Ultimul romantic

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Sunt ultimul romantic. Mă zbat între vis și vers, merg și tac, tac și merg, plutesc peste case înecate în seară, mă pierd în gânduri și în apusul care se scurge peste geamurile murdare ale lumii.

  • Hai, bă odată! Mișcă-te!

Mă mișc, ce să fac? Apusul n-ar mai trebui să-și risipească frumusețea pe aici. Ar fi mai bine să și-o țină pentru el, în ceruri. Că pe pământ n-a mai rămas nimeni să o vadă.

  • Stai, că vin. Unde te grăbești așa?

Se grăbește. Ne grăbim. Vrem să ajungem în nu știu ce loc, să ne întâlnim cu nu știu ce oameni, să stăm – ori împreună, ori separat – pe telefoane, ca să ne putem grăbi din nou, să ajungem fiecare pe la casa lui, unde să ne uităm – ori împreună, ori separat – pe telefoane, pe tablete, pe laptopuri, pe Wii și pe PlayStation, pe TikTok și Instagram, la muzică, la jocuri, la seriale, la tutoriale și podcasturi, la vorbe goale și glume fără rost, la tot ce e și o să mai tot fie.

Ne privim fără să ne vedem, ne aruncăm două vorbe în grabă; între doi de „bă” și o înjurătură nu ne-a mai rămas nimic.

  • Ia uite ce iederă! Îți dai seama cum arată asta vara?
  • Hai, bă mai scutește-mă. Iar ai dat-o pe buruieni?

Îl scutesc. O ditamai iedera se leagănă peste o casă părăsită. Vântul îi ciufulește crengile goale, iar clădirea seamănă cu o femeie bătrână. Mansarda e pe jumătate dărâmată. Pe una dintre laturi îi atârnă scândurile ca o piele lăsată. În partea din față se vede înăuntru prin rămășițele unui vitraliu naiv. Un colț de pian, o lustră, o vază, un dulap cocoșat. Câți oameni s-or fi uitat prin vitraliul ăla? Câți și-or fi zâmbit prin el? Câți s-or fi întâlnit lângă el? Poate că într-o iarnă ca asta, tot așa, pe la ora apusului, cineva acolo sus a cântat la pian pentru cineva care urma să vină sau poate tocmai plecase.

  • Bă, tu ești culmea. Hai odată!
  • Stai un pic.

O scară de mozaic se încolăcește spre ușă. Pe una dintre trepte, într-o pată de soare, se întinde o pisică cu dungi. Își scutură capul, închide ochii. Așa, cu ochii închiși, pare că zâmbește. Pisicile nu zâmbesc. Cum să zâmbească pisicile? Cască și scoate afară o limbă roz, subțire ca o frunză. Apoi se trage mai spre soare, își înfundă capul între lăbuțe și se culcă. Oare cum de n-am văzut-o până acum?

  • Bă, ești teroare. Eu am tăiat-o, fraiere, să știi.

Se face liniște. Deschid poarta, pășesc pe dalele sparte ale curții și mă așez pe trepte lângă pisică. Stau singur pe scară. Sunt obișnuit să fiu singur. Tot singur merg și pe stradă, tot singur sunt și acasă și la școală și printre prietenii mei grăbiți. Sunt singur și gata. Singur și fraier.

Miroase a praf și a naftalină. Se aud pași pe hol, se aude ușa. Cineva trece încet printre mine și pisică. O fată cu pantofi de lac, cu beretă roșie. Marginea paltonului ei îmi atinge obrazul. Fata deschide poarta și se pierde în lumină.

Soarele moare printre scândurile gardului. Închid ochii. Prin fața pleoapelor îmi trece o umbră. Să se fi întors fata cu beretă roșie? Să existe, oare așa ceva? Pisica se lipește de mine și începe să toarcă. O mângâi. Sunt ultimul romantic de pe lume. Îmi tremură genele. Și n-am curaj să deschid ochii.

Raluca Poenaru

Raluca poate fi citită și aici.

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: