Ieri a fost duminică. Aici magazinele sunt închise duminica. Asta înseamnă că și vânzătorii, și cumpărătorii și cerșetorii au liber. Duminica nu muncesc decât preoții și turcii. După slujbă închide și la biserică. Doar turcii nu închid niciodată. Nu închid nici dacă n-au clienți. Stau acolo în fast-food-urile lor, se uită la seriale turcești și beau ceai. Lângă noi nu sunt nici biserici și nici restaurante turcești. Pe strada noastră e mereu închis duminica. Lumea stă acasă. La fel și noi.

Duminica asta a fost îngrozitor de frig în casele noastre. N-a nins, n-a plouat, n-a bătut vântul. A fost doar frig și uneori asta e de ajuns ca să te întrebi cât? cum? dar mai ales de ce? Chiar, de ce? Eu știu de ce. Pentru că nu contează. Ori așa, ori altfel, tot aia e.

După ce s-au aprins becurile de pe stradă, s-au rărit și mașinile. Iar după ce s-a întunecat, n-a mai mișcat nimic. Înghețase trotuarul. Înghețaseră băncile. Înghețaseră crengile copacilor. Înghețase bezna în clădirile goale de pe lângă noi. Mai eram doar noi care nu înghețaserăm încă. Unii se hotărâseră să rămână pe stradă. Alții se grăbeau spre adăposturi.

Pe lângă mine a trecut un bărbat scund cât un copil de doișpe ani. Avea părul lung de tot, împletit în cozi rasta. Prin dreptul genunchilor, cozile erau legate cu un zgârci de cauciuc. Sub zgârci, cozile se subțiau atât de tare încât păreau să fi ajuns doar un singur fir. De firul ăla se bălăngănea un fel de căciulă groasă făcută din păr. Era tot părul lui – încurcat, amestecat, împuțit – dar desprins cumva de el. Fusese părul lui. Și nu era singurul lucru care fusese al lui, dar nu mai era. S-a oprit lângă mine și s-a apucat să vorbească. Nu știam în ce limbă vorbea. Nu înțelegeam nimic. Poate că știa și el că nu pricepeam nimic. Poate știa sau poate nu știa. Dar de vorbit vorbea fără să se oprească. A arătat cu mâna drept în față. Apoi a fluturat din degete de parcă ar fi vrut să-mi spună că ceva-ul ăla pe care mi-l arăta era departe, departe. S-a așezat lângă mine. Într-un picior purta un bocanc destul de bun. În celălalt – un adidas jerpelit. S-a întins și a căscat botul adidasului. N-avea șosete. Prin gura încălțării i-au ieșit degetele. Nu-i mai rămăseseră decât trei, cele mari. Cel mai mic din degetele rămase era negru. Mi-a făcut semn ca și cum ar fi urmat să-l taie cu toporul. Apoi a început să tremure foarte tare. Tremura și își sufla în pumni. Mi-am dat seama că încerca – de parcă mai era nevoie! – să mimeze frigul. Mi-a făcut semn spre locul unde fuseseră celelalte degete. Îi degeraseră și-i fuseseră tăiate. Urma să-i fie tăiat și cel vânăt pe care mi-l arătase la început. Înțelegeam. Pentru asta nu era nevoie de limbi străine. Înțelegeam totul.

A dat cu pumnul într-o băltoacă înghețată de pe trotuar. Gheața nu s-a spart. S-a ridicat și-a lovit cu bocancul. Degeaba. A scos din buzunar un cartonaș alb cu o ștampilă albastră pe spate și mi l-a întins. I-am făcut semn că nu. Și-a căscat din nou botul adidașilor și mi-a arătat degetul vânăt. I-am făcut semn că nu. A mormăit ceva în limba lui, după care a plecat. Din cauza tălpii groase, piciorul încălțat cu bocanc era mai înalt. Din cauza piciorului mai înalt, bărbatul șchiopăta. Ghemul de păr atârnat de cozi i se legăna ca un clopot. Bărbatul s-a oprit, s-a întors spre mine și mi-a mai arătat o dată cartonașul cu ștampilă. Voia să-mi ofere în noaptea aia locul lui din adăpost.

I-am făcut din nou semn că nu. Nu voiam să mă duc la adăpost. De ce să mă duc? Oricum nu conta. Nimic nu conta. Cerul, clădirile, copacii, băncile, gunoaiele, toate arătau ca vopsite pe un panou de bâlci, date cu lac și acoperite cu praf. Eram într-un bâlci vechi, din care plecase și clovnul. Uneori unele dintre desenele de pe panou trosneau. Plesneau. Gemeau. În copacul din fața mea a crăpat o creangă. Am auzit-o pocnind. S-a clătinat, dar a rămas lipită în gheață. N-a căzut. Lângă gunoi zăceau două vrăbii moarte. Ele n-avuseseră gheață în care să rămână înțepenite, se prăbușiseră. Oare înghețaseră în zbor? Dar oare conta?

Mi-am tras căciula invers, de pe creștetul capului până sub bărbie și m-am băgat cu totul în sacul de dormit. Moțăiam când s-a așezat cineva lângă mine. Lipit de spatele meu. N-am zis nimic. După o vreme i-am auzit vocea. Era Chioruʹ.

Vorbea ca să nu moară. Nu voia să moară. Dacă ar fi știut că avea să fie așa de frig s-ar fi dus la adăpost. Dar de unde să știe? Alții știuseră, dar uite că el nu aflase. Nu-i spusese nimeni. Cine să-i spună? Dar dacă stătea să se gândească la câți din ăștia ca noi erau în noaptea asta în adăpost, știa că pe stradă avea șanse mai mari să nu moară. Frigul e mai milostiv decât oamenii. De dimineață o să se numere morții. În adăpost sau pe stradă. Că oamenii străzii erau mai răi ca fiarele. Unii așa se născuseră. Alții așa ajunseseră. El era unul dintre ei. Crescuse la orfelinat. Fusese bătut. Scuipat. Tăiat. Înfometat. Hăituit o viață întreagă. Cerșise. Furase. Păcălise. Îi bătuse și el pe alții. Îi tăiase. Îi scuipase. Îi hăituise. O dată, iubise o fată. O prostituată. Era mică și subțire ca o floare. Îi promisese c-o s-o ia de nevastă. C-o să-i cumpere rochie de mireasă, mănuși lungi până la cot, voal și coroniță. C-o să meargă la biserică cu nași și lumânări mari, albe, împodobite cu trandafiri. Tot ce trebuia era să plece de-acolo, din apartamentul ăla în care un nenorocit de pește o ținea ca pe-o sclavă. Dar fata n-avea curaj să fugă. Îi era frică. Dac-o prindea peștele, o omora. Într-o noapte, se dusese la ea și, fără să-i spună nimic, o legase de mâini și de picioare, îi pusese un căluș în gură și-o scosese pe fereastră. Era ușoară ca un fulg. Fugea cu ea în brațe și-i povestea despre rochia de dantelă albă, despre lumânări și despre trandafiri. Rochia o cumpărase deja, da, da. O avea acasă, pe un umeraș atârnat de șifonier. La colțul străzii, un animal de bărbat se proptise în fața lor. Era unul dintre oamenii peștelui. Fata îl recunoscuse și începuse să se zbată, să-l lovească pe Chioruʹ cu pumnii ei mici. Bărbatul a scos un cuțit. Chioruʹ a lăsat fata jos și-a scos și el cuțitul. Din spate a venit peștele alergând. Îi vedea umbra mare din ce în ce mai aproape. Apoi n-a mai văzut nimic. Cu ochiul drept n-a mai văzut niciodată. Cu stângul mai vede ceva. După vreo două luni, când și-a revenit cât de cât, s-a întors acolo, la apartament. La fereastra pe care fugiseră erau atârnate niște haine la uscat. În bucătărie sfârâia o tigaie. Mirosea a cartofi prăjiți. Dintr-o cameră s-a auzit o voce de copil, mami, sunt gata cartofii? Era chiar camera din care fugiseră ei. Dar ea nu mai era acolo. N-a mai văzut-o niciodată. Însă pe cei doi bărbați, ei bine, pe cei doi bărbați i-a văzut des. Atât de des încât până la urmă a trebuit să plece de tot de-acolo. A plecat cu hainele de pe el și cu rochia de mireasă într-un rucsac. Au trecut 20 de ani de-atunci, dar încă o mai avea. O băgase într-un sac de plastic și-o ascunsese în saltea. Mie mi-ar veni bine rochia aia. Dacă nu muream până a doua zi, voiam să…?

N-am răspuns. Oricum, puteam să nu fi auzit nimic din toată povestea lui. Puteam să fi dormit tot timpul ăla. Sau puteam să fi fost moartă deja. Nu-mi mai simțeam de mult nici mâinile, nici picioarele, nici buzele, nici pleoapele. Dar nici nu-mi mai era frig. O căldură plăcută urca în mine, de la degetele picioarelor, la glezne, spre genunchi, spre șolduri și apoi mai sus, tot mai sus… Pentru prima dată după mulți, mulți ani, mă simțeam bine. Chioruʹ tăcuse. Sau poate dimpotrivă, continuase să vorbească. Poate-mi povestise toată viața lui, fiecare ceartă, fiecare bătaie, fiecare nenorocire. Iar eu poate că ascultasem. Sau poate dormisem. Nu știu. Tot ce știu e că la un moment dat, cineva m-a apucat zdravăn de umeri și m-a zgâlțâit. Spune și tu ceva! Spune! Tu de ce ai ajuns pe stradă?

Mi-a căzut căciula pe care mi-o îndesasem peste față. M-am tras înapoi în sacul de dormit. Mă așteptam să mă izbească un val de frig, dar n-am simțit nimic. Ochii nu i-am putut deschide decât un pic. Se luminase de ziuă.