Trumpeldor (1)

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

A cincea scrisoare către cei din viață – în special cei de acasă (care va fi cunoscută, mai simplu, sub numele de “A cincea”)

Dragii mei,

Sunt pe plajă, la Marea Mediterană, în Tel Aviv. Am un dispozitiv modern la care ascult muzică – “Nocturnele” lui Chopin în intrepretarea inepuizabilului Arthur Rubinstein, pianistul polonez de origine evreiască mort la 95 de ani, la Geneva, în Elvetia. Am fost, cândva, la Geneva, și nu m-am gândit nicio clipă că acolo, în paradisul acela steril, pot muri pianiști, dar uite că. Prefer pianul lui Rubinstein valurilor Mediteranei. Se intră în amurg.

Recitesc “Matușile din Tel Aviv”. Cosașian până în măduva cordului, nu îmi puteam refuza această fantezie. Fantezie întreruptă când lesbienele de alături încep să se afunde în nisipul unui preludiu deloc obscen. Încerc să mă întorc pe cealaltă parte a existenței.

Nu mai pot înainta în lectură. Văd înaintând înspre mare o mamă și o fiică. Fiica este oarbă. Aș putea scrie că fiica e angelica, dar nu e – era ceva nefiresc în alcătuirea ei, ca și cum destinul ar fi refuzat-o, dar ea i s-ar fi impus. Sunt ipohondru. Una dintre nenumăratele mele frici este că voi orbi. Am avut cazuri în familie, probabil vom mai avea. Mă tem. Orbii mi se par imprevizibili.

Îmi întrerup gândul. Ca să ajung pe plaja aceasta, am venit pe strada Trumpeldor. De unde știu eu numele acesta – Trumpeldor? Știu, în general, multe lucruri inutile, de exemplu generali morți în războaie de care vag își mai amintesc și supraviețuitorii lor – căci și războaiele se pot uita. Simt totuși că Trumpeldor nu e un nume inutil. Îmi place. Mă predispune la calambur.

Citesc înainte. Asta era! Una dintre mătușile din Tel Aviv stătea pe Trumpeldor, la numărul 42! Dar eu știu unde este Trumpeldorul! Mă ridic, aproape că fug, aproape mă împedic de lesbiene în marșul meu, deloc funerar, trec de Hotelul Imperial, trec și de Sea Side Hotel, trec pe lângă zidul unui cimitir evreiesc, fără cruci, și ajung. Trumpeldor, 42! Acasă la sa tante Silvi.

Bineînțeles că îl sun pe Maestru. Ce să facă? Aștepta decizia în cazul echipei de fotbal Steaua – urma să se amâne. Îi spun, abrupt, unde mă aflu. Aud la celălalt capăt al firului o izbucnire de melancolie. Radu Cosașu îmi răspunde că nimeni nu l-a mai sunat din fața casei mătușii sale Silvia, care e de fapt un bloc, dar nici din fața casei mătușii sale Sanseverina, care tot bloc e. E drept, înaintea mea, nimeni nu îl mai sunase nici din Chile, dar nici din Cuba. Îmi spune că niciun prieten nu l-a iubit, până acum, atât de mult încât să îi facă o asemenea surpriză. Găsesc declarația mai mult decât frumoasă.

Nu-mi impune, ci mă roagă, să merg drept înainte pe Trumpeldor, așa, și o sa ajung pe Bar Kohba, la numărul 2. “Acolo stătea mama mea”. Nu e puțin să auzi un om de 83 de ani, scriitorul tău preferat, rostind cuvintele acestea, în ordinea aceasta: “Acolo stătea mama mea”. Mă gândesc la mama mea. Tac.

“Ai ajuns?”. “Am ajuns”. “Parcă te vad, acolo, pe scari”. Știu eu cine a fost Bar Kohba? Știu. Simt o manifestare a sufletului, poate chiar o revoltă. Sufletul e un organism viu. Sunt fericit.

Am vorbit puțin – câteva minute, acolo. Glasul scriitorului meu preferat căpătase o nuanță fragilă, așa că am încheiat colocvial convorbirea, invitându-l la un prânz, la întoarcerea mea acasă, în București. N-ar fi rău deloc, dar deloc!, un șalău bonne femme.

Plec spre Einstein intersectat cu Haim Levanon, unde, îndeobște, înnoptez. Pe Trumpeldor întâlnesc un englez care tocmai cânta, cu un accent pe care îl bănuiesc din sudul Londrei, melodia “The show must go on”. Ajunsese la versurile “Does anybody know what we are looking for?”. Îi răspund, de pe celalalt trotuar: “Another hero – another mindless crime/Behind the curtain, in the pantomime”.

Și mă rătăcesc în noaptea care începuse.

Al vostru,
Andrei.

Andrei Crăciun, Baricadele,
Humanitas, 2014

 

 

  1. Trumpeldor

E vară și Mediterana mă face să visez. Vreau să citesc. Îmi deschid cartea – Mătușile din Tel Aviv. A scris-o Radu Cosașu, cel mai bun scriitor pe care îl cunosc. Îl socotesc, totodată, și cel mai bun dintre prietenii mei. E drept că nu am mulți și că urmează să îi pierd și pe aceștia. Are optzeci și trei de ani. Eu am douăzeci și nouă de ani. Sunt, pentru prima dată, la Tel Aviv, în Israel, învăț idiș la Universitatea Internațională de aici. Dar acum sunt la plajă, citesc și Mediterana mă face să visez.

Din pagină izbucnește în mine un nume care mă face să alerg: Trumpeldor. Știu unde este această stradă și știu și de ce o știu. Merg pe Trumpeldor, la numărul 42, ca un musulman la Mecca, îl sun. Îi spun unde sunt: în fața casei uneia dintre mătușile din Tel Aviv. Se lasă o tăcere, miile de kilometri dintre noi se șterg și îl pot vedea cum se iluminează.

Mă ghidează telefonic spre casa mamei sale, pe Bar Kohba, la numărul 2. Îl aud: Măi, băiete, ce mi-ai făcut tu mie…

Între noi se strecoară o tăcere care ne face bine. Convorbirea se încheie, chiar înainte să închid îl aud cum îi spune soției: Țumbu, mi s-a întâmplat ceva extraordinar – m-a sunat Crăciunelul din Tel Aviv. Cred că mă iubește și… Cred că și eu îl iubesc.

Nu aud ce răspunde doamna. Închid și devin și eu lumină. Mai stau o vreme pe Bar Kohba, la numărul 2, apoi mă întorc la mare. Mediterana mă face să visez.

Au trecut mulți ani de atunci. Prietenul meu a murit. Avea nouăzeci și doi de ani și jumătate și i-am fost aproape până la sfârșit.

După sfârșitul lumii, lumea a continuat totuși să existe. Prietenul meu, scriitorul, a fost incinerat și săptămâni mai târziu soția a primit o urnă funerară plină cu cenușă. Mi-a arătat urna aceea plină de melancolie. Nu are nimic frumos.

-Radu nu e aici, mi-a spus.

Are dreptate. Și m-am întors în timp, să îmi caut prietenul.

 

  1. Aleea Zorilor

 

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: