îmi plăcea să studiez natura umană, așa cum prietenului meu surdomut, Anghel, îi plăcea să se uite la copaci, la frunze, la ghinde, la rădăcini, la crengi, să-și plimbe degetele mici pe scoarța groasă a stejarilor, înțelegea el ceva din toate acestea și ne povestea și nou, toți învățasem limbajul semnelor, fiindcă Anghel era blând ca un înger, furnicile i se plimbau între degetele și el nu le strivea niciodată, ceea ce era un semn de indiscutabilă inimă sănătoasă, iar nouă ne plăcea să dăm din degete, din mâini, să fim gălăgioși și poate obsceni cu semnele noastre și să descoperim toate tainele universului, dar eu nu eram chiar ca toți ceilalți, așa că aveam și activitățile mele solitare, de care nu mă simțeam deloc vinovat, ba chiar dimpotrivă, și mai mult, poate cel mai mult, îmi plăcea mie să-l observ pe Piele, care bineînțeles că purta geacă de piele și bineînțeles că purta mustață și știa să se strecoare pe sub pielea femeilor, care se îmbujorau doar dacă el apărea, iar el apărea, el era o apariție, uneori asorta la geaca de piele o pălărie ca de văcar american, pe care o ridica, elegant, cu două degete, semăna atunci unui personaj la mare modă la televizor și, cu spatele neobișnuit de drept, părea că abia s-a dat jos de pe cal, deși cobora din Oltcit, o mașină mică în care toți oameni care au intrat vreodată au stat cocoșați, cu doamnele Piele era Dulce, așa că dușmanii lui îi spuneau chiar Piele Dulce, în bătaie de joc, dar Piele nu îi băga în seamă, învârtea pe degete cheia Oltcitului, apoi a început să învârtă o afacere și încă o afacere, acumula capital, profita, capitalismul înseamnă să profiți, spunea Piele oricui îl asculta, iar femeile în continuare îi cădeau la picioare și el le culegea în treacăt, spulbera căsnicii vechi de douăzeci de ani, seducea fecioare, tinere fete care dădeau în floare fugeau de acasă peste alei și peste șosele doar ca să îi țină companie un ceas, Oltcitul a devenit întâi o mașină germană la mâna a doua, apoi mașina germană la mâna a doua s-a dat peste cap și a devenit o mașină germană nouă și puternică, una dintre acelea pe care le vedeam doar în surprizele gumelor turbo, care prindea o sută de kilometri în câteva secunde, iar Piele chiar conducea cu viteza aceasta, dar de cele mai multe ori mergea încetișor, ca să poată fi admirat și urât, abia așteptam să vină să vâneze femei la noi pe alee, așa cum subinginerul Oiță venea să ne repare aparatele electrocasnice, iar când în sfârșit se pogora Piele pe alee eu eram atent la mișcările sale, căci părea un magician care are buzunarele și pălăria pline cu iepuri și chiar sub cămașă mai ascunde un iepure alb, doar pentru ocazii speciale, când vorbea susura ca un șarpe, era viclean și neîntrecut în a găsi cel mai neobișnuit adjectiv, curta femeile din gesturi, din cuvinte, când îi ieșea o vorbă era mai fericit chiar decât când o domnișoară se urca în mașina sa germană ca în surprizele turbo, aveți o frumusețe unanimă, domnișoară, în sensul că Dumnezeu nu a ocolit niciun aspect când v-a făurit, se vede că s-a străduit, îngăduiți-mi să vă conduc, iar de sub pălăria pe care Piele o ridica în cazurile extreme se ivea un cap mare care reușea să fie în același timp neverosimil și elegant, și mai putea Piele și să își plieze vocabularul și comportamentul în funcție de aceea pe care o dorea, uneori, când cobora să culeagă țigănci topite de farmecul său, devenea chiar vulgar, dar nici măcar atunci senzația aceea de eleganță pe care o lăsa mereu în urmă nu dispărea, și mirosea frumos, era parfumat și degetele sale erau fragile, ca ale femeilor bătrâne, iar în timpul acela în care îl vânam pe Piele vânând femei am aflat câteva lucruri destul de importante, primul dintre ele era acela că Piele avea răbdare, nu se grăbea niciodată, își țesea pânza de păianjen și prelucra o fată luni de zile, nu renunța mai ales dacă părea că nu are nicio șansă, apoi el asculta, acolo unde alții se grăbeau să vorbească, Piele devenea o ureche care se ciulea, cu adevărat, spre tot ce spuneau femeile acelea, oricât de banal ar fi putut părea altcuiva, urechea nu se clintea, iar când vorbea Piele era tot o miere, și mai avea el un har, vedea frumusețea acolo unde soții obosiseră să o mai caute, neveste cu zece sau cincisprezece sau chiar douăzeci de viață conjugală, prindeau din nou viață sub privirile sale încântate, se ridicau din morți și începeau să umble ca Lazăr, Piele făcea toate aceste miracole fiindcă era șarlatanul perfect, sincer în toate iluziile pe care le dăruia femeilor, odată cu florile, căci era galant ca un curtezan din alte secole, răbdător, atent, curtenitor, Piele era de neînvins în arta sa, zbura atât de aproape de soare și cu o asemenea nonșalanță încât credeam că era un vrăjitor adevărat și poate că era căci la un miez de zi s-a înălțat cu mașina sa ca în surprizele turbo și a început să gonească prin cer, iar până la noi mai ajungeau doar cuvinte din cântecul său de dragoste, cânta același cântec de dragoste întotdeauna, care era totodată un cântec de jale pentru toate victimele sale, căci toate se alegeau cu inima frântă și sufereau după Piele până la moarte și unele chiar și în timpul morții lor, nimeni nu le făcuse să se simtă mai importante și mai frumoase și el nu se putea opri din a câștiga inimi și din a le zdrobi