Trumpeldor (3)

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Exista și o fotografie. Era fotografia unui bătrân cu părul vâlvoi și ochelarii ridicați pe frunte, un bărbat care ridica un deget pentru a întări un argument. Nu arăta fioros. Arăta ca și cum ar fi fost foarte deștept. Și după ce am decis că acesta va fi prietenul meu cel mai bun, iar eu voi fi ziarist și voi scrie la fel de frumos, am mai citit o dată textul. M-am lăsat legănat de frazele sale. Nu e un verb ales la întâmplare. Chiar era ca și cum aș fi fost într-un leagăn. Niciodată nu văzusem adjective mai bine asortate substantivelor. Citeam de la patru ani, dar, firește, nu ajunsesem la clasici. Textul acela din ziar este însă opera unui mare scriitor. Aveam șapte ani și știam să recunosc un mare scriitor. Și l-am mai citit o dată.

Am încercat să înțeleg ce e dincolo de magie, care e trucul, care e vrăjitoria. Știam că trebuie să fie un truc. De unde veneau umorul, echilibrul, moderația, pofta de a povesti? Nu m-am mai dus la școală. Am cotit stânga, am traversat un drum lung și am ajuns în pădure. M-am așezat lângă un copac și am mai citit o dată. Apoi nu m-am mai gândit la nimic. Am hotărât să îmi fac o cazemată, dar nu aveam ce îmi trebuia. Așa că m-am urcat în copac, încercând să ajung cât mai sus și să văd cum se vede orașul nostru de la înălțimea aceea. Dar nu m-am mai urcat fără să-mi pese că aș putea să cad și să crăp, să-mi sparg țeasta, să mă umplu de sânge, să-mi rup nasul, mâinile, picioarele și gâtul. Ceva se schimbase. Aveam ceva de pierdut. Voiam să învăț cum aș putea și eu povesti ca acela. Și ce povestea, la urma urmei? Un gol marcat într-un meci de fotbal. Și eu jucam fotbal, și eu văzusem goluri. Dar nu știam să îl povestesc așa, nu știam să văd totul. Așa că m-am urcat cu grijă și am coborât cu grijă și am mai citit o dată articolul acela. Aveam pentru ce să trăiesc, gazeta aceea apărea în fiecare săptămână, mi-am jurat că nu voi pierde niciun număr, orice s-ar întâmpla. Mi-ar fi plăcut să am un frate de cruce, să vărs o picătură din sângele meu peste sângele lui, să am un martor la jurământul meu. Nu aveam pe nimeni. Am împăturit ziarul cu infinită grijă și l-am pus în ghiozdan, între cărți și caiete și în sfârșit m-am dus la școală, pentru ultimele ore. Aveam de dat câteva explicații, dar învățătoarea era îngăduitoare. Tot ce trebuia să fac era să o mint: să îi spun că nu mă putusem trezi fiindcă aseară am fost deranjat la stomac. Era delicată, nu ar fi chestionat-o pe mama cu privire la starea mea de sănătate, mai ales dacă aș fi fost active la ultimele ore. Tot ce trebuia să fac era să pară că faptul că am revenit la clasă, în colectiv, mi-a dat aripi, să îi arăt că era cea mai bună învățătoare din lume, ceea ce se prea poate să fi fost și adevărat. Învățasem ce vor adulții și le dădeam ce voiau doar pentru a fi lăsat cât mai repede în pace. Iar după ce mă lăsau în pace, începeam să visez. Visele mele erau toate cu eroi de aventuri, cu indieni apași. Copilării! Trecusem de șapte ani și de acum aveam alt vis: cum anume va fi viața mea.

Andrei Crăciun

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: