Directoarea Manolea era toată un zâmbet, atât cât puteai fi un zâmbet în 1984.

Chiar era 1984, nu e nicio paralelă cu cartea lui Orwell. Era 1984, orașul era monoindustrial, depindea cu totul de o fabrică de armament. Orașul era împrejmuit de o pădure, te simțeai ca în sălbăticie, atât că nu era groaznic. Și mai era și școala.

Iar acolo, în perimetrul Școlii generale numărul 1, domnea tovarășa Manolea. Era o femeie măruntă și plină, înveșmântată după rigorile modei din 1963, când fusese tânără. Toate femeile trecute prin viață rămâneau cumva agățate de un an vechi, când fuseseră și ele tinere.

Doar că tovarășa profesoară Brunea era tânără acum, în ‘84. Avea douăzeci și doi de ani, tocmai terminase facultatea de matematică, era subțire, umbla într-o rochie chic, care îi dădea un agreabil aer franțuzesc. Avea și o curelușă rochia, nici n-ai fi zis că tovarășa Brunea e măritată și are și o fiică de un an și șapte luni.

Tovarășul Brunea, soțul, era încă student la matematici. Dorea să se alăture soției și fiicei sale, avea nevoie de o medie mare pentru repartiție, ca să aleagă acest orășel care prezenta avantajul de a nu fi departe de Târgoviște, capitala firească din imaginarul lor de dâmbovițeni.

Fiica tovarășilor Brunea era la țară, la familia tovarășei profesoare. Era o copilă bucălată, care începuse a vorbi și a merge neobișnuit de repede, înainte de a împlini un an.

Tovarășa Brunea deschide un caiet de dictando. E un caiet cu coperți albastre, tovarășa Brunea notează conștiincios ceva.

Și dacă ne uităm cu atenție mai departe o putem vedea pe tovarășa Brunea cum străbate orașul, cum consultă caietul, cum intră în unele scări de bloc, cum ușile i se deschid, cum este poftită în sufragerie, cum este servită cu dulceață și nechezol, pe care îl tot refuză, cu un păhărel cu apă, haideți, tovarășa profesoară, se poate să ne refuzați?

O vedem intrând în patruzeci și unu de apartamente, vorbind cu părinții unor copii care se arată și ei și stau rușinați, în timp ce tatăl îi mustră din deget, când mama nu îi urechează de-a dreptul.

Tovarășa Brunea intră în fel de fel de case, întâlnind fel de fel de oameni. Pe unul îl prinde în timp ce își călca șireturile cu fierul de călcat. Era îmbrăcat impecabil, ca și cum n-ar fi stat așa prin casă, ci s-ar fi îndreptat către o întâlnire importantă.

O ușă nu avea clanță, ci un fel de ciorap, care trebuia acționat într-un anume fel spre a-și împlini misiunea de a deschide, totuși, ușa. Unii cetățeni erau beți, unele femei aveau ochii vineți. Decorurile semănau izbitor. Cam aceeași mobilă, oamenii însă erau, asta da, diferiți.

De trei zile umblă și umblă și umblă tovarășa Brunea prin oraș, caietul dictando mai are puține foi neîncepute.

Și dacă suntem și mai atenți o putem vedea pe tovarășa Brunea cum trece înscrisurile din caietul cu coperți albastre pe niște fișe care par ceva oficial, niște fișe pe care scrie cu grija cu care ar trece un copil tema pe curat.

Aceleași fișe sunt acum în brațele tovarășei Manolea, care le pune pe birou și bate cu palma peste ele. Nu mai e toată un zâmbet. Tovarășa Brunea stă în picioare, sfioasă.

Tovarășa Manolea o invită să ia loc.

• Luați loc, tovarășa profesoară!
• Mulțumesc.
• Pot să știu și eu ce sunt acestea?
• Îndatoririle din fișa postului, tovarășa directoare. Am fost la toți copiii de la mine de la clasă, unde sunt dirigintă și am notat condițiile de trai.
• Nu mai spuneți, așa ați făcut?
• Așa am făcut.
• La ce clasă sunteți dirigintă, tovarășa?
• A șasea B!
• A șasea B… Foarte frumos. Dar ce îmi e dat mie să citesc aici: familia Poteraș – condiții improprii, urme de violență asupra soției și băiatului. Familia Potra – condiții improprii, lipsa unui mobilier adecvat, fata nu are rechizite, patru frați, familie dezorganizată, tatăl prezintă un comportament specific alcoolicilor, e foarte violent. Pot să știu și eu ce înseamnă asta, tovarășa profesoară?
• Cum spuneam, am făcut ce trebuie să fac la începutul fiecărui an școlar. Am fost în casele…
• Nu, tovarășa profesoară. Domnișoară…
• Doamnă.
• Doamnă?
• Soțul e încă student la București.
• Tovarășa profesoară, nu ați făcut bine. Nu asta trebuia dumneavoastră să faceți. Eu am crezut că sunteți femeie serioasă, nu că vreți să avem probleme. Fișele se completează uniform: elevul cutare – nu sunt probleme, condiții bune, elevul cutărică – nu sunt probleme, condiții foarte bune. Bune și foarte bune, tovarășa profesoară! Sau vi se pare că partidul și statul nostru nu oferă condiții bune și foarte bune de viață pentru cetățeni?
• Tovarășa directoare, eu am scris ce am găsit.
• Mă acuzați de cenzură?!
• Nu vă acuz de nimic, eu doar…
• Tovarășa, le luați acasă și le refaceți. Și de data aceasta fără greșeli. Sunteți și dumneavoastră tânără, e primul an în care aveți dirigenție și nu știți cum se face. Vreți să ne pomenim cu o comisie de mai sus? Asta vreți? Să vină unul și altul și să răscolească orașul nostru? Nu e treaba noastră, domnișoara profesoară, că nu se înțelege un bărbat cu femeia lui în casă! Asta e treaba miliției. Noi constatăm condiții bune și foarte bune. Asta e treaba noastră, înțelegeți?
• Înțeleg.
• Și o să refaceți conform?
• Dacă așa trebuie…
• Așa trebuie, tovarășa profesoară, ca să nu fie probleme, nici pentru școală, nici pentru dumneavoastră. Aveți copii?
• Am o fată.
• Și unde e fata?
• Cu părinții mei.
• Păi, vedeți? Dacă vin eu la mama dumneavoastră acasă și scriu: copil abandonat, părinții copilului locuiesc la… Unde e mama dumneavoastră?
• Lângă Târgoviște.
• … la peste optzeci de kilometri! Tatăl e încă student la București. Deocamdată!
• … fata nu e îngrijită…
• Fata mea e foarte bine îngrijită!
• Eu știu, tovarășa profesoară, eu știu. Credeți că eu nu știu?! Credeți că nu sunt și eu mamă? Sunt mamă, tovarășa profesoară, doi băieți am și eu. Dar ziceam așa, ca o ipoteză de lucru: vedeți, când noi scriem ceva pe hârtie rămâne loc pentru interpretări și poate să vină să-și bate nasul cineva căruia nu îi fierbe oala aici. Înțelegeți? Haideți, vă rog frumos, când mergeți acasă, refaceți toate fișele conform. Vă dau unele noi, nu e problemă. Dar pe astea nu mai vreau greșeli! Ne-am înțeles?!
• Da, tovarășa directoare.
• Așa. Ați auzit? S-a sunat! N-aveți oră?
• Ba da, la a cincea D.
• Păi, grăbiți-vă, tovarășa profesoară, că sunteți în întârziere. O zi bună, tovarășa, uitați, v-am pregătit deja fișele noi.
• Mulțumesc. O zi bună și dumneavoastră.

Tovarășa Brunea iese din biroul directoarei. Se așază cu spatele la perete. E un perete vopsit în albastru, cu o dungă albă care îl traversează pe la mijloc, orizontal.

Tovarășa Brunea respiră adânc, își fixează ochelarii mai bine pe nas și se îndreaptă spre scările care duc înspre cancelarie.

Urcă scările cu grijă și are sentimentul inexplicabil că va fi pentru totdeauna anul 1984.