Trandafirii

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

În casa netencuită stătea Ala, Ala era fata peste care dăduse mașina cu un an în urmă sau poate chiar cu doi, cine mai știa? și mai ales pe cine interesa? ea nu fusese prea interesantă nici înainte de accident, iar după – nici atât – o vreme o căutaseră cei de la ziarul, radioul și televiziunea locală, îi aduseseră flori, îi luaseră interviuri, ba chiar o și filmaseră în spital – un corp subțire pierdut sub cearșafuri și luminat de un neon pe jumătate ars – dar renunțaseră repede, Ala nu prea vorbea, iar când vorbea de-abia i se auzea glasul, în plus, nu se revolta, nu blestema și nu amenința cu procesul, șoferul greșise – spunea – și ea n-avea altceva de făcut decât să se recupereze cât mai repede,

numai că în spital repedele nu e repede, ci, dimpotrivă, îngrozitor de încet, timpul trecea cleios lăsa urme pe toate lucrurile pe care le atingea, pe pereți, pe tavan, pe podea, pe patul mereu umed și pe scaunul de plastic, pe noptiera de tablă, pe flacoanele cu medicamente de pe ea și pe trandafirii pe care mama Alei tot insista să-i aducă, au înflorit trandafirii, mamă, și ăia galbeni și ăia roșii, măcar să-i vezi aici dacă nu poți să-i vezi în grădină,

dar Ala n-avea niciun chef de trandafiri iar grădina n-o interesase niciodată, își răsucea capul spre noptieră și se uita cu ură la flori, le-ar fi smuls petalele și le-ar fi zdrobit tulpinile dacă ar fi putut, numai că nu putea, cabluri negre o fixau de brațele de fier ale unor aparate care o țineau prizonieră în patul ăla nenorocit, urlase și izbise cu pumnii în aer încercând să-și desprindă picioarele din chingi, dar nu reușise decât să vadă pata roșie a unui trandafir uriaș înflorindu-i roșu în mijlocul femurului și nu putuse decât să urle sânge! înainte să leșine,

leșinase des în vara aia la spital, iar obiceiul și-l păstrase și acasă unde ajunsese spre sfârșitul lui august, s-a învățat așa, spuneau doctorii, însă asta nu era singura învățătură pe care o deprinsese în ultimele luni, lumina murdară care se scurgea pe pereți și tăcerea lungă a serilor din salon o învățaseră moartea, îi simțea respirația putredă și-i auzea pașii, la început erau moi, dar după o vreme începeau să fâșâie, să pocnească, să scrâșnească, se simțea un vânt rece iar aerul se umplea de scârțâit de roți, claxoane și țipete a omorât-o! ba nu! trăiește! sună la salvare! hai repede! vocile i se învălmășeau în minte amestecate cu o moleșeală necunoscută,

trebuie să facă eforturi să meargă, altfel rămâne așa, spuneau doctorii, dar ea nu voia să facă eforturi așa cum de altfel nu mai voia să facă nimic, ajunsă acasă își lipise fruntea de geam și se uitase în grădină fără să vadă, claxoane asurzitoare îi răsunau fără oprire în creier, iar printre trandafirii înfloriți pentru a doua oară urla sirena ambulanței,

lumina cădea palidă împreună cu frunzele, învelind lumea toată în tăcerea ei și nimic, dar nimic-nimic nu putea să treacă prin plasa ei groasă, dar uite că într-o seară târziu, ceva reușise totuși s-o străbată, un băiat, da! un băiat sărise gardul la ei în grădină, lumina se spărsese bucăți, claxoanele se opriseră, iar sirena tăcuse, băiatul făcuse câțiva pași, o văzuse pe fată la fereastră și se oprise, se uitase în ochii ei, după care rupsese în fugă un trandafir și sărise gardul înapoi,

băiatul plecase, dar trandafirul se vedea încă roșu legănându-se în aerul de deasupra aleii, așa cum tot roșu se vedea și sângele care-i picurase pe tulpină, trandafirul roșu avea cei mai mulți țepi, iar pielea băiatului nu învățase încă durerea, Ala și-a înfipt degetele în brațele fotoliului și a vrut să se ridice, numai că n-a putut, n-a putut nici în seara aia, nici a doua zi și zile la rând n-a reușit să se ridice, crescuse dintr-o dată ca în povești, carnea îi ieșise prin zidurile casei, capul i se înălțase cu mult deasupra acoperișului, iar rochia i se întinsese, nu numai peste grădină ci peste strada toată acoperind totul cu trandafiri, băiatul nu mai avea nevoie să sară gardul pentru că nu mai era niciun gard, tot ce trebuia să facă era să se apropie de ea, să i se uite în ochi, să îi desprindă un trandafir de pe rochie și să plece în fugă, ceea ce și făcea, seară de seară pe la apusul soarelui,

când Ala reușise să meargă singură până la alee nu mai rămăsese decât un singur trandafir în toată grădina, Ala se oprise lângă petalele lui arse de brumă, închisese ochii, așteptase și visase, iar când se trezise, se pomenise că ținea trandafirul în mână, era roșu și avea o picătură de sânge pe tulpină, pielea băiatului tot nu învățase durerea sau poate că sângele era de la durerea pe care pielea ei începea s-o uite,

asta ar putea fi o poveste de dragoste dacă dragostea ar interesa pe cineva, numai că pe oameni nu dragostea îi interesează, Ala a trăit în mințile lor doar cât să vadă dacă moare sau nu moare în urma accidentului, o să trăiască pentru câteva clipe în mințile celor care, poate o să citească aici povestea ei, așa cum o să trăiască o vreme și în mintea mea, i-am scris de atâtea ori numele, Ala, Ala, Ala, poate că așa trebuia să se numească paginile astea, dar totuși nu m-am îndurat, asta nu e povestea ei, ci povestea de dragoste a unui băiat îndrăgostit de trandafiri.

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: