Turnul

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

De mult nu mai avusese Pivo o zi așa de liniștită, treburile îi merseseră bine chiar de dimineață, se trezise înainte să sune ceasul și se dăduse jos din pat atât de ușor încât nevastă-sa nici măcar nu se oprise din sforăit, oare când începuse să sforăie? oricât se străduia, Pivo nu reușea să-și aducă aminte, deși așa ar fi fost normal, auzul lui de violonist ar fi trebuit să fi înregistrat cu exactitate prima dată când din gâtul nevesti-sii răsunaseră grohăiturile alea care îl duceau cu gândul la niște pietre care se rostogolesc, dar uite că nu se întâmplase așa, nevastă-sa sforăia de ani de zile, fără ca el să-și poată aminti noaptea în care observase asta,

dar ăsta nu era singurul lucru al cărui început nu și-l amintea, nu, nici gând, Pivo habar n-avea de când se apucase nevastă-sa să se vopsească în culoarea aia roșcată, oribilă, după cum n-avea nicio idee nici când se deformase în halul ăla, într-o seară când se întorcea de la muncă auzise o respirație apăsată și pași grăbiți în spatele lui – convins fiind că cineva voia să-l jefuiască, se hotărâse să-și vândă scump pielea, așa că-și strânsese vioara la piept și o luase la goană, numai că după nici doi pași se pomenise strigat, însă nu oricum, ci pe nume, Pivo, unde fugi, mă, tăntălăule?, oricine ar fi văzut scena ar fi zis că la statutul lui de profesor – om fin, cu conservatorul terminat – ar fi trebuit să se întoarcă și să-l trăsnească pe bădăran cu vioara drept în moalele capului,

de întors se întorsese, desigur, dar ce văzuse îl lăsase cu gura căscată, un munte de femeie, cu pumnul de trei ori cât al lui, cu doi butuci de picioare și gât ca de bou venea amenințător spre el vorbindu-i mizerabil cu o voce care aducea vag cu vocea nevesti-sii unde te grăbești așa, mă? ce te uiți ca prostul? hai acasă odată, că avem de dat la găini, Pivo se uitase și înțelesese,

sub muntele ăla de femeie se ascundea soția lui, o fată pe care carnea și grosolănia se adunaseră strat după strat, o fată din a cărei delicatețe trecută nu mai rămăsese nimic, însă dacă stătea Pivo să se gândească mai bine, delicatețea aia nu fusese decât în mintea mamei lui, Pivo, băiete, eu nu mai am mult de trăit și tu n-o să te descurci singur, ai nevoie de cineva să-ți poarte de grijă, iar fata asta e numai bună pentru tine, e delicată, e cuminte, doar că a avut ghinion, săraca, a fost măritată de două ori și de fiecare dată cică au prins-o cu alții, gura lumii – cine-i crede? lumea de la țară e rea,

pe Pivo nu-l interesase din povestea asta decât că fata trăia la țară, iar el ura tot ce era acolo, ura noroiul și praful, ura mugetul, behăitul, lătratul, mieunatul, piuitul, măcănitul și cotcodăcitul, ura diminețile prea reci și serile prea lungi, ura fumul și mirosul de bălegar care se amestecau cu duhoarea gropilor numite pompos veceuri și învăluiau curțile în aburi verzi, împuțiți, care clocoteau, bolboroseau, se răsuceau, se umflau, creșteau și tot creșteau până când se ridicau deasupra coșmeliilor din care apăruseră, deasupra caselor și deasupra copacilor, sufocând totul și înverzind lumea, orășenii îi invidiau pe cei de la sat pentru că trăiau în natură, dar nu știau că verdeața satelor nu venea de la frunze și iarbă, ci de la duhoarea care urca spre cer în valuri pestilențiale,

Pivo se jurase să nu calce vreodată în grajd sau în cocină, însă la veceul din curte tot trebuia să se ducă și uneori nu termina treaba pe cât de repede ar fi vrut, se ținea de nas și număra secundele, dar câteodată numărul lor trecea de numerele pe care mintea lui de violonist putea să le cuprindă așa că renunța să mai numere, se scremea și închidea ochii, iar prin spatele pleoapelor îi treceau necontrolate toate imaginile zilei,

în ziua aia Pivo avusese noroc, se trezise înainte să sune ceasul și se dăduse jos din pat atât de ușor încât nevastă-sa nici măcar nu se oprise din sforăit, se îmbrăcase, își luase vioara și plecase la gară, pe uliță nu fusese nici praf, nici noroi, iar în tren nici măcar nu venise nașul, așa că-și economisise banii de bilet, nenorociții de politicieni crescuseră salariile profesorilor, iar pentru el era din ce în ce mai greu să adune banii ăia și să-i predea nevesti-sii la sfârșit de lună,

căci Pivo nu fusese niciodată profesor de vioară, așa cum nu făcuse nici școala populară de artă și nici conservatorul, însă nu se îndurase să-i frângă maică-sii inima, ea îl credea un geniu, dar profesorii nu fuseseră de aceeași părere, se strâmbaseră când îl auziseră cântând la admitere și îl picaseră pe loc, atât la școala populară de artă și la conservator, Pivo plecase totuși an după an de acasă în fiecare dimineață la ora șapte fără un sfert, luase trenul și mersese la Pitești, maică-sa îi plătea abonamentul, iar el nu făcea decât să stea prăbușit pe bancheta jerpelită, cu ochii la peisajul care se derula prin cadrul ferestrei – castanii din gară, casele dărăpănate de la marginea orașului, un lac de acumulare, trestii, rațe, căpițe de fân, gara din Zigoneni, un copac cu cuib de barză, câmpul acoperit de zăpadă, un răsărit palid, depozitul de cărămidă, un rest de pădure, gara din Băiculești, bariera, vânzători ambulanți, hai să vă dăm mure, doamnă, mure să vă dăm! casa cu acoperiș țuguiat, cu bârne vechi și streșini până la pământ, gara din Merișani, piscina cu acoperiș de sticlă, fabrica de mașini, gara din Bascov și gata, Pivo se îndrepta spre ușă și cobora printre primii, nu era singurul care venea la Pitești, navetiștii îl cunoșteau, bă, e ăla care vine aici la școală, cică învață să cânte la vioară, oamenii își făceau cu ochiul și pufneau în râs pe ascuns, ce școală mai era și asta? puradeii de prin sate știau să cânte și la vioară și la acordeon și la tot ce-ți mai putea trece prin cap fără să fi pus piciorul în școală neam de neamul lor, Pivo asculta, tăcea și grăbea pasul, mergea și mergea și nu se oprea decât atunci când nu mai vedea pe nimeni în spatele lui, uneori se așeza pe o bancă și începea să scârțâie la vioară, alteori rătăcea pur și simplu prin oraș, îi învățase toate colțurile, îi adulmecase toate mirosurile și îi văzuse toate culorile, îl știa pe ploaie și pe ninsoare așa cum îl știa și pe timp de vară, când soarele ridica valuri de căldură din asfalt și clădirile începeau să se legene, legănându-l și pe Pivo odată cu ele, făcându-l să-și potrivească vioara sub bărbie și să cânte,

un acordeonist bătrân dăduse peste el în parc, îl învățase să se ferească de gabori și să cânte vreo două cântece, Pivo nu știa prea bine notele, dar știa să-i facă pe oameni să bage mâna în buzunare când cânta un vals sau o tarantelă, patru ani de zile a cântat Pivo pe străzi și prin parcuri, aducându-i maică-sii la sfârșitul lunii puținii bani pe care îi câștiga și pe care pretindea că îi primise ca bursă, maică-sa zâmbea și murea pe tăcute, bietul ei băiat, trăia cu capul în nori și în muzică, închis în mintea aia a lui atât de ciudată, nu avea niciun prieten și nu vorbise în viața lui cu vreo fată, ba chiar mai mult decât atât – nu putea să-și fiarbă un ou, nu era în stare să schimbe un bec și habar n-avea unde și de unde se plăteau facturile, cum avea să se descurce după ce nu mai era ea? a întrebat, a căutat și până la urmă i-a găsit mireasă, o fi fost ea de la țară și o fi călcat strâmb, dar poate tocmai ăsta era norocul bietului Pivo,

iar Pivo n-a dat cu piciorul norocului, nevastă-sa continua să calce strâmb, numai că pe el nu-l interesa asta, lumea din sat știa că era profesor de vioară la Pitești și pleca dimineața cu trenul, urmând să se întoarcă seara târziu, dar nimeni nu știa ce făcea între timp, iar el nu făcea mare lucru, rătăcea de dimineața până seara de unul singur pe străzile orașului, uneori se oprea, cânta și se uita de jur împrejur, i-ar fi plăcut să picteze, îl fascinau culorile schimbătoare ale cerului, nuanțele orașului și luminile din ochii oamenilor care îi ascultau muzica, unii zâmbeau, alții dansau, dar cu siguranță toți aplaudau,

ceea ce nu era cazul nevesti-sii, ea nici nu zâmbea și nici nu dansa, de aplaudat nu-l aplaudase niciodată, dar – ce era mai grav era că de la o vreme nici nu mai călca strâmb, poate nu mai avea chef sau poate nu mai avea cu cine, se apucase de crescut găini, călca apăsat prin curte cărând după ea găleata cu grăunțe sau mătura de nuiele și bombănea, își luase cel mai tăntălău bărbat din lume, nu era în stare să taie o pasăre, iar de opărit sau de jumulit nici nu se punea problema, se holba ca prostul la cer sau scârțâia la vioară și după o lună de lucru ca profesor abia de-i aducea banii pe care-i câștiga ea dacă vindea vreo două găini, îi spusese să dea și el o mână de var pe casă sau măcar să facă un veceu ca lumea, că nu mai avea nimeni veceu în fundul curții, dar el – nici gând să se apuce de vreo treabă normală, cum o auzea, cum își punea mâinile la urechi, glasul ei suna aspru ca pietrele, iar pietrele care se prăvăleau întruna din malurile dealurilor din jur îl îngrozeau pe bietul bărbat de fiecare dată, scoteau un hârșâit urmat de un curent de aer rece, un fior care-i pătrundea în corp făcându-l să se scuture speriat și să caute să-și vină cât mai repede în fire, să se întrebe unde era și mai ales ce se petrecea cu el, uneori prăbușirea coamelor de pământ îl prindea în pat, alteori pe undeva prin curte, dar de data aia se nimerise să fie în veceul din fundul curții, un zgomot puternic venea de dincolo de scândurile lui subțiri și creștea ca un râu după ploaie, bubuituri înfundate răzbăteau până la Pivo parcă venind din miezul pământului, urmate de mii și milioane de pietre rostogolite, izbite, ciobite, tare, foarte tare, din ce în ce mai tare, culminând cu o izbitură care a făcut veceul să se clatine cu tot cu pământul pe care stătea și cu gaura împuțită de sub el, un praf negru s-a ridicat parcă din adâncuri întunecând totul, Pivo a început să tușească, dar tusea i-a fost acoperită într-o clipă de vacarmul de afară, de pârâitul și vuietul care nu se mai terminau, un trosnet asurzitor a părut că despică pământul și rupe lumea în două, câteva detunături, un vâjâit, un hârjâit și din nou pietre prăvălite, un țipăt ascuțit undeva în depărtare, după care – liniște,

o liniște dureroasă și rău prevestitoare, aceeași liniște care îl îngrozise înainte de eclipsa de anul trecut, când soarele se pierduse înghițit de întuneric și lumea dispăruse în tăcere, tăcere era și acum, nu se auzea nici muget, nici behăit, nici lătrat de câine, nici voce de om și nici măcar vântul nu se auzea, Pivo a deschis ușa veceului și s-a uitat afară, însă afară nu era nimic de văzut, un praf gros acoperea totul, iar după o vreme, în apusul care desena peisajul tușă după tușă, a văzut că nu avea ce să vadă, că nu mai era nimic; nu mai erau nici case și nici copaci, nu mai erau grădini, nu mai erau grajduri, nu mai erau nici cocini și nici cotețe, după cum nu mai erau nici oameni sau animale, pământul se prăbușise înghițit de el însuși, înghițind odată cu sine și lumea toată care se nimerise atunci acolo, din sat nu mai rămăsese decât o masă informă de praf și pietre din care se mai zăreau din loc în loc câte un trunchi de copac sau vreun horn de casă și o coloană de pământ în al cărei vârf trona un veceu de țară făcut din scânduri subțiri și un violonist ambulant care cerceta lumea cea nouă de unul singur, cu pantalonii în vine.

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: