ieșise iarba, dădeau mugurii copacilor, cântau păsările, iar fetița aia stătea țeapănă pe masă. Era cel mai mic copil pe care-l văzuse la morgă. Atunci și-a jurat că nu o să se însoare niciodată, că nu o să aibă copii. Dacă ar fi putut să facă schimb cu ea, cu Cristina aia mică, să stea el întins pe masa aia rece, metalică, ar fi făcut-o, numai să știe că ea ar fi alergat pe la grădiniță cu mărțișoare în piept. Văzându-l așa răvășit, niște oameni care treceau prin spatele spitalului s-au oprit să-i spună condoleanțe, credeau că o fi fost vreo rudă îndurerată.

Cristina avea trei ani când i-au descoperit o insuficiență respiratorie. Părea un fleac. La patru ani au îngropat-o. El reținuse adresa și fișa medicală, dar mai ales chipul ei. Prea albă, e prea albă, își spunea el. Cele două zile cât a fost la morgă, Ștefan a stat mult lângă ea, până a înghețat. Odată a vrut să o învelească. Și-a scos halatul să-l pună pe ea, dar s-a oprit, l-a ținut pe braț o vreme, apoi l-a îmbrăcat la loc.

Ajungea acasă, în garsoniera lui confort 3, se uita la televizor, mai deschidea o bere, ba chiar mai multe dacă era zi de salariu, și se gândea în continuare la turiștii lui. Pe fetiță însă o luase la el. Și-o imagina pe un fotoliu, vorbea cu ea, îi spunea cine mai intrase, cine mai ieșise de la frigider. Îi lăsa ziua televizorul deschis pe un canal de desene animate. În pauza de prânz mai ieșea în curte și vorbea cu ea în gând în timp ce se mișca de la un capăt la celălalt al clădirii, cu pași mari, ușor aplecat și deșirat.

La câteva săptămâni de când o cunoscuse pe Cristina, a făcut o cerere pentru concediu medical. Când a revenit, s-a gândit la turiștii lui ca la niște colegi de serviciu cărora putea să le facă zilele mai bune. Oameni suntem. Moartea e frumoasă. Merită trăită, spunea el mergând dimineața pe jos, spre spital, cu mâinile în buzunare, zâmbind trecătorilor.