Adio, iubiri de-altă dată, adio

Frânt, ulmul iubirii şi-a-ntors rădăcinile-n vânt,

Toate – uitării, ca pe o limbă ce n-aş mai vorbi-o,

Deşi cu vorbele ei am rostit cel mai dur jurământ.

Pe masă, în faţă, paharul gol.

Pasărea inimii- n piept, ca-ntr-o cuşcă,

Tu – undeva la celălalt pol.

Aici, amintirea – viperă care mă muşcă.

Unde-mi sânt  ochii de-atunci, ție – fidelă oglindă?

Inima unde-i, aceea vibrând în lumina de-atunci?

În şerpii lemnoşi pădurea uitării

A-nceput  să-ţi cuprindă chipul fragil…

Şi-s umbrele lungi…