Școala semăna unui penitenciar și cam asta ar fi ajuns, dacă nu erau oamenii, destul de mulți fantastici.

Îmi împăturisem cu grijă ziarul, întotdeauna din ziua aceea am avut mult mai multă grijă de ziare decât de oameni, mai multă grijă de puritatea cuvintelor decât de puritatea gesturilor. Adevărul e și mai grav: mi-am iubit mai mult ziarele decât familia, mai mult decât iubitele, mai mult decât viața. Ziarele m-au făcut să visez și să zbor. Și nici măcar nu era prima dată când mi se întâmpla.

Prima dată fusese într-o zi  din vara lui ’90. Nu împlinsem încă șapte ani, iar la un televizor parțial color era campionatul mondial din Italia, la televizor erau nopțile magice, la care a participat și echipa noastră națională și ar fi putut să ajungă mult, mult mai departe, dar nu ea m-a uluit. Altcineva m-a fascinat. Acel altcineva era un fotbalist italian foarte tânăr și subțire, care a plutit printre adversari, care a curs către poarta adversarilor ca un râu, pentru ca în fața porții să devină o cascadă. A fost cel mai frumos gol pe care l-am văzut vreodată: golul lui Roberto Baggio din meciul cu Cehoslovacia. M-am îndrăgostit pe loc și pentru totdeauna.

Au fost goluri mai frumoase pe lume și înainte, și după acesta. Dar anume acesta a fost cel cu care am deschis ochii către magie, către miracol, către minune, către artă. Golul acesta, în care mingea a fost purtată de la Schillaci la Giannini și de aici la Baggio, care s-a transformat în cal, în vânt și în zeu, m-a lăsat cu gura căscată. Mai târziu, mulți ani mai târziu, mi s-a mai întâmplat asta. Mi s-a întâmplat când am văzut frumusețea coastei Amalfi, când am ascultat prima dată Beethoven și Lennon, când l-am văzut pe Michael Jackson făcându-și pașii de dans care sfidau legile gravitației.

Și mai târziu, când am cunoscut îndeaproape o fată care se născuse în Africa din părinți brazilieni, străbunicii ei purtaseră neîndoielnic belciug și ea avea încă toate rănile sclaviei în suflet. O fată care a copilărit în Namibia înainte să devină cea mai frumoasă femeie din lume și partenera mea de dans într-o  noapte fără stele în camera mea secretă de la capătul lumii.

Încercasem să marchez și eu ca Roberto Baggio, dar genunchii nu mă ascultau, picioarele mele nu erau picioarele unui artist, erau picioarele unui călător. Eram deja obișnuit să traversez munți, mama mea era montagnardă și eu îi moștenisem puterea cehoviană de a îndura, chiar dacă nu știam încă niciunul dintre cuvintele acestea. Dar ziarele, ziarul acela, articolul acela, autorul acela îmi arătase altceva. Că și cuvintele pot curge la fel ca Roberto Baggio printre bieții cehoslovaci, rămași și ei cu gurile căscate. Iar asta, asta am știut-o chiar atunci, pe loc și pentru totdeauna, asta și eu aș fi putut să fac. Din ziua aceea, știind că nu voi putea fi niciodată un fotbalist ca Roberto Baggio, am hotărât că voi fi un ziarist ca Radu Cosașu.

Școala, spuneam, avea forma unui lung dreptunghi incomplet. Îi știam profesorii, îi știam clasele și cancelaria. Copilărisem în școala aceasta, fiu al unor profesori de matematică. Nu aveam mai mult de doi ani când săltam în pasul ștrengarului pe culoarele întunecate ale școlii. La școală eram ca acasă.

Adevărata mea casă era însă pe Aleea Zorilor, într-un apartament mic, mic, mic, în care abia aveau loc trei suflete, nu mai spun de toate dramele care trebuiau înghesuite în cele două camere, toate tăcerile, toată suferința și toate speranțele din care sunt făcute trei vieți de oameni, fie ei doi mai mari și unul mai mic. Părinții mei erau foarte tineri și Aleea era un paradis. Cine nu știa să vadă vedea doar o stradă care nu ducea nicăieri, care se pierdea în pădure. Dar eu știam să văd. Aleea era un loc minunat și dur, locuit de oameni pe care îi priveam ca și cum ar fi fost mateloții pe o corabie pe care eu o conduceam adânc, și mai adânc, pe mări și pe oceane, în căutarea unei insule care nici măcar nu există. Toți oamenii de pe Alee erau oamenii mei, erau personajele mele, erau supuși capriciilor mele, făceam, în mintea mea, cu ei tot ce doream. Eram visător și singuratic și crud și bun și rău și iertător. Cine nu știe câte încap într-o inimă de copil nu știe mare lucru din viață. Într-o inimă de copil încape totul.

Și nu știam pe atunci nimic despre omul din fotografie. Îi știam doar numele, numele pe care singur și-l alesese în ziua când a împlinit optsprezece ani, dar eu încă nu știam asta. Era un nume care îmi plăcea, îmi plăcea să mă joc, și asta făceam toată ziua, cu cuvintele. Cuvintele nu erau ca genunchii, cuvintele nu erau ca picioarele mele stângi, cuvintele mă ascultau. Cuvintele erau superputerea mea și învățasem să o folosesc. Știam să las o pauză mai lungă, știam să pun un punct, știam să pun un semn de întrebare, știam să folosesc adjectivele, să curtez, știam să mă folosesc de repetiții, știam să mă fac iubit doar dintr-o metaforă, știam ce poate să facă o metaforă mai ales în inima unei fetițe, ca să nu mai zic de inima unor femei trecute prin toată viața. Eram un povestitor. Așa mă născusem, de parcă mă născuse chiar bunica mea, Angela. Și ea era o povestitoare. Inventa nume și povești, reinventa tot ce se făcuse deja, avea un extraordinar simț al frazei, cum nu mai văzusem la nimeni. Omul din ziar era întocmai ca bunica mea, atât că scria într-un ziar. Bunica mea abia dacă știa să scrie, nu fusese la școală, iar când mergea la cinematograf, în anii 1960, bunicul meu îi citea scrisul, fiindcă literele fugeau prea repede. Dar știa să povestească, avea o lejeritate în arta de a se folosi la momentul potrivit de substantivul potrivit. O inimă. O idee. O privire. Inventa până și cuvinte.

Când am citit articolul acela, în urma căruia am simțit nevoia să mă urc într-un copac, și chiar m-am urcat, pentru a vedea de sus lumea întreagă, m-am simțit Dumnezeu, un Dumnezeu copil, care a aflat la ce bun toate cele făcute și nefăcute. Asta trebuia să fac: să mă uit la goluri marcate de bărbați subțiri și iuți, care toți aveau să fie copii ale unor copii ale unor copii ale unor copii ale lui Roberto Baggio, și să scriu în ziare texte ca acela pe care tocmai îl citisem. Texte ca ale lui Radu Cosașu.

Nu știam pe atunci, dar și omul acesta își avusese aleea sa. Aleea Popa Nan din București. Mulți ani mai târziu cenușa sa s-a pierdut în praful orașului, întocmai cum am povestit, era vară și trecuse toată viața și se lumea se încheiase de mai multe ori.

– Uită-te, bă, pe unde mergi!

Uitasem că ajunsesem la școală, mă loveam des de oameni pentru că pur și simplu nu îi observam, mergeam gândindu-mă la ale mele. Iar lumea mea devenise brusc mult, mult mai bogată. Îmi vedeam viitorul, nu mă mai uitam la elevii de a șasea de care mă ciocneam ca de stâlpii de iluminat.

Am simțit cum crește în cel lovit furia, dorința de a-mi da un capac sau măcar o castană, cunoșteam deja arta eschivei, unul ca mine, care trăise lovindu-se cu capul de lucruri și oameni, trebuie să învețe și arta aceasta, spre a supraviețui, dar am auzit și o voce. Era vocea unui salvator.

• Lasă, bă, nebunule, că e ăla mic a lu’ diriga!

Mama. Mama mă salvase încă odată.

• Ăsta, mă? Așa mic?
• Așa mic.
• Scuză-mă, frățioru’ meu, da’ cască gura pe unde mergi, că dai peste un bulangiu’ și te trezești cu vreun capac, dracu’. Sărutări de mâini acasă, la doamna dirigintă.

N-am zis nimic, am continuat să nu casc gura decât în fața operelor de artă, nici acasă n-am zis sărutări de mâini la doamna dirigintă. I-am uitat repede pe elevii aceia. Altele aveam eu în sufletul meu.