În urât sunt și părți frumoase, iar frumosul are și laturi urâte, după cum umbra are și lumină, iar lumina – umbră, ce banalități! am fost o fată banală, oare banalul ce ascunde? probabil nimic, banalul e singurul lucru simplu de pe lumea asta, are o singură față și oricât ai cotrobăi prin el n-ai să găsești nimic pentru că nu e nimic de găsit acolo.
Mică și îndesată, cu părul de o culoare nedefinită, fruntea mai degrabă îngustă și niște ochi șterși, banali și ei ca și mine, un nas obișnuit și gura tot la fel, nu mă recunoșteam în fotografii, după cum nu mă recunoșteam nici când mă zăream în vreo vitrină sau în oglindă – a cui era figura aia neterminată? ai cui erau ochii ăia goi? nu știam, colegele mele începuseră să se rujeze și să-și tragă pe pleoape o linie lungă cu creionul dermatograf, uneori mi se părea că seamănă cu niște clovni triști, alteori le consideram de o frumusețe răvășitoare.
Ochii li se luminau și li se întunecau în același timp iar privirea lor căpăta o profunzime de neînțeles pentru mine, mi se părea că și clipeau altfel, și zâmbeau altfel și parcă dintr-o dată începeau să semene cu cine știe ce actrițe celebre, misterioase și fascinante, numai că eu le cunoșteam bine pe colegele mele și nu era nimic de capul lor, niște creaturi care n-aveau nimic în capetele alea, niște fete care nu știau să facă decât hahaha și hihihi, care vorbeau de băieți și de dragoste, ah, dragostea! dar ce înțelegeau ele din dragoste? inima lor li se reducea la zâmbetul plin de ruj și la genele fluturate.
Însă nu era numai asta, ce bine-ar fi fost să fie așa, dar mai era și părul, cele care îl aveau drept știau să și-l onduleze, iar cele care îl aveau ondulat știau să și-l îndrepte, vorbeau despre bigudiuri și despre placă, ce fel de placă? nu știam, dar ele nu-și pierdeau timpul să-mi explice, mă tolerau prin preajma lor fără să mă bage în seamă, ba chiar fără să mă vadă, de parcă nici n-aș fi fost acolo, de parcă nici n-aș fi existat, eram doar o umbră, dar umbrele se văd doar dacă poartă în ele și lumină, numai că umbra mea nu purta nimic luminos, iar de la o vreme lucrul ăsta începuse să-mi fie din ce în ce mai clar.
Fetele se schimbaseră, se înălțaseră, oare purtau tocuri sau se dezvoltaseră așa de mult în vacanța de vară? mă uitam la ele și mă minunam, iar de priceput nu pricepeam nimic, le crescuseră sânii și li se împliniseră șoldurile, așa că după trei luni de vară arătau ca niște femei în miniatură, semănau cu mamele noastre din pozele lor din tinerețe, am scos din album o poză de-a mamei și m-am uitat la ea ore în șir, unde se ascunsese frumusețea ei la mine în corp? eram găsită, adoptată, furată? nimic din mine nu aducea cu nimic din ea, părul ei negru și des nu trecuse în părul meu spălăcit din care de-abia-mi puteam prinde un amar de coadă, povestea ochilor ei nu scăpase nicio vorbă în goliciunea privirii mele, aveam ochi de babă, apoși și seci, iar corpul începuse să mi se adune în forma pleoștită a unui sac cu mălai.
Ora de sport era cea mai chinuitoare, treningurile colegelor mele li se lipeau de picioare scoțându-le în evidență liniile moi ale gambelor, genunchii mici și coapsele rotunjite, fetele mergeau legănându-se la profesor și-i spuneau ceva, clipeau cochet, după care aveau voie să stea pe bancă sau chiar să plece în clasă, nu săreau nici la capră, nu făceau nici abdomene și nici vorbă de tracțiuni, o dată m-am prefăcut că-mi leg șireturile și am tras cu urechea, ziceau ceva de probleme feminine, iar profesorul dădea din cap și le scutea de sport.
Într-o zi m-am dus și eu la profesor, m-am apropiat de el și fără să-l privesc în ochi, mi-am strâns pumnii și am bălmăjit două vorbe, probleme feminine, am zis înghițind cu greu și holbându-mă la dușumeaua zgâriată a sălii de sport. Între noi doi se întindea o zgârietură curbată, o gură de clovn rânjea la mine cu buze vinete și dinți care creșteau și tot creșteau, profesorul a spus ceva, dar nu l-am auzit, mă uitam ca hipnotizată la dinții de pe dușumea și știam că nu mai aveam nicio clipă de pierdut, trebuia să fug și să mă salvez, gura rânjită a clovnului urma să se caște cât o prăpastie cu straturi peste straturi de dinți clănțănitori, am simțit mâna profesorului la mine pe umăr și am auzit cuvântul clasă.
M-am întors cu spatele și am început să merg încet, mecanic, îmi vedeam picioarele înaintând parcă de unele singure spre ușă și coapsele frecându-se una de alta la fiecare pas, zdup, zdup, tălpile mele duruiau pe parchetul sălii de sport – două labe care n-aveau nicio legătură cu piciorușele fetelor, așa cum nici corpul meu îndesat n-avea nicio legătură cu al lor, dar totuși, spusesem probleme feminine și profesorul mă trimisese în clasă, iar asta nu putea decât să însemne că problemele mele păreau să fie la fel de feminine ca ale tuturor femeilor, nu știam ce însemna asta, dar nici nu prea conta.
Am clipit de câteva ori, mi-am desfăcut coada și mi-am scuturat capul să-mi aranjez părul – așa cum făceau toate – după care am încercat să mă legăn ca ele, la primul pas era să cad iar la al doilea – să leșin, în spatele meu se pornise un hohot cumplit de râs, poate căzuse cineva de pe saltea când încercase să se dea peste cap sau poate se împiedicase profesorul, știam că nu era adevărat, așa cum știam și că râdeau de mine, numai că aveam să le arăt eu lor, tuturor.
M-am dus în clasă, am căutat în primul ghiozdan care mi-a picat în mână – ruj, pudră, dermatograf și rimel – le-am luat și m-am dus cu ele la toaletă, nu mai intrasem acolo, nu avusesem niciodată nevoie, așa că nu știam cum era, duhnea a clor și a rahat, iar pe pereți se lăbărțau măscări mâzgălite cu pixul. Oglinda veche și ciobită mi se căsca în față ca o rană, m-am uitat în ea și m-am speriat, mă urmărise cineva, m-am întors dar nu era nimeni în spatele meu, deci chestia aia nu putea să fie decât fața mea, o mască anostă.
Mi-am trecut rujul de la un colț la altul al buzelor și gura a părut că-mi ia foc, înviasem, mă aprinsesem, la început am zâmbit, iar apoi am râs de-a dreptul, mi-am aranjat părul cu cărare pe-o parte și am trecut la dermatograf, mi-am întins o linie tremurată pe pleoapa stângă, apoi pe dreapta, după care am desfăcut rimelul, mâzga neagră mi-a năclăit genele și mi-a intrat în ochi, m-a usturat, dar am suportat, probleme feminine, poate și astea erau tot probleme feminine, iar eu, dacă voiam să fiu frumoasă ca celelalte fete n-aveam decât să le suport, ce mare lucru? am clipit de câteva ori, am zâmbit și m-am învârtit pe călcâie.
În spatele meu stăteau doi băieți care au izbucnit în râs și au luat-o la fugă, băă, veniți repede! m-am bucurat, văzuseră cât de bine arătam și-i mai chemau și pe alții să vadă, în mai puțin de o oră devenisem frumoasă și în mai puțin de câteva minute aveam să devin cea mai frumoasă,
cea mai frumoasă din clasă, din școală, din oraș, poate chiar și din țară, de ce nu? tot ce aveam de făcut era să-mi mai dau cu puțin ruj, un strat, apoi încă unul și poate nu doar pe buze ci și puțin pe lângă, fetele frumoase n-aveau buzele subțiri ca ale mele ci groase, dar asta nu era o problemă, totul se putea rezolva din machiaj, mi-am dat cu ruj până aproape de nas și în jos, până spre bărbie, îmi frigea pielea și inima îmi bătea tare, tare de tot, putea să bată cât voia, că eu nu aveam timp de fleacuri, coridorul urma să se umple de băieți veniți să mă admire, iar eu aveam obligația să mă arăt în toată splendoarea mea, numai că pentru asta aveam nevoie de mult dermatograf, de rimel și de pudră, așa că m-am apucat de treabă, m-am mai și mânjit, am mai și greșit, însă rezultatul a fost spectaculos, nu mai eram o umbră, vopsiți cu negru de jur-împrejur ochii mei goi se umpluseră, obrajii mi se rotunjiseră sub stratul gros de pudră iar gura, ei bine, gura era ca din filme, nici actrițele nu aveau asemenea buze,
s-a auzit clopoțelul, începea pauza, ușile claselor se izbeau de perete și din clase năvăleau pe coridoare hoarde întregi de elevi, umbre pe lângă care oricine ar fi trecut fără să le vadă, așa cum am trecut și eu, devenită lumină, am mers printre copii cu o atitudine regală, potrivindu-mi părul care refuza să stea într-o parte, clipeam des și zâmbeam cu îngăduință, mi-era milă de ei – biete creaturi neînvățate cu măreția, cu lumina, cei mai mulți au râs, unii s-au mirat și alții au tăcut,
așa cum a tăcut și mama când m-a văzut acasă. Dacă m-a văzut.
