Un hipopotam în piscină

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Alexandru se agită prin garsonieră cuprins de teamă. Astăzi va primi o citație de la tribunal. Scrie pe un colț de hârtie numele apropiaților care au studii de drept. Taie pe primul, pentru că nu l-a mai căutat demult și i se pare o nerușinare să-l abordeze tocmai acum, doar pentru că are nevoie de el. Taie și pe al doilea, pentru că, de fapt, acesta nu e avocat, ci doar scrie niște poeme ciudate, care seamănă cu sentințele judecătorești. Adaugă numele unei foste iubite, decorând punctul de deasupra literei i cu câteva raze concentrice care îl transformă într-un bec cu lumină întunecată. În cele din urmă frământă hârtia și o aruncă la coșul de gunoi. Se va apăra singur, decide, și brusc se liniștește. Sau poate doar i-a scăzut tensiunea.

E iunie și e deja foarte cald. Planeta se încinge. Oamenii iau decizii corecte, în numele cruciadei ecologiste, pentru toți ceilalți – mai puțin pentru ei înșiși – apoi încearcă să-și impună deciziile cu ajutorul autorităților. Scandalul tulbură liniștea lumii. De departe, dintr-o subterană orgolioasă, planeta arată ca un ceainic pus pe plită, care a început ușurel să țiuie. Dacă asta s-ar întâmpla într-un vis ar fi semn clar că trebuie să te trezești, înainte să fie prea târziu. Numai că nimeni nu visează. Pământenii sunt treji și umblă fără încetare, ca o armată de furnici, căutând o soluție salvatoare. Poate că, de fapt, asta este adevărata problemă. Pentru că sunt treji nu au cum să se mai trezească.

Alexandru e poet și pentru el căldura este mai degrabă un sentiment. Nu-l deranjează dacă e cald în garsonieră și toarce ca o pisică în preajma ferestrelor incandescente. Nici perdele nu și-a pus.Se uită în stradă la mașini și uneori înregistrează detalii inutile, ca o cameră de supraveghere. Combinații de numere și litere de pe plăcuțele de înmatriculare, nuanțe originale de vopsea, felul în care se îmbracă unii oameni. Când simte că obosește se așază la birou și scrie câteva rânduri. Primele cuvinte care îi vin în cap. Pentru că în creier îi zumzăie toate mărunțișurile bulevardului, aproape întotdeauna, versurile au ritm și sunt depresive. Literele pornesc în rânduri drepte care, spre final, se înclină. Și iarăși, de la capăt. Semn că poetul nu poate ține pasul cu inspirația. Că nu poate merge până la capăt.

Soneria îl face să tresară. Poate e o greșeală! Un al doilea țârâit, de data asta mai insistent. Apoi o bătaie în ușă. Inutilă, de altfel. Alexandru se repede în hol și își lipește ochiul de vizor, restul corpului rămânând depărtat de ușă, ca și cum nu ar fi de acord. În casa scării, capul Dianei este un bujor de petalele căruia atârnă, ca două șiraguri de rouă, o pereche de cercei clinchetitori. Ea împunge cu arătătorul micul ac de lumină care se strecoară din garsonieră. Imediat lacătele se sfarmă, poarta se deschide și cei doi se trezesc unul în fața celuilalt.

– Pune ceva pe tine!

Abia acum realizează Alexandru că e gol. În casă e cald și nu are aer condiționat. În plus lumea se încinge cu rapiditate, în curând totul se va topi, la ce bun hainele? Totuși ia de pe spătarul scaunului un tricou și îl trage peste cap. Diana își aruncă geanta și se trântește pe canapea pufnind în râs.

– Ești ridicol.

Se vede în reflexia geamului. De sub tricou îi atârnă, ștrengărește, un moț liliachiu. Dar cel mai mult îl îngrijorează, într-o clipă, culoarea unghiilor de la picioare. În special unghia mare, de la piciorul stâng. Vineție. Ca și cum sângele nu ar mai ajunge până acolo și degetul, apoi întreaga labă, ar urma să se cangreneze. Sare într-un picior până la dulap, evitând să-și forțeze membrul bolnav și oferindu-i Dianei, în acest fel, spectacolul ridicol al unor fese păroase, despicate indecent și fluturarea neputincioasă a penisului.

– Ce naiba te-a apucat, zăludule!

Tremură înspăimântat sub o ploaie de hohote.

– Citația. Dumnezeule! O să-mi pierd piciorul?

Scotocește printre haine și scoate o pereche de pantaloni scurți pe care îi trage pe el stând pe un scaun. Își apucă piciorul stâng cu mâna și îl pune pe genunchiul piciorului drept, cu grijă, cercetându-l. Femeia îl urmărește de pe canapea cu ochii căscați.

– Cum să-ți pierzi, mă, piciorul? Ce tot vorbești acolo?

Alexandru îi face semn să tacă cu mâna liberă. Cumva, la lumină, lucrurile nu par la fel de înspăimântătoare ca mai devreme.

– Poate totuși m-am speriat degeaba.

Încearcă să compună un zâmbet. Îi iese schimonoseala clovnului de la Mac.

– Citația, totuși, asta sigur va veni, astăzi. N-am scăpare.

– Citația?

– Da, da. Am fost reclamat.

– Ce-ai mai făcut?

– Mi-am spart locuința.

Diana se lasă pe spate apucată de un râs dezlănțuit. Pe sub fusta sobră, peste genunchi, i se zăresc coapsele întunecate, sugrumate de ciorapi. Alexandru își imaginează bretelele de dantelă și jartierele tensionate. Un arc lipsit de săgeată. Simte că inima îi sare, neglijentă, câteva bătăi. Își drege glasul.

– Nu e nimic de râs. Treaba e al dracului de serioasă. Știi, am o garsonieră moștenită de la părinți în Titan. Am închiriat-o unuia, fără contract. Omul a plătit o vreme apoi a început să facă pe prostul. O lună plătea, două nu, așa că am decis să-l dau afară. L-am sunat, i-am explicat ce și cum, în fine, l-am mințit că vând garsoniera. A părut că înțelege. Mi-a cerut o săptămână să-și mute lucrurile. Zis și făcut. La sfârșitul săptămânii l-am sunat din nou și l-am anunțat că am vizionare duminică. A zis bine și mi-a închis. Duminică m-am dus la garsonieră și, când am încercat să intru, surpriză, dobitocul schimbase încuietoarea. Cheile mele nu se potriveau. Mi s-a făcut rău. Am sunat de câteva ori, evident că omul a refuzat să-mi răspundă. I-am dat un SMS și l-am rugat să-mi dea cheia ca să pot intra. Inițial nu a zis nimic, apoi, după vreo zece minute, primesc un răspuns de la el. Ceva de genul: „Pulică ai grijă cu cine te pui că eu am relații în poliție și te fac. Să nu te pună naiba să spargi ușa că eu am lucruri de valoare în casă și orice îmi dispare răspunzi!”. Zi și tu acuma?

Diana se ridicase într-un cot și îl privea cu interes.

– Și ce-ai făcut?

– Ce să fac? Am chemat un lăcătuș. Am vorbit cu președintele de bloc și cu administratorul, apoi am spart încuietoarea și am intrat în garsonieră.

– Și?

– Și era plin de valoare. Idiotul mi-a stricat vasul de la veceu și consola pentru televizor. În mijlocul camerei a lăsat un fișet din ăla vechi, cum vezi în filmele cu naziști, din tablă. Am făcut poze, am pus altă încuietoare și am plecat acasă.

– Curajos!

– Stai să vezi! Că nu e chiar așa simplu. Ieri, pe seară, mă sună administratorul. Domnu’ Alexandru, m-ați nenorocit! Ce-mi trebuie mie, om bătrân, complicații? Se tot vaită și nu-mi zice mare lucru. Într-un final îl rog să mi-o dea pe nevastă-sa și ea îmi explică cu calm că a venit o brigadă de la criminalistică și a luat amprente de pe ușă și a cerut să vorbească cu administratorul și cu președintele de bloc. Apoi au lăsat o hârtie cum că au început o investigație pentru violare de domiciliu sau ceva de genul. Tot repeta violare dar altceva nu părea nici ea să-și amintească. Apoi a luat iar administratorul telefonul și mi s-a plâns că el nici pe vremea lu’ nea Nicu nu a dat cu subsemnatu’ și că acum, la bătrânețe, din cauza mea, o să fie târât prin tribunale. L-am liniștit cât m-am priceput și apoi am închis.

– Nu pari chiar atât de liniștit.

– Pentru că nici nu sunt, de-aia.

– Dar știu eu un lucru care te liniștește de fiecare dată.

Degetele ei sunt niște coropișnițe. Niște animale umflate, cu multe piciorușe și antene care, aparent, nu au nici un rol. În realitate, insectele astea se pricep de minune să se strecoare și să desfacă nasturii cămășii și micile copci din spatele rochiei, lăsând în urmă fâșii ispititoare de carne vie, fierbinte și cu un vag miros de cafea. Alexandru simte nevoia să caște, să își îndoape creierul cu oxigen în așa fel încât să-și poată recăpăta claritatea privirii. Pentru că, dintr-odată ochii i s-au tulburat și respirația i-a devenit greoaie. Își apucă piciorul vindecat cu mâna și îl lasă jos. Simte cum sângele îi circulă fără probleme peste tot, prin fiecare capilar, oricât de departe de inimă s-ar găsi. Se ridică și se apropie de canapea. Îngenunchează. Diana își desface cămașa dezvelindu-și sânii cu naturalețe cu gestul bătrânului care, la piață, scotocește printre legăturile de leuștean una mai proaspătă.

– Infractorule! Ce vrei să-mi faci? Brută.

O vede ca prin vis cum își trage fusta până la brâu și plescăie mulțumit. Se apleacă. Ar vrea să spună ceva, să explice, să laude, dar cuvintele s-au înclinat ca spicele coapte peste măsură, se scutură rânduri-rânduri ca niște vietăți extraterestre și, spre finalul rândului, se prăbușesc toate, de-a valma, într-un hău. Acolo nu e nevoie de ele. Doar gemete și scâncete pe care poetul nu le poate urma. Și iarăși simte că nu poate merge până la capăt.

A fost cu Diana într-o excursie în Tanzania. Simțeau nevoia să stea o vreme împreună, să se cunoască mai bine, să și-o tragă în toate modurile imaginabile. Ea este căsătorită, are doi copii, lucrează la o firmă de asigurări și singurul mod în care putea să scape de acasă zece zile era să-și mintă familia că a câștigat un safari, la un concurs organizat de Pall Mall. Nici măcar nu și-au bătut capul să citească fluturașul de la agenție. S-au trezit într-un cort, în mijlocul unei rezervații, înconjurați de antilope, zebre, hiene și hipopotami care făceau tot posibilul să se scufunde în piscinele complexului și, din cauza asta, peste tot te împiedicai de niște localnici zâmbitori, care umblau înarmați cu sulițe ca să gonească intrușii. Unul dintre ei le-a explicat că au în parc toate personajele din Cartea Junglei și i-a amenințat, fericit, că o să aibă grijă personal, ca și ei să le vadă pe toate și să se și împrietenească cu unele dintre ele.

– Eu sunt deja prietenă bună cu șarpele, i-a explicat Diana ghidului, strângându-l pe Alexandru, pe ascuns, de prohab.

În safari au aflat despre oaza care apare și dispare în savană. Păstorii și vânătorii susțin că au văzut-o și că, unii, chiar au reușit să intre și să se bucure de toate plăcerile pe care ți le-ai putea imagina. Băuturi rafinate, mâncăruri și femei de o frumusețe răpitoare. Liniște și huzur. Odată ajuns acolo, norocosul ales, nu se mai lasă dus și oaza dispare împreună cu el. Foarte puțini au avut tăria să intre și apoi să iasă înapoi în savană. Aceștia au povestit despre ce au văzut acolo și, se pare, unii dintre ei și-au luat viața mai târziu, regretând alegerea făcută.

Cât au stat în Tanzania s-au simțit ca și cum ar fi găsit oaza dispărută. Cortul s-a dovedit a fi o încăpere mai mult decât primitoare. Aveau apă caldă, piscine și internet de viteză iar Diana a descoperit un hamac uriaș, în care se puteau băga amândoi, ca două boabe într-o păstaie. Se făcea întuneric și foarte cald și, după o vreme, mirosea a iarbă putredă. Transpirau atât de mult acolo că se apucau unul pe altul cu greutate, pentru că mâinile le alunecau și pielea le devenea uleioasă, ca a unor luptători antici, care se înfruntă pe nevăzute, într-un spațiu mic. Primeau mâncare și băutură la un soi de restaurant, însă, după câteva zile, ospătarii s-au prins cam care e treaba cu ei, așa că găseau la intrare un platou mare cu farfurii acoperite și fructe decupate în tot soiul de forme ciudate, pe care Diana și le îndesa în gură, în mod special, ca să se poată uda toată și apoi îl obliga pe Alexandru să o miroasă și să ghicească ce a mâncat, iar dacă acesta nu reușea, îl punea să o lingă și să o curețe drept pedeapsă. Seara ascultau muzică și beau un vin gros, întunecat, care îi amețea și le dădea o stare euforică fără să-i îmbete sau să le dea dureri de cap a doua zi. Uneori, cu complicitatea paznicilor, când toată lumea dormea, se strecurau goi în piscină și și-o trăgeau și acolo. Într-o noapte și-au dat seama târziu că nu sunt singuri. Lângă ei, relaxat, dormita un hipopotam. În ziua următoare paznicii s-au chinuit mult timp să scoată animalul din bazin, trăgându-l cu niște funii și împungându-l cu sulițele iar un administrator alb le-a spus celor doi că fuseseră foarte norocoși să nu pățească nimic pentru că hipopotamul este considerat în parc cel mai periculos animal. Au ieșit o singură dată cu mașinile de teren, să vadă leii și au dat peste un leu plictisit, înconjurat de câteva leoaice albe ca nisipul, pe care Diana le-a implorat să-l stârnească puțin pe bătrânul impotent, însă fără succes.La un moment dat leul s-a ridicat și a făcut câțiva pași ceea ce a animat puțin starea de spirit în rândul turiștilor. Dar nu s-a petrecut nimic. Regele s-a lăsat pe vine și s-a căcat lângă un tufiș după care, sictirit, s-a întins iarăși la umbră. Ghidul a dat vina pentru apatia lor pe faptul că animalele sunt hrănite regulat și asta le anulează mult din latura sălbatică. Fiară sunt și nimic din ceea ce este feroce nu-mi este străin, a recitat Alexandru. Apoi, dintr-un tufiș a ieșit o hienă care s-a repezit asupra rahatului proaspăt făcut pe care l-a înhățat, îndepărtându-se cu el. Nici nu au apucat să înțeleagă ce se petrece că, dintr-un alt tufiș, a sărit o altă hienă care s-a încăierat cu prima, încercând să-i fure prada. Deși părea o glumă lupta s-a dovedit serioasă și s-a lăsat cu urlete și un nor de praf care a acoperit toată scena. Șoferul s-a întors către pasageri și a declarat mulțumit.

– Rahatul ăla e plin de proteine. Leii ăștia sunt hrăniți al dracului de bine.

Le-a părut rău când a trebuit să părăsească campingul și să meargă în oraș și apoi la aeroport ca să se întoarcă acasă; în ultima seară, Diana și-a pus capul pe pieptul lui și i-a spus că își dorește ca legenda aia cu oaza să fie adevărată și ei să fie chiar acum în oaza aia și tot caravanseraiul, cu cort, cu restaurant și cu piscina plină de hipopotami să dispară în direcția generală a oricărui loc, numai la București nu. Apoi a chicotit și i-a luat-o în gură.

– Ești liniștit acum?

Alexandru era liniștit. Stătea pe o parte și nu reușea să se gândească la nimic în vreme ce Diana își punea înapoi hainele ca o pisică mare care se curăță.

– Sunt liniștit acum.

Apoi adăugă grăbit.

– Și înainte eram liniștit pentru că tocmai înainte să suni tu mă hotărâsem ce am de făcut.

– Și ce ai de făcut, mă rog?

– O să-mi iau apărarea singur.

– Pari al dracului de mândru de decizia ta.

– Păi chiar sunt.

– Numai că ești prost grămadă și iei decizii din filme. Unde dracu’ te crezi? Kramer contra Kramer? Stimat juriu, acuzatul, aici de față, agent de turism, nu a făcut rău în viața lui nici măcar unei muște. Nici când i se cere nu se pricepe să provoace durere, măcar acolo o pălmuță, dacă înțelegeți ce vreau să spun? Prin urmare, acuzatul rămâne chiar și în situația de față un bun poet.

Râsul ei îl făcu să tresară.

– Crezi, totuși, că mi-ar trebui un avocat?

– Cred, totuși, că e o dudă și că golanul ăla încearcă să te intimideze. Stai pe curu’ tău și vezi ce se întâmplă. În primul rând o să te caute de la poliție, apoi de la procuratură. Mai e mult până departe.

Alexandru o privi surprins de parcă descoperea că cineva străin a intrat, fără știrea lui, în casă.

– Ai mare dreptate. Ce naiba m-o fi apucat? Așa din senin!

Ea termină de îmbrăcat și se așeză lângă el, pe canapea, mângâindu-i pieptul cu un singur deget, parcă desenând un contur.

– Mai devreme, când ne-o trăgeam, ai avut un moment în care părea că nu mă mai vezi. Ca și cum ai fi fost plecat.

El încuviință.

– Mi-a plăcut mult.

I-a fost rușine să-i spună că și-a amintit de oaza dispărută și că și-a dorit să dispară dintr-o dată, împreună, așa cum visaseră în Tanzania. I se părea prea… poetic, să vorbească despre asemenea lucruri. Așa că se întoarse pe spate și o fixă cu privirea.

– Îmi place mult să te fut!

 

 

 

 

Adrian Brătucu

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: